ÎCCJ, Secția penală

Deliberând asupra cauzei de față, în baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin Sentința penală nr. 107 din data de 19 mai 2021, pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția penală și pentru cauze cu minori, în baza art. 17 alin. (2) din C. proc. pen. rap. la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din C. proc. pen., au fost achitați inculpații A. și B. pentru infracțiunea de furt prev. de art. 228 alin. (1) C. pen.

În baza art. 193 alin. (1) din C. pen. rap. la art. 61 alin. (4) lit. b) din C. pen. a fost condamnat inculpatul A., la pedeapsa amenzii penale în sumă de 1200 RON, reprezentând echivalentul a 120 zile amendă a câte 10 RON fiecare, pentru infracțiunea de lovire sau alte violențe.

În baza art. 48 rap. la 194 alin. (1) lit. b) din C. pen. a fost condamnat același inculpat la pedeapsa de 2 ani închisoare pentru complicitate la infracțiunea de vătămare corporală.

În baza art. 89 din C. pen., s-a dispus anularea amânării aplicării pedepsei de 8 luni închisoare aplicată inculpatului, sub aspectul comiterii infracțiunii prev. de art. 196 alin. (2) și (3) din C. pen., fapta concurente cu fapta dedusă judecății, aplicată prin Sentința penală nr. 121 din 10.05.2019 pronunțată de Curtea de Apel Craiova în dosarul nr. x/2016, definitivă prin Decizia penală nr. 62/A din data de 27 februarie 2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

În baza art. 38 alin. (1), art. 39 alin. (1) lit. e) din C. pen., au fost contopite pedepsele stabilite pentru infracțiunile deduse judecății cu pedeapsa de 8 luni închisoare aplicată prin Sentința penală nr. 121 din 10.05.2019 pronunțată de Curtea de Apel Craiova în dosarul nr. x/2016, definitivă prin Decizia penală nr. 62/A din data de 27 februarie 2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, în pedeapsa de 2 ani închisoare la care s-a adăugat sporul obligatoriu de 1/3 din durata celeilalte pedepse, respectiv de 2 luni și 20 de zile închisoare, precum și în întregime pedeapsa amenzii penale în sumă de 1200 RON, reprezentând echivalentul a 120 zile amendă a câte 10 RON fiecare, urmând ca inculpatul să execute, în final, pedeapsa rezultantă de 2 ani, 2 luni și 20 zile închisoare și 1200 RON amendă penală.

În baza art. 91 din C. pen., s-a dispus suspendarea executării pedepsei rezultante sub supraveghere, pe durata termenului de supraveghere de 3 ani, stabilit conform dispozițiilor art. 92 din C. pen.

Inculpatul a fost obligat ca, pe durata termenului de supraveghere, să respecte măsurile de supraveghere și obligația prevăzute de art. . 93 alin. (1) din C. pen. și art. 93 alin. (2) lit. b) din C. pen.

În baza art. 93 alin. (3) din C. pen., inculpatul a fost obligat ca, pe parcursul termenului de supraveghere, să presteze o muncă neremunerată în folosul comunității în cadrul Bibliotecii Județene "C." sau Direcției Generale de Asistență Socială și Protecția Copilului Dolj pe o perioadă de 60 de zile.

În baza art. 91 alin. (4) din C. pen., s-a atras atenția inculpatului asupra dispozițiilor art. 96 din C. pen.

În baza art. 194 alin. (1) lit. b) din C. pen., a fost condamnată inculpata B., la pedeapsa de 3 ani închisoare pentru infracțiunea de vătămare corporală.

În baza art. 91 din C. pen. s-a dispus suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, pe durata termenului de supraveghere de 3 ani, stabilit conform dispozițiilor art. 92 din C. pen.

Inculpata a fost obligată ca, pe durata termenului de supraveghere, să respecte măsurile de supraveghere și obligația prevăzute de art. . 93 alin. (1) din C. pen. și art. 93 alin. (2) lit. b) din C. pen.

În baza art. 93 alin. (3) din C. pen., inculpata a fost obligată ca, pe parcursul termenului de supraveghere, să presteze o muncă neremunerată în folosul comunității în cadrul Primăriei mun. Drobeta Turnu Severin sau Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului Mehedinți pe o perioadă de 60 de zile.

În baza art. 91 alin. (4) din C. pen., s-a atras atenția inculpatei asupra dispozițiilor art. 96 din C. pen.

Sub aspectul laturii civile, instanța a respins acțiunea civilă formulată de partea civilă D., ca neîntemeiată, a admis în parte acțiunea civilă formulată de partea civilă Spitalul Clinic Județean de Urgență Craiova și a obligat inculpații în solidar la plata sumei de 2238 RON către partea civilă cu titlu de despăgubiri materiale.

De asemenea, a admis în parte acțiunea civilă formulată de partea civilă E. și a obligat partea responsabilă civilmente Biroul Național Carte Verde din Marea Britanie prin Biroul Asiguratorilor de Autovehicule din România la plata sumei de 2570 RON către partea civilă E. cu titlu de despăgubiri materiale și la plata echivalentului în RON a sumei de 25.000 Euro la cursul B.N.R. din data plății, cu titlu de daune morale.

În baza art. 274 alin. (1) din C. proc. pen., au fost obligați inculpații la plata către stat a sumei de 2000 RON fiecare, cu titlu de cheltuieli judiciare, din care 200 RON reprezentând cheltuieli efectuate în faza urmăririi penale.

Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut următoarele:

Din examinarea materialului probator administrat în cauză, în toate fazele procesuale, rezultă că s-au stabilit, în mod cert, următoarele aspecte:

Este de necontestat în cauză așa cum rezultă din declarațiile inculpaților A. și B. și cele ale părților civile D. și E., că la data de 21 noiembrie 2014 s-a încheiat o promisiune bilaterală de vânzare cumpărare (antecontract) care nu a îmbrăcat forma scrisă între inculpatul A. și partea civilă D..

Conform înțelegerii părților între care s-a încheiat convenția, inculpatul A. s-a obligat să vândă, iar partea civilă D. să cumpere, autoturismul de teren marca x înmatriculat în Marea Britanie, echipat cu volan pe partea dreaptă, la prețul total de 3.300 EURO.

În acest sens, partea civilă a plătit suma de 1800 EURO cu titlu de avans, urmând ca diferența de preț să o achite inculpatului cel târziu până la 20 decembrie la perfectarea contractului de vânzare cumpărare în forma scrisă. La aceeași dată, respectiv a doua zi după încheierea convenției verbale, inculpatul a predat autoturismul părții civile, executarea acestor prestații realizându-se la balta deținută de D. în comuna Dracea.

