ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 972/2021

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, la 4 aprilie 2018, sub numărul x/2018, reclamanta A. S.R.L. a chemat în judecată pârâta B. S.R.L., solicitând instanței ca prin hotărârea pe care o va pronunța să dispună constatarea nulității înțelegerii comerciale din 24 octombrie 2016, încheiată între cele două părți, pentru obiect ilicit, cât și pentru cauză ilicită. Totodată, a solicitat și repunerea părților în situația anterioară și obligarea pârâtei la restituirea sumei de 732.113,58 RON, plătită anterior de către reclamantă către pârâtă în baza înțelegerii comerciale din 24 octombrie 2016. În drept, au fost invocate dispozițiile art. 4 din Legea nr. 321/2009, precum și prevederile art. 1225, art. 1236 și art. 1237 din C. civ. Pârâta a formulat întâmpinare și cerere reconvențională. Prin întâmpinare, a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată, și admiterea excepției lipsei calității de reprezentant. Prin cererea reconvențională a solicitat obligarea reclamantei la plata sumei de 103.531,40 RON, reprezentând reducere comercială (discount) logistică pe lunile iulie și august 2016, precum și remiza de bază trimestrul 3/2017, datorată în baza "înțelegerii comerciale nr. x aplicabilă de la 1 iulie 2016", încheiată între părți. Totodată, a solicitat și obligarea reclamantei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată ocazionate cu judecarea prezentului litigiu. În drept, au fost invocate prevederile art. 1350, art. 1270, art. 1272 și următoarele din C. civ., art. 1530-1531 și următoarele din C. civ., precum și prevederile art. 1537-1539 și art. 1547-1548 din C. civ. Reclamanta a formulat întâmpinare față de cererea reconvențională a pârâtei, solicitând respingerea ca neîntemeiată.

Prin sentința civilă nr. 3893 din 27 decembrie 2018, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, a fost respinsă cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost precizată, ca nefondată. De asemenea, a fost respinsă cererea reclamantei de obligare a pârâtei la plata cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată. Totodată, a fost admisă cererea reconvențională formulată de pârâtă, astfel cum a fost precizată, reclamanta fiind obligată la plata sumei totale de 103.531,40 RON, reprezentând reducere comercială pe lunile iulie și august 2017, precum și remiza de bază, trimestrul 3/2017, datorată în baza "înțelegerii comerciale nr. x din 1 iulie 2016". De asemenea, reclamanta a fost obligată la plata către pârâtă a sumei de 3175,62 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentințe, reclamanta a formulat apel, solicitând admiterea căii de atac, schimbarea sentinței apelante, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată, astfel cum aceasta a fost precizată. Prin decizia civilă nr. 2129/A din 10 decembrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, s-a respins ca nefondat apelul reclamantei.

