ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1019/2020

Ședința publică din data de 20 februarie 2020

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal la data de 20.01.2017, cu număr de dosar x/2017, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să să dispună anularea Deciziei nr. 2986 din 15.12.2016, ca netemeinică și nelegală, și obligarea pârâtului la plata sumei de 37.098,20 RON reprezentând prejudiciul suferit ca urmare a producerii unui risc acoperit printr-un contract de asigurare de răspundere civilă.

Prin sentința civilă nr. 2102 din 6 iunie 2017, Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal a respins acțiunea ca neîntemeiată formulată de către reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților.

Împotriva sentinței civile recurate a formulat recurs reclamantul.

Recurentul-reclamant a prezentat situația de fapt a cauzei, precum și parcursul contestației formulate pe cale administrativă.

În cadrul criticilor de nelegalitate, recurentul- reclamant a arătat că potrivit art. 49 din Legea nr. 136/1995, "(...) asigurătorul acorda despăgubiri, în baza contractului de asigurare, pentru prejudiciile de care asigurații răspund față de terțe persoane păgubite prin accidente de vehicule, precum și tramvaie și pentru cheltuielile făcute de asigurați în procesul civil (...) ", iar, conform art. 55 alin. (1) din același act normativ, " (...) despăgubirile se plătesc de către asigurător persoanelor fizice sau juridice păgubite (...) ".

Conform art. 11 din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraților, "Fondul asigură efectuarea plății indemnizațiilor/despăgubirilor din disponibilitățile sale, către creditorii de asigurări, potrivit condițiilor și plafonului de garantare stabilite de prezenta lege."

Potrivit definiției date la art. 4 alin. (1) lit. b) pct. (iii) din Legea nr. 213/2015, creditorii de asigurări sunt, după caz:

"persoana păgubita (in cazul asigurării de răspundere civila) ~ persoana îndreptățită sa primească despăgubiri pe/iiru prejudiciul suferit ca urmare a producerii unui risc acoperit printr-un contract de asigurare de răspundere civila;".

De asemenea, art. 22 din Norma A.S.F. nr. 16/2015 privind Fondul de garantare a asiguraților, prevede:

"(l)Jndemnizatiile/Despagubirile se plătesc creditorilor de asigurări, persoane fizice și/sau juridice, potrivit condițiilor prevăzute în contractele de asigurare încheiate cu societatea de asigurare în faliment, în conformitate cu prevederile prezentei norme.

(2)Creditorii de asigurări prevăzuți la alin. (1) sunt, după caz:...c)persoană păgubită (în cazul asigurării de răspundere civilă) - persoana îndreptățită să primească despăgubiri pentru prejudiciul suferit ca urmare a producerii unui risc acoperit printr-un contract de asigurare de răspundere civilă."

Având in vedere cele prezentate mai sus, în cuprinsul situației de fapt, precum și în cadrul contestației formulate, recurentul a susținut că este persoana păgubita, îndreptățită să primească despăgubiri pentru prejudiciul suferit ca urmare a producerii unui risc acoperit pnntr-un contract de asigurare de răspundere civila, reclamantul având calitate de creditor de asigurare căruia i se cuvin despăgubirile solicitate.

Astfel, a susținut recurentul că Decizia FGA prin care i s-a respins cererea de plată, este neîntemeiată, iar sentința recurata, care a validat Decizia FGA, respingând contestația, este nelegală, instanța de fond in mod greșit a ignorat cele arătate in cadrul contestației.

Pe cale de consecința, recurentul a solicitat Înaltei Curti să se admită prezentul recurs, și casând, să se judece cauza pe fondul acesteia și să se admită contestația, să se anuleze decizia FGA, și să fie obligată intimata la plata sumei solicitate de reclamant.

Intimatul-pârât a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

II. Soluția instanței de recurs

Înalta Curte, examinând cu prioritate, în temeiul art. 248 C. proc. civ., excepția nulității recursului, urmează a o admite, pentru următoarele considerentele:

Recursul este o cale extraordinară de atac care poate fi exercitată numai în condițiile expres prevăzute de lege, pentru motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

Potrivit dispozițiilor art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ. "cererea de recurs va cuprinde următoarele mențiuni: … d) motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat", iar în conformitate cu prevederile art. 488 din același cod, casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru motivele de nelegalitate limitativ prevăzute în cuprinsul acestui articol.

Aceste norme imperative instituie în sarcina recurentei obligația de a indica și dezvolta motivele de nelegalitate pe care se întemeiază calea de atac, iar neîncadrarea în cazurile de casare prevăzute de dispozițiile art. 488 C. proc. civ. atrage, conform dispozițiilor art. 489 alin. (2) C. proc. civ., sancțiunea nulității recursului, în caz contrar neputând fi exercitat controlul judiciar de către instanța de recurs.

Instanța de control judiciar învestită cu judecarea recursului poate exercita un control judecătoresc eficient numai în măsura în care motivele de nelegalitate sunt indicate și dezvoltate într-o formă concretă și se referă la unul din cazurile de casare prevăzute de dispozițiile art. 488 C. proc. civ.

În cauză, recurentul-reclamant nu a formulat motive de recurs la adresa sentinței pronunțate de Curtea de Apel București, prin care să arate în ce constă nelegalitatea acesteia .