Declarațiile părților converg în sensul că partea civilă s-a răzgândit în privința definitivării contractului de vânzare cumpărare, fiind nemulțumit de autoturism din diverse motive, convenind cu inculpatul cu privire la rezoluțiunea promisiune bilaterală de vânzare cumpărare, cei doi fiind de acord să-și restituie reciproc prestațiile executate.

Pe fondul acestui acord intervenit între D. și inculpatul A. în sensul rezoluționării contractului, cu două zile înainte de incidentul din data de 29 noiembrie, părțile au purtat discuții telefonice despre modalitatea faptică în care urma să se realizeze restituirea prestațiilor executate, astfel că la data respectivă partea civilă D. însoțit de soția sa, E. s-a întâlnit cu inculpatul și prietena acestuia, inculpata B., pe Bdul x din Mun. Craiova. Cei patru s-au deplasat cu autoturismul condus de inculpata B. în Cartierul Rovine, în zona restaurantului F., unde se afla parcat autoturismul x.

Potrivit declarațiilor părților, când au ajuns la fața locului, partea civilă D. i-a predat inculpatului cheile autoturismului, iar inculpatul A. a procedat la verificarea mașinii exprimându-și nemulțumirea cu privire la faptul că mașina avea o oglindă fisurată, toba spartă și telescoapele deteriorate, dar și pentru că din interior răzbătea un miros puternic de pește, susținând că partea civilă exploatase mașina pentru transportul unor cantități mari de pește, contrar destinației sale. În contextul acestor discuții contradictorii legate de starea tehnică a vehiculului ce s-au transformat într-un veritabil conflict verbal, părțile civile s-au considerat înșelate, acuzând că pretinsele avarii constatate de inculpatul A. reprezentau simple pretexte pentru ca acesta să nu mai restituie avansul de 1800 EURO. La rândul său, inculpatul a susținut că a fost prejudiciat de partea civilă D., care i-a exploatat necorespunzător autoturismul în perioada în care a avut la dispoziție autoturismului.

Conflictul verbal ce a avut loc între părți a atras la fața locului mai multe persoane care se aflau întâmplător în zona, dintre acestea fiind identificați ulterior martorii G., H., I., J., K. și L..

Examinând declarațiile acestor martori, având în vedere în special depozițiile martorilor G., H., I. și J., Curtea a reținut că, pe fondul conflictului verbal referitor la restituirea avansului de 1800 EURO, inculpatul A. și partea civilă D. s-au îmbrâncit reciproc, iar la un moment dat inculpatul A. i-a aplicat părții civile D. o lovitură cu pumnul în zona bărbiei, după care i-a înmânat inculpatei B. cheile autoturismului, îndemnând-o să plece de la fața locului.

S-a arătat că, așa cum a reținut instanța în primul ciclu procesual, martorul G. a relatat în esență că, în timp ce părțile civile îi cereau inculpatului în mod repetat să restituie banii, l-a văzut pe tânărul A. apucându-l cu mâna stângă de gulerul hainei pe D. și in timp ce îl ținea în acest mod, l-a lovit cu pumnul în zona bărbiei . În același sens a declarat și martorul H., care a descris împrejurări asemănătoare, respectiv că inculpatul l-a prins cu mâinile de gât pe D. și l-a lovit cu pumnul în zona feței, dar și martorul J..

Fiind reaudiați în al doilea ciclu procesual, martorii și-au menținut declarațiile date anterior în cauză, confirmând aceeași situație de fapt.(declarațiile de la filele x).

Deși inculpatul A. nu a recunoscut că l-ar fi agresat pe D. în modul mai sus arătat, declarațiile sale sunt contrazise de celelalte probe administrate, care au fost expuse anterior și cu toate că, din coroborarea declarațiilor inculpaților cu depozițiile martorilor K. și L., reiese faptul că, pe parcursul conflictului D. i-a amenințat pe cei doi inculpați că-i împușcă, fără ca acesta să aibă asupra sa vreo armă, această împrejurare nu înlătura concluzia instanței că inculpatul l-a lovit cu pumnul pe partea civilă, în condițiile în care, în mod evident, amenințarea respectivă era inaptă pentru a produce inculpatului o stare efectivă de temere.

Instanța de fond a mai reținut, urmare a analizării probatoriului, că inculpata B. a primit la inculpatul A. cheile autoturismului x și la îndemnurile acestuia, s-a urcat la volanul acestuia (aflat pe partea dreaptă) cu scopul de a părăsi locul incidentului.

Inculpata a pornit motorul autovehiculului, care avea ușa dreaptă față deschisă, iar în acel moment partea civilă E. a încercat să o împiedice să plece încercând să ia cheia de contact cu scopul de a opri motorul, însă nu a reușit, inculpata reușind să pună în mișcare vehiculul. Așa cum s-a reținut și în primul ciclu procesual, inculpata a condus circa 3 - 4 metri cu partea civilă agățată de autoturism (de scaunul șoferului, de pantalonii inculpatei sau de ușa dreaptă), iar în acest context piciorul stâng i-a fost prins de roata din dreapta spate, ceea ce a condus la dezechilibrarea acesteia. În continuare, partea civilă a fost trântită la pământ și călcată cu roata dreaptă a autovehiculului pe toată partea stângă a corpului.

Din declarațiile părții civile E. și D., precum și ale martorilor oculari I., H., G., J. și K., reiese că, inculpatul A., aflat în spatele autovehiculului o îndemna pe inculpată să-și continue deplasarea, strigându-i "Pleacă!", "Accelereaz-o!" sau "Calc-o!".

Imediat după accidentarea părții civile, și martora I. a încercat să o oprească pe inculpată să plece cu autovehiculul de la fața locului, încercând în același mod să scoată cheia din contact, reușind doar să smulgă telecomanda care era atașată, inculpata reușind să-și continue deplasarea.