La 6 martie 2020, reclamanta A. S.R.L. a declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 2129/A din 10 decembrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea căii de atac formulate și casarea, în tot, a deciziei recurate. Sub un prim aspect, a susținut că instanța de apel nu a analizat situația de fapt prin prisma interdicției de încasare a serviciilor de logistică de la furnizor, prevăzută de art. 4 din Legea nr. 321/2009, modificată prin Legea nr. 150/2016. Deși s-a reținut, în mod corect, că cele două reduceri sunt urmare a faptului ca intimata-pârâtă asigura servicii de depozitare a produselor vândute, de transport al produselor de la depozit către stațiile de distribuție carburanți, precum și alte operațiuni logistice specifice, instanța de apel nu a aplicat art. 4 din Legea nr. 321/2009, în sensul constatării ca ilegale a încasării acestor servicii de logistică. Atât prima instanță, cât și instanța de apel au reținut că serviciile de logistică sunt legale, întrucât se numesc reducere comercială, acest procedeu fiind prevăzut în legislație. Însă chestiunea nu vizează legalitatea acestor servicii, ci aceea că încasarea acestora era interzisă. Astfel, instanțele ar fi trebuit să verifice dacă încasarea serviciilor s-a efectuat, din punct de vedere contabil, și dacă era legală. Recurenta-reclamantă a precizat că aceste servicii de logistică au fost recunoscute de către pârâtă, iar, ulterior reținerii acestui aspect, instanța de apel ar fi trebuit să supună analizei sale critice două aspecte: Pe de o parte, dacă intimata-pârâtă a încasat de la A. S.R.L., recurenta în speță, aceste servicii de logistică, după data intrării în vigoare a modificării prevederilor art. 4 din Legea nr. 321/2009, potrivit căreia se interzicea încasarea acestor servicii. Pe de altă parte, dacă intimata-pârâtă a solicitat reclamantei facturi/refacturări. În continuare, cu privire la încasarea serviciilor de logistică de către intimata-pârâtă, raționamentul juridic impunea verificarea faptului dacă aceste servicii au existat și în ce bază legală. Recurenta-reclamantă a precizat că instanța a reținut existența serviciilor logistice atât în perioada valabilității Anexei 1.3, cât și ulterior, în perioada înțelegerii comerciale. Apoi, aplicând art. 4 din Legea nr. 321/2009, modificată prin Legea nr. 150/2016, ar fi trebuit verificat dacă aceste servicii au fost încasate de către intimata-pârâtă de la recurenta-reclamantă, în calitate de furnizor. Cu privire la acest aspect, din susținerile părților reiese că au fost încasate aceste servicii, dovadă fiind că ambele părți au renunțat la proba cu expertiza contabilă. În final, trebuia făcută aplicarea prevederilor art. 4 din Legea nr. 321/2009, modificată prin Legea nr. 150/2016, care interzic încasarea de servicii de la furnizor prin raportare la cadrul legal incident, respectiv art. 1225 C. civ. și art. 1236-1237 C. civ.. Astfel, urma să se constate nulitatea acordului. În schimb, s-a reținut că serviciile de logistică nu au fost excluse din înțelegerea comercială, nefiind în contradicție cu prevederile art. 4 din Legea nr. 321/2009, nici anterior și nici ulterior modificării survenite în 2016. Apoi, interpretând greșit dispozițiile art. 4 din Legea nr. 321/2009, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 150/2016, instanțele au reținut că scopul modificării aduse acestor prevederi a fost eliminarea posibilității perceperii taxelor la raft de către comercianți (ca taxă pentru afișarea produsului într-un anumit loc) sau a prestării unor servicii de către aceștia în beneficiul furnizorilor (de exemplu, perceperea unor sume de bani pentru a face publicitate produsului în incinta magazinului). Față de acest aspect, recurenta-reclamantă a învederat că reținerea instanțelor reprezintă o imixiune în sfera legislativă, întrucât instanța nu are dreptul de a distinge, acolo unde legea nu distinge. Astfel, s-a apreciat că este ilegală perceperea de sume pentru servicii de publicitate, dar este legală furnizarea de servicii de logistică. Sub un ultim aspect, instanța a aplicat greșit prevederile art. 4 din Legea nr. 321/2009, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 150/2016, în ceea ce privește teza referitoare la interdicția firmelor multinaționale de a solicita facturarea/refacturarea. Astfel, prima instanță a reținut că în ceea ce privește remiza de bază de 5% trimestrială, această reducere comercială a fost acordată pârâtei în considerarea faptului că reclamanta vindea către aceasta un procent de 80% din sucurile cu aloe vera din stocul său, pârâta fiind un client cu statut preferențial. Recurenta-reclamantă a susținut că această reducere preferențială a fost încasată de pârâtă, printr-un procedeu interzis cu desăvârșire de Legea produselor alimentare, respectiv prin solicitarea de la furnizor de facturi/refacturi, iar solicitarea acesteia de a fi verificată aplicabilitatea interdicției legale ca pârâta să solicite furnizorului reclamant facturi/refacturi nu a fost verificată.

La 26 mai 2020, intimata-pârâtă a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, și menținerea deciziei recurate, ca temeinică și legală. S-a învederat că decizia atacată cuprinde motivele pe care se întemeiază, nefiind dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material incidente în speță, motivarea instanței de apel fiind una clară, precisă și atașată circumstanțelor cauzei, conducând în mod logic la soluția din dispozitiv. La 9 iunie 2020, recurenta-reclamantă a depus răspuns la întâmpinare, solicitând respingerea apărărilor invocate de intimata-pârâtă prin întâmpinare, ca nefondate, în lumina Directivei (UE) 2019/633 a Parlamentului European și a Consiliului din 17 aprilie 2019 privind practicile comerciale neloiale dintre întreprinderi în cadrul lanțului de aprovizionare agricol și alimentar. Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ. Prin încheierea din 13 octombrie 2020, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului întocmit în cauză cu mențiunea că părțile pot depune punct de vedere în termen de 10 zile de la comunicare. La data de 22 octombrie 2020 a fost înregistrat la dosar punctul de vedere la raport transmis de către intimata-pârâtă B. S.R.L. Prin încheierea din 9 februarie 2021, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis în principiu recursul.