Prin sentința recurată a fost respinsă cererea formulată de recurentul- reclamant de anulare a Deciziei nr. 2986 din 15.12.2016 și de obligarea pârâtului la plata sumei de 37.098,20 RON, reprezentând prejudiciul suferit ca urmare a producerii unui risc acoperit printr-un contract de asigurare de răspundere civilă.

Prima instanță a reținut că prin cererea de plată înregistrată la pârât cu nr. x/25.02.2016, reclamantul a solicitat F.G.A. achitarea sumei de 37.098,20 RON, reprezentând daune materiale, penalități de întârziere și cheltuieli de judecată.

Prin Decizia nr. 2986 din 15.12.2016 pârâtul FGA a respins cererea de plată a reclamantului, cu motivarea că B. S.A., în instrumentarea dosarului de daună, a respins cererea de plată a despăgubirii formulată de petent, iar prin sentința civilă nr. 7102/23.05.2014 pronunțată de Judecătoria Sectorului 3 în dosarul nr. x/2013, definitivă, instanța a stabilit în sarcina lui A. plata sumei de 37.098,20 RON către unitatea reparatoare C. S.R.L. și a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a societății B..

Instanța de fond a constatat că cererea de plată a fost respinsă în mod legal de către pârâtul FGA. Astfel, reclamantul nu are calitatea de creditor de asigurări, astfel cum prevăd dispozițiile art. 11 din Legea nr. 213/2015, întrucât el nu deține o creanță certă, lichidă și exigibilă împotriva B. S.A., având în vedere, pe de o parte, că, deși reclamantului i s-a deschis dosar de daună auto nr. x/13.03.2013, cererea acestuia de despăgubire din data de 18.04.2013, depusă la S.C. B. S.A. a fost refuzată la plată prin adresa nr. x/15.05.2013, iar prin sentința civilă nr. 7102/23.05.2014 pronunțată de Judecătoria Sectorului 3 în dosarul nr. x/2013, definitivă, instanța a admis acțiunea formulată de unitatea reparatoare C. S.R.L. obligând pârâtul, reclamant în cauza de față, A., la plata sumei de 37.098,20 RON către unitatea reparatoare, admițând, excepția lipsei calității procesuale pasive a societății B..

Prin urmare, a reținut prima instanță că în condițiile în care nu există o creanță recunoscută de către S.C. B. S.A., iar reclamantul nu are un titlu executoriu împotriva societății de asigurări, el nu are calitatea de creditor de asigurări, pentru a se adresa FGA, reclamantul neacționând asigurătorul, de la data de 15.05.2013, când acesta a respins cererea de plată și până la data de 25.02.2016, când s-a adresat FGA, potrivit art. 45 pct. 3 din Ordinul nr. 14/2011, pentru realizarea creanței sale izvorâtă din polița de asigurări RCA.

Recurentul-reclamant a făcut referire prin cererea de recurs la probatoriul administrat, prezentând situația de fapt a cauzei, precum și procedura adminstrativă parcursă de contestația sa, însă nu a formulat critici efective pentru care hotărârea instanței de fond este nelegală și, pe cale de consecință, are calitatea de creditor de asigurare, în conformitate cu dispozițiile legale incidente.

Recurentul a invocat prevederi din Legea nr. 136/1995, Legea nr. 213/2015, Norma ASF nr. 16/2015, însă nu a prezentat argumente de nelegalitate care să privească în concret considerentele hotărârii instanței de fond.

Astfel, aspectele invocate de recurent sunt considerații generale cu privire la situația de fapt, parcursul contestației sale pe cale administrativă, precum și dispoziții legale, fără a se arăta în concret în ce constă nelegalitatea hotărârii atacate, deși cererea de recurs trebuie să vizeze, pentru motive de nelegalitate, argumentele instanței din hotărârea atacată, în caz contrar neputând fi exercitat controlul judiciar de către instanța de recurs.

Recurentul-reclamant se limitează la aceste susțineri, fără să combată pentru nelegalitate raționamentul instanței și să formuleze, astfel, critici susceptibile de examinare în recurs, la adresa hotărârii pronunțate de instanța de fond.

Or, condiția legală a dezvoltării motivelor de recurs implică determinarea greșelilor anume imputate instanței și încadrarea lor în motivele de nelegalitate limitativ prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 1 - 8 C. proc. civ.

În aceste condiții, Înalta Curte constată că, deși dezvoltarea recursului trebuie să cuprindă o motivare corespunzătoare, formularea de critici circumscrise cazurilor de casare, de natură a evidenția nelegalitatea hotărârii, prezentul recurs reprezintă un recurs formal, prin care nu se aduc niciun fel de critici efective de nelegalitate hotărârii recurate.

În consecință, pentru neîncadrarea în cazurile de casare prevăzute de dispozițiile art. 488 C. proc. civ., conform dispozițiilor art. 489 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a aplica sancțiunea expres prevăzută de lege, a nulității recursului.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va constata nulitatea recursului.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată nulitatea recursului formulat de reclamantul A. împotriva sentinței civile nr. 2102 din 6 iunie 2017 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 20 februarie 2020.