Fiind audiat în primul ciclu procesual cu privire la împrejurările în care a avut loc accidentarea soției sale, partea civilă D. a arătat că:"Inculpata s-a urcat în autoturism, a pornit motorul, moment în care soția mea și martora I. au încercat să o împiedice. Martora a încercat să scoată cheile din contact însă nu a reușit pentru că motorul era în funcțiune, astfel că s-a retras, iar soția mea a rămas lângă autovehicul care se pusese în mișcare, timp în care se ținea fie de ușă, fie de scaunul șoferului. Din mișcarea mașinii soției mele i-a fost prins piciorul stâng în roata dreaptă spate, astfel că aceasta s-a dezechilibrat și a căzut, iar vehiculul a trecut cu partea din dreapta peste partea stângă a corpului soției mele. În momentul în care i-a fost prins piciorul, soția mea a țipat "Au, piciorul! Mi-ai prins piciorul!". Nu pot preciza dacă inculpata a auzit-o pe soția mea țipând. Autoturismul și-a continuat deplasarea și s-a oprit când a ajuns cu roata pe omoplatul soției mele, în acest moment inculpata schimbând direcția de mers spre dreapta, astfel că roata a coborât de pe corpul soției mele. În momentul în care soția mea era prinsă sub autoturism, inculpatul A. i-a strigat prietenei sale "Fugi!", "Calc-o!".

Ulterior, audiat de instanță în al doilea ciclu procesual, partea civilă și-a menținut declarațiile, relatând următoarele: " Inculpata s-a urcat în autoturism, moment în care soția mea a încercat să o împiedice, încercând să smulgă cheile din contact, însă nu a reușit, inculpata reușind să pornească motorul și să pună autoturismul în mișcare. În momentul în care autoturismul s-a pus în mișcare, soția mea a rămas lângă autoturism, rămânând agățată de acesta, iar în momentul următor, i-a fost prins piciorul de roata din dreapta spate, astfel că s-a dezechilibrat și autoturismul a trecut peste aceasta pe partea stângă de la călcâi până la umăr. Soția mea a strigat: Au, piciorul! Și nu cred că inculpata a auzit-o strigând, aceasta continuând deplasarea, după care s-a oprit, martora I. s-a repezit și a reușit să smulgă telecomanda."

În prima declarație dată în fața instanței, partea civilă E. a relatat următoarele: "Inculpata s-a urcat în mașină, care se afla cu roțile din partea dreaptă pe trotuar și care rămăsese cu ușa dreaptă deschisă, a introdus cheia în contact, iar eu am vrut să-i iau cheia din mână. Aceasta a reușit să-mi desprinsă mâna și să pornească motorul, în timp ce eu mă aflam cu mâna pe volan și cu o parte din corp în interiorul autoturismului a pus mașina în mișcare, situație în care mi-a fost prinsă laba piciorului stâng. Eu am strigat: "Oprește! Piciorul!", însă inculpata și-a continuat deplasarea, iar eu mă țineam de portieră și probabil de pantalonii inculpatei. Eu cred că inculpata m-a auzit țipând pentru că eram chiar lângă ea, însă a continuat deplasarea, m-a târât 3 - 4 metri pe suprafața carosabilului, m-a trântit la pământ, după care a trecut cu partea roții din dreapta pe partea stângă a corpului meu. Inculpatul A. a observat că am fost acroșată de autoturism și cu toate acestea s-a adresat prietenei sale "Accelereaz-o! Calc-o!". În urma trecerii autoturismului peste corpul meu hainele mi-au fost smulse și sfârtecate."

Ulterior, partea civilă E. și-a menținut susținerile, arătând în fața Curții că:

"În acel moment, inculpatul i-a plasat cheile autoturismului inculpatei, spunându-i să fugă. Inculpata a luat cheile s-a îndreptat spre mașină, care se afla parcată cu roțile din dreapta pe trotuar, ușa din dreapta fiind deschisă și motorul oprit. Eu am vrut sa-i iau cheile din mână, nu am reușit, inculpata desprinzându-mi mâna, reușind să bage cheia în contact și să pornească motorul. Eu eram cu corpul în interiorul mașinii, cu mâna spre volan, încercând să iau cheile din contact, însă în momentul în care inculpata a pus mașina în mișcare, mi-a fost prins piciorul de roata din dreapta spate, eu am strigat: Oprește! Piciorul!, însă aceasta a continuat deplasarea. În acest context, m-am agățat de pantalonii inculpatei, iar în momentul în care autoturismul a virat spre stânga, am căzut la pământ și am fost călcată cu roata din dreapta spate pe partea stângă a corpului. (...) Arăt că, deși inculpatul a observat că am fost acroșată, i-a strigat inculpatei să-și continue deplasarea."

S-a arătat că modalitatea faptică în care s-a derulat evenimentul rutier ce a avut ca urmare vătămarea corporală a părții civile E., descrisă de părțile civile a fost confirmată și de martorii I., H., G. și J..

Astfel, fiind întrebat în legătură cu momentele ce au precedat vătămarea corporală a părții civile, martorul G. a relatat în primul ciclu procesual că inculpata "s-a urcat în autoturism și a pornit motorul, moment în care doamna M. a încercat să o împiedice, a pus mâna pe chei cu intenția de a opri motorul, dar nu a reușit, iar mașina s-a pus în mișcare, a mers circa 3-4 metri cu aceasta agățată de autoturism, după care doamna s-a împiedica și a căzut cu fața în jos, iar autoturismul a trecut peste ea, călcând-o cu roata dreaptă spate peste partea stângă a corpului". Ulterior, martorul și-a menținut integral susținerile, declarând următoarele:

"(...) Luând cheile autoturismului, inculpata a vrut să urce în autoturism și să pornească motorul, motiv pentru care partea civilă E. a încercat să o împiedice, în sensul de a lua cheile din contact și a opri motorul. Inculpata a pus mașina în mișcare, în timp ce partea civilă era agățată de autoturism, probabil de volan, cotieră sau chiar de pantalonii inculpatei, târând-o în acest mod câțiva metri, iar partea civilă a căzut cu fața în jos, autoturismul trecând peste ea cu partea dreapta spate pe partea stângă a corpului."

Cu privire la aceeași stare de fapt, s-au considerat relevante și declarațiile martorului H. care a arătat în prima declarație dată în fața instanței că: "Inculpata s-a urcat în mașină, a pornit motorul, în timp ce doamna M. încerca să o împiedice. Aceasta a pus mâna pe cheile aflate în contact, inculpata a pornit de pe loc, plecând cu doamna M. agățată de mașină. A târât-o 3 - 4 metri după care a virat dreapta, doamna M. a căzut, iar autoturismul a trecut peste ea, călcând-o cu roata din spate la nivelul toracelui și peste picior. În timp ce doamna M. se afla agățată de mașină, încercând să scoată cheia din contact l-am auzit pe inculpat strigându-i prietenei sale "Pleacă, pleacă, calc-o!".

