ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1809/2020

Ședința publică din data de 30 aprilie 2020

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal la data de 31.10.2019 sub nr. x/2019, reclamanta A. S.R.L. a chemat în judecată pe pârâții Ministerul Afacerilor Interne și Ministerul Lucrărilor Publice, Dezvoltării și Administrației, solicitând instanței să dispună suspendarea în parte a executării Ordinului nr. 356/2007 privind aprobarea Normelor metodologice pentru aplicarea prevederilor Legii nr. 38/2003 privind transportul în regim de taxi și în regim de închiriere (denumit în continuare "Normele metodologice") exclusiv în ceea ce privește dispozițiile art. 16 din Anexă, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 874 din 29 noiembrie 2019, Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal a dispus următoarele:

- a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Afacerilor Interne și a respins cererea de chemare în judecată formulată în contradictoriu cu acest pârât ca fiind formulată în contradictoriu cu o persoană fără calitate procesuală pasivă;

- a respins cererea formulată de reclamanta A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Lucrărilor Publice, Dezvoltării și Administrației, ca neîntemeiată.

Împotriva sentinței civile pronunțată de instanța de fond, a formulat recurs reclamanta A. S.R.L., întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând casarea sentinței recurate și în rejudecare, admiterea cererii de suspendare, așa cum a fost formulată.

În motivarea recursului, recurenta-reclamantă a susținut în esență, că în cauză sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004. În acest sens a arătat următoarele aspecte:

Interpretarea eronată a judecătorului fondului se evidențiază prin trimiterea pe care acesta o face la dispozițiile art. 11 alin. (4) și (5) lit. a) din Legea nr. 38/2003 care reglementează una dintre condițiile acordării/prelungirii autorizației de taxi și anume ca autoturismul pentru care se solicită atribuire/prelungirea să nu depășească vechimea de 5 ani respectiv 10 ani la data solicitării.

În mod eronat judecătorul fondului leagă valabilitatea autorizației de taxi de vechimea autoturismului.

Acesta a considerat că din moment ce Legea nr. 38/2003 prevede ca la momentul acordării autorizației de taxi autovehiculul să nu depășească 5 ani iar la data prelungirii 10 ani înseamnă că există aparența de legalitate a Normelor Metodologice, întrucât prin prelungirea autorizației o singură dată pentru 5 ani ar fi respectate dispozițiile legale, ajungându-se astfel la vechimea autovehiculului de maxim 10 ani (ipoteza avută în vedere presupune în mod obligatoriu ca la data atribuirii autovehiculul să aibă o vechime de 5 ani, ceea ce este vădit nelegal).

Eroarea primei instanțe constă în aceea că s-a omis faptul că, potrivit art. 11 alin. (5) lit. b) raportat la art. 10, ambele din Legea nr. 38/2003, autovehiculul poate fi înlocuit, legea neinstituind obligativitatea ca de la data primei autorizări și până la prelungire să fie folosit același autovehicul.

Mai mult decât atât, chiar și dacă legea prevedea folosirea aceluiași autovehicul, dacă la data atribuirii acesta era nou, la data prelungirii acesta avea o vechime de 5 ani, încadrându-se perfect în cei io ani reglementați de legiuitor.

În plus, este și lipsită de logică interpretarea din moment ce, prin raportare la posibilitatea înlocuirii, nu s-ar ajunge niciodată ca autovehiculul pentru care este atribuită autorizația să depășească cei 10 ani la data prelungirii.

Prin urmare, consideră că cei 5 respectiv 10 ani de vechime a autovehiculului nu reprezintă decât condiții ale atribuirii/prelungirii autorizației, neexistând nicio inderdependență între condițiile de vechime ale autovehiculului pentru care a fost atribuită autorizația de taxi și numărul de prelungiri ale acestei autorizații.

De asemenea, prin raportare la faptul că există suficiente elemente pentru a se reține existența cazului bine justificat, recurenta-reclamantă apreciază că instanța de recurs trebuie să analizeze inclusiv condiția pagubei iminente, în acest sens reiterând argumentele prezentate în fața instanței de fond.

Recurenta precizează că în cauză, caracterul viitor al prejudiciului este confirmat de certitudinea producerii acestuia prin rămânerea în vigoare a dispozițiilor nelegale din cuprinsul Normelor metodologice, putând fi stabilită exact întinderea și valoarea prejudiciului.

Deși a introdus cererile de prelungire a autorizațiilor taxi în termenul prevăzut de lege, având în vedere refuzul nejustificat și contrar dispozițiilor legale al autorităților competente, de prelungire a valabilității autorizațiilor, în prezent activitatea societății este grav perturbată, fapt ce generează acesteia prejudicii materiale considerabile.

Mai mult, dată fiind activitatea principală desfășurată de A., menționează că deține numeroase alte autorizații taxi valabile în prezent, având termenul de expirare în data de 22.02.2020 (16 autorizații), respectiv 02.05.2021(10 autorizații). Având în vedere practica autorităților competente de respingere a cererilor de prelungire a autorizațiilor taxi pentru o perioadă de încă 5 ani, reținând ca temei juridic dispozițiile art. 16 din Normele metodologice, consideră că paguba ce urmează a fi suportată de către reclamantă este iminentă și previzibilă, atât în ceea ce privește autorizațiile care deja și-au încetat valabilitatea (cu privire la care paguba se mărește odată cu trecerea timpului) cât și în cazul autorizațiilor cu privire la care urmează să fie respinsă cererea de prelungire în temeiul dispozițiilor nelegale din Normele Metodologice.