Cu ocazia cercetării judecătorești desfășurată în al doilea ciclu procesual, martorul a confirmat aceeași situație de fapt, relatând că: "Inculpata s-a urcat în mașină, doamna M. a încercat să o oprească, a încercat să-i ia cheile, nu a reușit, inculpata punând în mișcare autoturismul. În acest mod, doamna M. a fost târâtă 3-4 metri, după care aceasta a căzut, autoturismul trecând cu partea dreapta spate peste partea stângă a corpului."

În același sens a declarat și martorul J., în depoziția dată acesta arătând că: " Inculpata a luat cheile, s-a urcat în autoturism și a încercat să o împiedice, punând mâna pe cheile din contact, cu intenția de a le trage. Inculpata a pornit autoturismul care s-a pus în mișcare pe direcția înainte, prinzându-i piciorul doamnei M. care a căzut cu fața în jos, iar vehiculul a trecut cu roata din dreapta spate peste corpul doamnei M., până mai sus de bazin. Inculpata a oprit pentru un moment autoturismul, pentru că în față era un gard și nu mai putea continua deplasarea, a făcut un viraj dreapta, astfel că a evitat să o calce pe doamna M. și pe cap, după care a plecat de la fața locului cu ușa din dreapta față deschisă". De asemenea, martorul a precizat că că pe parcursul evenimentelor inculpatul își îndemna prietena să continuie deplasarea, în modul descris și de celelalte persoane menționate mai sus.

Cu prilejul reaudierii sale de către instanță, martorul și-a menținut în totalitate declarațiile:" Inculpata a luat cheile, s-a urcat în autoturism timp în care partea civilă E. a încercat să tragă cheile din contact. În aceste împrejurări, după ce mașina s-a pus în mișcare, doamna Rădulescu a căzut, iar autoturismul a trecut cu roata peste corpul doamnei Rădulescu.".

Cu toate că inculpații A. și B. au susținut că partea civilă s-ar fi dezechilibrat și ar fi căzut în timp ce alerga după mașină împreună cu martora I., excluzând orice posibilitate ca autoturismul condus de inculpată să fi trecut peste corpul acesteia, iar martorul L. care confirmă susținerile inculpaților, a arătat că, din ceea ce a văzut, nu autoturismul a lovit-o pe partea civilă ci, din reculul mașinii, femeia mai scundă a lovit-o, probabil cu capul și a trântit-o la pământ, iar mașina și-a continuat deplasarea, instanța de fond a apreciat că aceasta ipoteză de derulare a evenimentului rutier este contrazisă de restul materialului probator, respectiv declarațiile concordante ale martorilor oculari, astfel cum au fost analizate mai sus, dar și de topografia fracturilor multiple (inclusiv costale) constatate potrivit actelor medico legale aflate la dosar, toate amplasate pe partea stângă a corpului, care nu pot fi explicate prin mecanismul de căderii și izbirii de planul de susținere, leziuni extrem de grave determinate de comprimarea a corpului victimei între roata autoturismului și sol.

Din fișa de constatări preliminare nr. 3926/3.12.2014 emisă de IML Craiova, partea civilă a prezentat leziuni traumatice ce necesită pentru vindecare 50 - 55 de zile de îngrijiri medicale, posibil produse prin lovire cu și de corpuri dure și compresiune între două planuri dure, în condițiile accidentului de trafic rutier suferit. De asemenea, raportul de expertiză medico legală cu examinarea persoanei nr. x/A1/7.01.2015 a concluzionat că leziunile constând în multiple fracturi la nivelul calcaneului stâng, humerusului stâng și a arcurilor costale 5-8 stângi cu deplasare, plăgi excoriate abdominale, toracice și genunchi stâng, evidențiate în fișa medicală UPU nr. x/29.11.2014 a Spitalului Clinic Județean de Urgență Craiova au putut fi produse prin lovire cu și de corpuri dure și compresiune între 2 planuri dure, putând data din 29.11.2014 și necesită 100 - 110 zile de îngrijiri medicale. La data de 6.07.2015, prin certificatul medico-legal nr. x/A2/29.12.2014 s-a prelungit nr. de zile de îngrijiri medicale la 170 - 180, perioadă ce le include și pe cele acordate inițial.

În ceea ce privește raportul de expertiză în specialitate "Autovehicule, Circulație rutieră" întocmit de expert N., cu privire la dinamica de producere a evenimentului rutier, s-a apreciat că acesta nu corespunde decât parțial stării de fapt conturate de probatoriul administrat, în sensul că probabilitatea ca persoana vătămată să fi fost acroșată de partea laterală dreapta al autoturismului este evident infirmată de depozițiile victimei și ale tuturor martorilor audiați, care au arătat că victima s-a agățat voluntar de autoturism în timp ce încerca să scoată cheia din contact și a continuat să rămână agățată chiar după ce acesta se pusese în mișcare. De asemenea, concluzia expertului că ulterior prinderii piciorului stâng între anvelopa roții din dreapta spate și bordură, victima s-ar fi răsucit și ar fi căzut la pământ pe partea stângă, ignoră declarațiile părții civile și martorilor oculari potrivit cărora autoturismul a călcat victima, trecând cu roata dreaptă spate peste partea stângă a corpului acesteia. S-a constatat astfel că expertul principal și-a bazat concluzia exclusiv pe leziunea constatată la nivelul calcaneului stâng și a făcut abstracție de celelalte leziuni grave constatate medico legal, în special multiplele fracturi costale amplasate pe partea stângă care nu puteau fi produse prin simplă cădere la același nivel.

Referitor la încadrarea juridică dată faptelor, s-a reținut că prin încheierea de la termenul din data de 7 aprilie 2021 s-a dispus de către instanță schimbarea încadrării juridice a faptei reținute în sarcina inculpatului A., din infracțiunea de tâlhărie calificată prev. de art. 233 rap. la art. 234 alin. (2) și (3) din C. pen. în infracțiunile de furt prev. de art. 228 alin. (1) din C. pen., lovire sau alte violențe prev. de art. 193 alin. (1) din C. pen. și complicitate la vătămare corporală prev. de art. 48 rap. la art. 194 alin. (1) lit. b) din C. pen., cu aplic. art. 38 alin. (1) din C. pen., iar în ceea ce o privește pe inculpata B., schimbarea încadrării juridice a faptei reținute în sarcina inculpatei din infracțiunea de tâlhărie calificată prev. de art. 233 rap. la art. 234 alin. (2) și (3) C. pen. în infracțiunile de furt prev. de art. 228 alin. (1) din C. pen. și vătămare corporală prev. de art. 194 alin. (1) lit. b) C. pen., cu aplic. art. 38 alin. (1) din C. pen.

S-a arătat că infracțiunea de tâlhărie este o infracțiune complexă ce constă în furtul săvârșit prin întrebuințare de violențe sau amenințări ori prin punerea victimei în stare de inconștiență sau neputință de a se apăra ori urmate de întrebuințarea unor astfel de mijloace pentru păstrarea bunului furat ori pentru ca făptuitorul să-și asigure scăparea - art. 233 din C. pen.

Sub aspectul laturii obiective, elementul material este format așadar din două activități infracționale, pe o parte furtul simplu sau calificat, iar pe de altă parte, constrângerea prin violență sau amenințare, lipsirea în mod ilegal de libertate ori punerea persoanei în stare de inconștiență sau neputință de a se apăra pentru săvârșirea furtului, pentru păstrarea bunului sustras sau pentru a se asigura scăparea făptuitorului.

Infracțiunea de tâlhărie reprezintă o infracțiune complexă de formă tip, caracterizată prin aceea că în structura conținutul său intră ca element constitutiv o infracțiune incriminată de lege ca faptă se sine stătătoare.

Astfel, din cele două acțiuni cu semnificație juridică proprie, legiuitorul a alcătuit o infracțiune unică. În situația însă în care nu s-a realizat una dintre acțiunile reunite de legiuitor într-o unitate legală de infracțiune, acestea își recapătă autonomia infracțională, așa cum este cazul și în cauza dedusă judecății.

Așa cum s-a expus cu ocazia descrierii stării factuale, înțelegerea verbală inițială intervenită între partea civilă D. și inculpatul A. a fost ulterior desființată tot în baza acordului comun al părților, acestea înțelegând să-și restituie reciproc prestațiile. Această înțelegere a operat de îndată ce s-a întrunit acordul de voință, expres și neechivoc a părților contractante, independent de împrejurarea că restituirea efectivă a acestora a fost amânată sau a avut loc ulterior.

În baza acestui acord de voință, partea civilă D., în calitate de promitent cumpărător și-a asumat obligația de restitui promitentului vânzător autovehicul, iar inculpatul în calitate de promitent cumpărător pe aceea de a restitui avansul primit.

Partea civilă a remis inculpatului cheile autovehiculului la 29.11.2014, la momentul când părțile au ajuns în zona în care se afla parcat vehiculului ce făcuse obiectul convenției inițiale de vânzare cumpărare. Această remitere voluntară a cheilor nu poate avea decât semnificația executării obligației de predare a bunului și nicidecum o simplă permisiune de a inspecta starea tehnică a acestuia, în condițiile în care, urmare a intervenirii rezoluțiunii promisiunii bilaterale de vânzare cumpărare, partea civilă nu mai era în drept să păstreze în continuare posesia bunului. Neînțelegerile ulterioare privind starea tehnică a autovehiculului ca urmare a unei pretinse exploatări necorespunzătoare pe perioada când acesta s-a aflat în posesia cumpărătorului nu prezintă relevanță în soluționarea cauzei, esențial fiind faptul că ambele părți și-a manifestat acordul privind desființarea contractului.

În acest sens, instanța a reținut ca relevantă declarația părții civile D. din ziua incidentului a declarat următoarele: "În ziua de 26.11.2011 l-am sunat pe A. și i-am spus că autoturismul nu corespunde din punct de vedere tehnic și al actelor și i-am spus că nu mai vreau să-l cumpăr și să-mi restituie avansul "..." În dimineața de 29.11.2014 l-am sunat pe A. și i-am spus că i-am adus autoturismul și să vină să și-l ia. Numitul A. a venit însoțit de prietena sa, i-am predat cheia de la autoturism, iar acesta a început să verifice în interior, pe sub ea și în portbagaj, reproșându-mi că în interior era ud și miroase a pește".

În același sens este și depoziția martorului ocular H., prin declarația dată la aceeași dată a relatat aspecte asemănătoare, pe care le-a aflat chiar de la părțile civile: "De la ei am înțeles că nu s-au mai înțeles cu privire la vânzarea autoturismului, soții M. au restituit mașina, fiind nemulțumiți că nu le-a fost restituit avansul". În mod similar a declarat și martora I.: "De la ei am aflat că nu s-au înțeles cu privire la condițiile de vânzare a autoturismului, iar soții M. spuneau că le-au restituit mașina dar sunt nemulțumiți că nu li s-a restituit avansul".

Părțile civile D. și E. au confirmat și în fața instanței, în al doilea ciclu procesual, că rezoluțiunea promisiunii bilaterale de vânzare cumpărare a intervenit de comun acord, la un moment anterior incidentului din data de 29.11.2014 .

Conform înțelegerii părților, s-a realizat remiterea voluntară a bunului de la partea civilă D. la inculpat, anterior momentului în care s-a declanșat conflictul verbal dintre părți, pe fondul nemulțumirilor exprimate de inculpat cu privire la starea autoturismului și al pretențiilor formulate de acestea cu privire la eventualele reparații ce se impuneau a fi efectuate pentru remedierea avariilor produse în intervalul în care s-a aflat în posesia părții civile D..

În acest context, preluarea autovehiculului de către inculpatul A. nu poate avea semnificația unei deposedări ilicită în sensul art. 228 alin. (1) din C. pen., lipsind atât condiția premisă - detenția legitimă a bunului de către partea civilă, dar și scopul însușirii acestuia pe nedrept.

Mai mult, chiar părțile civile au arătat în declarație date pe parcursul procesului penal că s-au considerat păgubite cu valoarea avansului nerestituit de inculpat, aspect ce rezultă și din acțiunile civile exercitate, potrivit cărora au solicitat obligarea inculpatului la plata sumei de 1800 EURO achitată cu acest titlu.

Or, în ipoteza comiterii de către inculpați a infracțiunii de furt, obiectul material al acesteia nu îl poate constitui avansul primit anterior, așa cum s-a reținut prin actul de sesizare, chiar dacă inculpatul a refuzat restituirea acestuia.

De altfel, conflictul verbal s-a iscat pe tema avansului și a pretinselor avarii constate de inculpat, iar exercitarea actelor de violență de către inculpat față de partea civilă a pornit de la aceste neînțelegeri, neputându-se reține că inculpatul l-a lovit pe partea civilă cu pumnul ca să-l deposedeze de autoturism.

Modul în care situația a degenerat ulterior, de asemenea, nu a avut ca scop deposedarea părții civile de autovehicul, inculpatul intrând în posesia mașinii încă de la momentul în care părțile au ajuns la fața locului.