Prin urmare, recurenta apreciază că menținerea în vigoare a dispozițiilor criticate va conduce la refuzul prelungirii tuturor autorizațiilor taxi deținute de către ceasta fapt care ar crea un blocaj al activității desfășurate creându-se astfel certitudinea intrării acesteia în insolvență, motiv pentru care apreciază că inclusiv condiția pagubei iminente este pe deplin justificată.

Intimatul-pârât Ministerul Lucrărilor Publice, Dezvoltării și Administrației a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Prin rezoluția din 9 martie 2020, în temeiul dispozițiilor art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471

1

și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., a fost fixat termen de judecată pentru soluționarea recursului în ședință publică, la data de 30 aprilie 2020, cu citarea părților.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamanta A. S.R.L. este nefondat, pentru următoarele considerente:

Recurenta-reclamantă a învestit instanța de contencios administrativ și fiscal cu o cerere prin care a solicitat suspendarea în parte a executării Ordinului nr. 356/2007 privind aprobarea Normelor metodologice pentru aplicarea prevederilor Legii nr. 38/2003 privind transportul în regim de taxi și în regim de închiriere

Instanța de fond a respins acțiunea, opinie împărtășită și de Înalta Curte.

Trecând la analiza motivelor de recurs, Înalta Curte observă că recurenta-reclamantă a susținut în esență, că în cauză, în mod greșit s-a constatat că motivele invocate nu fac dovada îndeplinirii cazului bine justificat și a prevenirii pagubei iminente, apreciind că la o sumară cercetare a aparenței dreptului, aspectele invocate sunt de natură a creiona o îndoială serioasă asupra legalității actului.

În acest context, Înalta Curte reține că măsura suspendării actului administrativ se circumscrie noțiunii de protecție provizorie a drepturilor și intereselor particularilor până la momentul la care instanța competentă va cenzura legalitatea actului, consacrată prin mai multe instrumente juridice internaționale, atât în sistemul de protecție instituit în cadrul Consiliului Europei, cât și în ordinea juridică a Uniunii Europene.

Din dispozițiile art. 14 și 15 din Legea nr. 554/2004 rezultă că suspendarea executării unui act administrativ este o măsură excepțională fiind prevăzute două condiții respectiv cazul bine justificat și paguba iminentă, condiții care trebuie îndeplinite cumulativ.

Noțiunea de caz bine justificat a fost definită la art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004 ca fiind acele împrejurări legate de starea de fapt și de drept, care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ.

Cazul bine justificat și iminența unei pagube sunt analizate în funcție de circumstanțele concrete ale fiecărei cauze, fiind lăsate la aprecierea judecătorului, care nu poate efectua decât o analiză sumară a aparenței dreptului, pe baza împrejurărilor de fapt și de drept prezentate de partea interesată, cu respectarea unui echilibru rezonabil între interesul public pe care autoritatea publică este obligată să îl îndeplinească și drepturile subiective sau interesele legitime private care pot fi afectate.

Prin prisma acestor condiții, soluția pronunțată de prima instanță și considerentele pe care s-a fundamentat sunt la adăpost de orice critică, pentru că s-a apreciat corect că motivele de nelegalitate circumscrise de recurenta-reclamantă, cazului bine justificat nu pot fi decelate printr-o verificare a aparenței dreptului, ci necesită o evaluare a aspectelor de fond, care ar depăși limitele procedurii sumare a suspendării de executare.

Instanța de control judiciar reține că aparența de nelegalitate poate viza și aspecte de drept material, însă este esențial ca motivele identificate să fie evidente, să nu implice examinarea fondului cauzei.

În acest context, se constată că aspectele invocate de recurenta-reclamantă potrivit cărora dispozițiile art. 16 din Normelor metodologice aprobate prin Ordinul nr. 356/2007 exced cadrului legislativ al normei a cărei punere în aplicare o reglementează, vizează chestiuni ce țin de fondul cauzei, care ar presupune, în mod obligatoriu, antamarea fondului, cu consecința depășirii limitelor de învestire a instanței.

De asemenea, și susținerile potrivit cărora autovehiculul poate fi înlocuit întrucât legea nu instituie obligativitatea ca de la data primei autorizări și până la prelungire să fie folosit același autovehicul sunt tocmai criticile de nelegalitate care urmează/ar urma să fie analizate de instanța învestită cu cererea de anulare a actului administrativ atacat.

În fine, în ceea ce privește paguba iminentă, definită în art. 2 alin. (1) lit. ș) din Legea nr. 554/2004 ca fiind prejudiciul material viitor și previzibil sau, după caz, perturbarea previzibilă gravă a funcționării unei autorități publice sau a unui serviciu public, Înalta Curte, fără a înlătura de plano, consistența acestui argument, constată că, în raport cu cele reținute anterior în privința neîndeplinirii condiției cazului bine justificat, nu se impune reformarea sentinței, pentru că art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 impune îndeplinirea cumulativă a celor două condiții.

Prin urmare, criticile recurentei sunt nefondate, dezlegarea dată litigiului cu care a fost învestită prima instanță reflectă, așadar, interpretarea și aplicarea corectă a prevederilor legale incidente.

Pentru toate aceste motive, în temeiul art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul formulat de reclamanta A. S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 874 din 29 noiembrie 2019 a Curții de Apel București, secția a VIII - a de contencios administrativ și fiscal

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de reclamanta A. S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 874 din 29 noiembrie 2019 a Curții de Apel București, secția a VIII - a de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 30 aprilie 2020.