În concluzie, Curtea a constatat că, raportat la condițiile de fapt și de drept arătate, în condițiile în care nu este realizată componenta principală a infracțiunii complexe de tâlhărie, respectiv furtul, ci doar cea secundară, respectiv întrebuințarea de violențe, nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii de tâlhărie, iar ca urmare a desfacerii unității legale de infracțiune și a schimbării încadrării juridice așa cum s-a dispus prin încheierea separată de la termenul din data de 7 aprilie 2021, se impune o soluție de achitare a inculpaților sub aspectul comiterii infracțiunii de furt, prevăzută de art. 228 alin. (1) din C. pen., urmând a fi reținută vinovăția inculpaților după cum urmează:

- în cazul inculpatului A. pentru comiterea infracțiunilor lovire sau alte violențe prev. de art. 193 alin. (1) din C. pen. și complicitate la vătămare corporală prev. de art. 48 rap. la art. 194 alin. (1) lit. b) din C. pen.

- în cazul inculpatei B. pentru comiterea infracțiunii de vătămare corporală prev. de art. 194 alin. (1) lit. b) din C. pen.

Pentru a reține forma de vinovăție cu care au acționat inculpații, instanța a avut în vedere considerații teoretice cu privire la formele de vinovăție - intenție indirectă și culpă cu prevedere, enunțând dispozițiile art. 16 alin. (3), lit. b) și ale) art. 16 alin. (4), lit. a) din C. pen.

S-a arătat că intenția indirectă presupune că autorul acționează în condiții de fapt în care sunt posibile cel puțin două rezultate: unul urmărit (licit sau ilicit) și altul mai grav, prevăzut de legea penală, a cărui realizare apare ca fiind posibilă, pe care deși nu-l urmărește, acceptă posibilitatea producerii lui. Potrivit doctrinei și jurisprudenței în materie, autorul care acționează cu intenție indirectă adoptă o atitudine pasivă, indiferentă față de rezultatul mai grav.

În schimb, în ceea ce privește culpa cu prevedere, autorul prevede rezultatul faptei sale, rezultat care nu este nici urmărit și nici acceptat, socotind în mod ușuratic, neîntemeiat, că el nu se va produce.

Și în cazul culpei cu prevedere, există două urmări ale acțiunii sau inacțiunii autorului: una prevăzută sau nu în norma de incriminare, pe care o urmărește, și alta prevăzută întotdeauna de legea penală, care este însă incertă sub aspectul producerii ei, pe care nu o dorește și nici nu o acceptă.

Ceea ce deosebește culpa cu prevedere de intenția indirectă este lipsa, la cea dintâi, a admiterii conștiente a survenirii urmărilor periculoase prevăzute. Când autorul speră în mod conștient să prevină apariția urmărilor faptei sale pe care le-a prevăzut nu poate fi vorba de admiterea conștientă a acestor urmări. Speranța de a preveni urmările prevăzute de făptuitor implică existența unor împrejurări care, după părerea persoanei - fără a avea un just temei - trebuie să înlăture posibilitatea apariției lor în realitate.

În cazul în care speranța în neproducerea rezultatului vătămător sau periculos s-ar întemeia pe hazard, pe întâmplare, nu ne mai găsim în fața ușurinței, ci a intenției indirecte, fiind vorba de acceptarea de către autor a riscului producerii rezultatului.

Aplicând aceste considerații teoretice la situația de fapt mai sus reținută, în vederea stabilirii formei de vinovăție a inculpaților, instanța a reținut că starea de pericol a fost creată, în mod egal, atât de inculpată, care a pornit motorul autoturismului fără a închide în prealabil portiera dreaptă, dar și de victimă, care, profitând de această împrejurare, a încercat să stânjenească circulația vehiculului, prin scoaterea chelii din contact, în timp ce motorul acestuia era în funcțiune.

Mai departe, inculpata a plecat de pe loc și s-a deplasat cu autovehicul 3 - 4 metri, în condițiile în care cu partea civilă rămăsese agățată de mașina, fie de scaunul șoferului, de portiera deschisă sau chiar de pantalonii săi, fiind evident că a realizat aceste manevre dându-și seama că partea civilă se afla cu o parte a corpului în interiorul mașinii iar restul acestuia extrem de aproape de vehicul. Cu privire la poziția psihică a inculpatei față de urmarea produsă, aceea a căderii și accidentării victimei, Curtea a apreciat că inculpata, deși nu a dorit-o și nu a urmărit-o în mod special, a acceptat-o și astfel a continuat deplasarea în aceste condiții periculoase, fiind îndemnată în acest sens și de inculpatul A., așa cum s-a reținut cu prilejul reținerii situației de fapt, fapt ce i-a întărit astfel rezoluția infracțională.

Chiar dacă inculpații nu au urmărit această urmare mai gravă, cei doi au acceptat producerea acesteia, în condițiile în care urmarea era foarte posibilă dat fiind modul în are s-au desfășurat evenimentele și modul cum era poziționată partea civilă, inculpații comportându-se cu indiferență față de posibilitatea survenirii rezultatului periculos, pe care nu l-au urmărit, însă au admis eventualitatea producerii lui, neluând nicio măsură de preîntâmpinare a producerii rezultatului.

Din această perspectivă, având în vedere argumentele expuse, nu poate fi avută în vedere nici susținerea apărătorului părților civile, în sensul reținerii formei de vinovăție a culpei cu prevedere.

Instanța a considerat că forma de participație a inculpatului A. este aceea a complicității morale și nu cea a instigării, deoarece poziția psihică a acestuia trebuie raportată la momentul în care s-a creat starea de pericol pentru partea civilă, respectiv când acesta partea civilă s-a agățat de autoturism, inculpata fiind încurajată să continue deplasarea în aceste condiții.

Cu toate că o parte din martori, audiați în cel de al doilea ciclu procesual au plasat îndemnul manifestat de inculpat anterior momentului în care autoturismul a fost pus în mișcare, instanța va avea în vedere declarațiile anterioare ale acestora, data la un moment mai apropriat de producerea accidentării, instanța apreciind că acestea reflectă realitatea. Cu privire la individualizarea judiciară a pedepselor, s-a arătat că că pedeapsa stabilită de instanță trebuie sa fie just individualizată, atât sub aspectul cuantumului (cu luarea în considerare a criteriilor prevăzute de art. 74 din C. pen.), cât și în ceea ce privește modalitatea de executare, aceste operațiuni implicând o analiză coroborată a datelor care particularizează fapta comisă, cu referire în special la gradul de pericol social, importanța valorii sociale ocrotite de lege, rezultatul produs sau care s-ar fi putut produce, dar și a datelor despre persoana inculpatului.

În raport cu natura și gravitatea faptelor reținute, de ansamblul tuturor împrejurărilor cauzei, de contribuția concretă a fiecăruia dintre inculpați, de urmările cauzate victimei, care a suferit leziuni ale integrității corporale ce au necesitat un număr de 170 - 180 de zile de îngrijiri medicale pentru vindecare, de datele personale ale inculpaților, vârsta, pregătirea, lipsa antecedentelor penale, Curtea de apel a considerat că aplicarea unor pedepse cu închisoarea, în cuantum de 3 ani închisoare, sub aspectul comiterii infracțiunilor de vătămare corporală, în cazul inculpatei B., și respectiv de 2 ani închisoare, sub aspectul săvârșirii infracțiunii de complicitate la vătămare corporală, în cazul inculpatului A., constituie un mijloc de reeducare și corespunde scopului pedepsei, de a preveni săvârșirea unor noi infracțiuni.

Cu privire la infracțiunea de lovire sau alte violențe prevăzută de art. 193 alin. (1) din C. pen., reținută în sarcina inculpatului A., având în vedere că aceasta a avut ca urmarea numai producerea unor suferințe fizice părții civile, instanța s-a orientat spre pedeapsa alternativă a amenzii penale, în cuantum de 1200 RON, reprezentând echivalentul a 120 zile amendă a câte 10 RON fiecare.

Conform înscrisurilor de la dosar apel, inculpatul A. a mai fost judecat definitiv pentru o infracțiune concurentă cu faptele ce fac obiectul prezentului dosar, prin Sentința penală nr. 121 din 10.05.2019 pronunțată de Curtea de Apel Craiova în dosarul nr. x/2016, definitivă prin Decizia penală nr. 62/A din data de 27 februarie 2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, dispunându-se amânarea aplicării pedepsei de 8 luni închisoare stabilită pentru o infracțiune prevăzută de art. 196 alin. (2) și (3) din C. pen.

Față de această situație, s-a reținut incidența dispozițiilor art. 89 din C. pen., referitoare la anularea amânării aplicării pedepsei.

Având în vedere că cele două infracțiuni reținute în sarcina inculpatului sunt concurente cu fapta ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2016, instanța a făcut aplicarea art. 38 alin. (1) - (39) alin. (1) lit. e) din C. pen.

Cât privește modalitatea de executare, instanța de fond a avut în vedere că există suficiente date care impun concluzia că scopul pedepsei poate fi atins chiar și fără executarea acesteia, că pronunțarea hotărârii de condamnare constituie un avertisment sever pentru inculpați care nu vor mai săvârși alte infracțiuni, că inculpații și-au manifestat acordul pentru prestarea unei munci neremunerate în folosul comunității, instanța de fond apreciind că privarea de libertate, după un interval lung de timp de la data faptelor (aproximativ 6 ani), ar avea consecințe extrem de nefavorabile, față de circumstanțele lor personale, inculpații nefiind recidiviști, iar pe de altă parte, durata termenului de încercare constituie o continuă avertizare asupra comportamentului în societate, încălcarea legii penale atrăgând automat revocarea măsurii și executarea pedepsei într-un loc de deținere.

Sub aspectul laturii civile, instanța a reținut următoarele:

Cu privire la atragerea răspunderii Biroului Asiguratorilor de Autovehicule din România, succesor al Fondului de Protecție a Victimelor Străzii, chemat de părțile civile să răspundă, potrivit legii civile, în calitate de parte responsabilă civilmente, instanța a avut în vedere dispozițiile art. 49 din Legea nr. 136/1995, potrivit cărora asigurătorul acordă despăgubiri, în baza contractului de asigurare, pentru prejudiciile de care asigurații răspund față de terțe persoane păgubite prin accidente de vehicule, precum și tramvaie și pentru cheltuielile făcute de asigurați în procesul civil.

S-a arătat că noțiunea de accident rutier sau accident de vehicule este definită de O.U.G. nr. 195/2002, care reprezintă sediul reglementărilor în materia circulației vehiculelor pe drumurile publice și nu la definiția generală dată de dicționarul explicativ.

S-a constat că această normă legală sus citată nu prevede niciun fel de condiții referitoare la caracterul fortuit sau imprevizibil al evenimentului, impunând doar ca acesta să se producă pe un drum deschis circulației publice, să aibă drept rezultat decesul sau vătămarea corporală a uneia sau mai multor persoane, în care să fi fost implicat cel puțin un vehicul în mișcare, condiții îndeplinite în cauza supusă judecății. Prevederile legale nu prevăd nicio condiție referitoare la forma de vinovăție a inculpatului, ceea ce înseamnă că noțiunea de accident, include și acele evenimente în care vătămarea victimei s-a produs cu intenție, dacă aceasta a avut loc în condițiile art. 75 lit. a) - c).

De asemenea, s-a reținut că dispozițiile Legii nr. 136/1995 reprezintă norme speciale cu caracter derogatoriu față de dispozițiile generale cuprinse în art. 2208 alin. (2) din C. civ.

Potrivit art. 4 din Legea nr. 136/1995, asigurarea de răspundere civilă pentru prejudiciile produse prin accidente de autovehicule este o asigurare obligatorie

Asigurarea RCA are ca scop bine definit, ca toate persoanele păgubite în urma unui accident provocat de vehiculul pentru care s-a încheiat polița să primească în mod obligatoriu despăgubiri pentru daunele suferite. Obligativitatea încheierii RCA rezultă din necesitatea garantării încasării despăgubirilor cuvenite persoanelor prejudiciate, în timp util, indiferent de situația materială a celui care a produs paguba. Acest sistem de asigurare este obligatoriu în toate țările de pe continentul european și este valabil în întreaga Uniune Europeană.

Asigurarea de răspundere civilă auto este un contract forțat prin care asigurătorul se obligă, corelativ încasării primelor de asigurare, să acorde despăgubiri pentru prejudiciile de care asigurații răspund față de terțe persoane păgubite prin accidente de vehicule. Stabilirea și acordarea despăgubirii se realizează în baza contractului de asigurare, fie prin procedura administrativă instituită prin normele Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor (Autorității de Supraveghere Financiară), fie prin hotărâre judecătorească. Despăgubirea plătită de către asigurător celor păgubiți prin accidente produse de autovehicule nu se recuperează de către acesta de la persoana răspunzătoare de producerea pagubei. Din această perspectivă se poate concluziona că răspunderea asigurătorului față de persoana prejudiciată, în materia asigurării de răspundere civilă auto, este o răspundere contractuală, asumată prin contractul de asigurare, și, totodată, o răspundere directă, asigurătorul asumându-și conduita asiguratului.

Cu toate acestea, în anumite cazuri expres și limitativ prevăzute de art. 58 din Legea nr. 136/1995, asigurătorul are acțiune în regres pentru despăgubirile plătite, inclusiv în situația "accidentelor produse cu intenție" (art. 58 lit. a).

Din această perspectivă, noțiunea cuprinsă în disp. art. 58 lit. a) din Legea nr. 136/1995, aceea de accident produs cu intenție nu are în vedere sensul tradițional al termenului de accident (acela de eveniment întâmplător și neprevăzut), ceea ce demonstrează încă odată că interpretarea acestei noțiuni în concordanță cu scopul legislației RCA și cu imperativul de protecție a victimelor consacrat în Directiva 2009/103/CE și jurisprudența în materie a CJUE, presupune includerea în acest concept nu doar a evenimentelor aleatoare sau întâmplătoare ci și a fenomenelor sau evenimentele anormale care rezultă din utilizarea unui vehicul.

În situația unor astfel de evenimente prevăzute de art. 58 din Legea nr. 136/1995, asigurătorul are un rol de simplu garant al plății despăgubirilor, avansând, fără a o suporta finalmente, o sumă care va reintra în patrimoniul său pe calea regresului. În toate celelalte situații asigurătorul nu este doar un simplu garant, ci adevăratul debitor al despăgubirii care se cuvine terțului prejudiciat, deoarece el nu doar avansează, ci suportă, efectiv și definitiv, prejudiciul cauzat prin culpa asiguratului său.

Prin urmare, având în vedere faptul că situațiile de excepție prevăzute de art. 58 din Legea nr. 136/1995 se regăsesc în cazul proceselor penale, asigurătorul va răspunde către terța persoană păgubită, în calitate de garant al despăgubirii. Astfel, ca o consecință a stabilirii răspunderii penale, însă distinct de acesta, în situația accidentului produs cu intenție prevăzută de dispozițiile art. 58 lit. a) din Legea nr. 136/1995, asigurătorul va avea drept de regres, pentru suma plătită ca despăgubire, împotriva persoanei răspunzătoare de producerea accidentului.

Potrivit normelor în vigoare la data producerii accidentului, Fondul de Protecție a Victimelor Străzii era autoritatea desemnată prin art. 251 din Legea nr. 32/2000 privind activitatea de asigurare și supraveghere a asigurărilor ca fiind responsabilă cu despăgubirea în cazul victimelor accidentelor rutiere cu autor necunoscut sau în cazul în care autovehicului care a produs accidentul nu era asigurat pentru răspundere civilă.

Scopul înființării acestei asociații, a fost acela de a asigura protecția victimelor accidentelor rutiere, prin asigurarea plății prejudiciului cauzat acestora în cazurile expres prevăzute de dispoziția legală sus menționată. Conform art. 32-36 din Legea nr. 132/2017 Biroul Asiguratorilor Auto din România (BAAR), a preluat și continuă activitatea și toate atribuțiile deținute, pana la finele lunii martie 2017, de către FPVS, astfel că, în cauză revine acestei persoane juridice, în calitate de parte responsabilă civilmente, obligația de a despăgubi partea civilă.

Analizând în continuare pretențiile formulate de partea civilă D. în cadrul acțiunii civile alăturate celei penale, instanța de fond a constatat că acestea sunt nefondate, întrucât suma de 1800 Euro solicitată cu titlu despăgubiri materiale nu este în legătură de cauzalitate cu fapta dedusă judecății, ci rezultă dintr-un raport juridic civil decurgând din încheierea și rezoluțiunea de comun acord a unei promisiuni bilaterale de vânzare cumpărare, ceea ce îi conferă părții civile dreptul de a solicita această sumă la instanța civilă.

În ceea ce privește suma solicitată cu titlu de daune morale reprezentând traumele fizice și psihice produse ca urmare a vătămărilor corporale produse soției prin activitatea infracțională a celor doi inculpați, Curtea a avut în vedere Decizia nr. 12/2016 publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 498 din 4 iulie 2016 de către Înalta Curte de Casație și Justiție, potrivit căreia:

"dispozițiile art. 1.391 alin. (1) din C. civ. se interpretează în sensul că, într-o cauză penală având ca obiect o infracțiune de vătămare corporală din culpă, doar victima infracțiunii, care a suferit un prejudiciu, este îndreptățită să obțină o despăgubire pentru restrângerea posibilităților de viață familială și socială.", considerentele ce au stat la baza dezlegării fiind pe deplin valabile și în ipoteza infracțiunii intenționate.

Analizând pretențiile deduse judecății de partea civilă E., victima infracțiunii de vătămare corporală, instanța a constatat că acestea sunt întemeiate în parte, reținând următoarele:

În ceea ce privește prejudiciul material cauzat prin infracțiune, din actele depuse la dosar, a rezultat că partea civilă a efectuat cheltuieli cu medicamente, tratamente și recuperare medicală în suma de 5137,8 RON. Cât privește restul sumelor solicitate cu titlu de cheltuieli determinate de sporirea nevoilor de viață, constând în asigurarea tratamentului de specialitate chinetoterapeutic și a psihoterapiei aferente unui număr de 800 de ședințe, sau cu titlu de cheltuieli privind restrângerea posibilităților de viață familială și socială, suma de 35.000 RON solicitată pentru intervenții chirurgicale, la dosar nu s-au depus probe care să justifice acordarea acestei sume.

Referitor la pierderile de venit, estimate la suma de 200.000 RON, instanța a constatat că aceste sume reprezintă, în opinia părții civile, pierderile suferite de societatea comercială O. S.R.L. la care era administrator la momentul producerii accidentului, în perioada 2014 - 2016, însă această pretinsă pagubă s-a produs în patrimoniul societății comerciale și nu în cel al părții civile.

Având în vedere dispozițiile art. 65 - 67 din Legea societăților nr. 31/1990 care stabilesc că asociații nu au un drept de proprietate asupra bunurilor sau veniturilor societății comerciale, ci doar dreptul de a primi o cotă parte din profit, proporțional cu cota de participare la capitalul social, cu titlu de dividende, precum și faptul că nu s-a dovedit că, pretinsa pierdere s-a reflectat asupra patrimoniului părții civile, instanța de fond a reținut că nu există dovada că respectiva pierdere a fost suportată de partea civilă.

Referitor la daunele morale solicitate in cadrul procesului penal de către partea civilă, instanța a avut în vedere - în aprecierea existenței prejudiciului moral suferit de victima - întregul ansamblu probator administrat în cauză, raport