Înalta Curte, analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate și temeiurilor de drept invocate, reține următoarele considerente: Prin recursul reclamantei se contestă legalitatea hotărârii pronunțate de instanța de apel care, respingând apelul reclamantei, a menținut soluția primei instanțe, de respingerea a acțiunii și de admitere a cererii reconvenționale. Calea extraordinară de atac este întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., ce reglementează motivul de casare privind încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, cu referire la dispozițiile art. 1225, art. 1236-1237 C. civ. și art. 4 din Legea nr. 321/2009 privind comercializarea produselor alimentare. Analiza recursului pornește de la constatarea că recurenta-reclamantă (furnizor) a invocat nulitatea absolută a convenției comerciale încheiate cu pârâta, pentru caracterul ilicit al obiectului și cauzei, precum și pentru fraudarea legii, prin impunerea unor clauze care stipulau acordarea remizei de 5% și a reducerii de 20% pe lună din prețul de achiziție al produselor alimentare furnizate pârâtei, urmare a faptului că pârâta asigura suportul logistic. Înalta Curte formulează observația că instanța de apel a procedat la recalificarea cererii reclamantei, întrucât ceea ce se invocă prin cererea de chemare în judecată este caracterul ilicit nu al obiectului convenției încheiate cu pârâta, în sensul art. 1225 din C. civ., ci al obiectului obligațiilor asumate de reclamanta-furnizor prin clauzele înțelegerii comerciale, definit de art. 1226 alin. (2) C. civ.. Această dezlegare nu este criticată prin recurs pentru argumente de nelegalitate, conform dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. Analiza motivului de recurs invocat de reclamantă pornește de la scopul interpretării normei juridice, care constă în determinarea sferei situațiilor de fapt concrete la care norma respectivă se referă, pentru a se asigura corecta sa aplicare. Ceea ce a susținut recurenta-reclamantă a fost eludarea interdicției instituite prin art. 4 din Legea nr. 321/2009 privind comercializarea produselor alimentare, prin impunerea de taxe pentru servicii furnizorului, sub aparența unor reduceri/discounturi contractuale. Iliceitatea cauzei acestor obligații contractuale este invocată de recurenta-reclamantă în considerarea art. 1237 C. civ. privind frauda, prin raportare la dispozițiile imperative antereferite, care instituie interdicția oricărui comerciant, de a solicita facturarea/refacturarea și de a încasa de la furnizor taxe și servicii. Procedând la analiza considerentelor deciziei recurate, Înalta Curte constată că argumentelor reclamantei invocate în calea de atac devolutivă, privind poziția captivă în raporturile juridice cu pârâta, ce asigura desfacerea produselor reclamantei în locațiile comerciale deținute, instanța de apel le-a atribuit în mod greșit valențele altor cauze de nulitate decât cele invocate și anume, privind vicii de consimțământ care, excedând limitelor judecății, nu au fost analizate. Înțelegerea comercială a părților în litigiu, a cărei nulitate se susține de către reclamantă, a fost precedată de o suspendare a raporturilor contractuale, urmată de adaptarea conținutului convenției în legătură directă cauzală cu intrarea în vigoare a Legii nr. 150/2016, prin care Legea nr. 32/2009 privind comercializarea produselor alimentare a fost modificată și art. 4 a primit o nouă formulare. Intrarea în vigoare a acestor noi dispoziții legale a avut în vedere tocmai protecția de abuz a furnizorilor aflați într-o poziție inegală față de comercianți, în procesul de negociere a modului de desfășurare a raporturilor contractuale privind distribuirea și vânzarea produselor, cu concluzia că argumentele reclamantei încadrate în coordonatele cauzei privind fraudarea legii, în mod greșit au fost înlăturate, cu motivarea liberei negocieri a convenției părților. Pe de altă parte, Înalta Curte reține că declarația comună de voință, specifică raporturilor contractuale, se prezumă până la proba contrară că exprimă voința reală a părților, la fel cum și existența cauzei valabile se prezumă până la proba contrară, potrivit art. 1239 alin. (2) C. civ. Instanța de apel, confirmând legalitatea și temeinicia sentinței pronunțate de prima instanță, și-a fundamentat raționamentul privind validitatea clauzelor deduse judecății, exclusiv prin preluarea sensului literal al termenilor folosiți în cuprinsul acestora, de natură a crea aparența unor operațiuni de acordare a reducerilor comerciale, care erau permise de lege. Sub acest aspect, se reține că instanța de apel, deși își stabilise ca obiectiv al analizei în drept verificarea liceității în legatură cu obiectul obligațiilor, în sensul art. 1226 C. civ., considerentele deciziei recurate nu conțin o astfel de analiză a prestațiilor promise ale părților, decât la nivele formal. Înalta Curte constată că hotărârea recurată este nelegală prin analiza incompletă asupra situației de fapt și a aspectelor esențiale ale cauzei configurate prin motivele și apărările părților, care ar fi permis o concluzie asupra existenței serviciilor primite/acordate ulterior facturării produselor furnizate de reclamantă, în strânsă legătură cu acordarea de către aceasta a reducerilor comerciale și, prin urmare, a încălcării interdicției instituite prin art. 4 din Legea nr. 321/2009, la încheierea convenției. Astfel, sunt întemeiate criticile recurentei, în sensul că instanța de apel nu s-a aplecat, în cadrul controlului judiciar devolutiv, asupra motivelor apelantei privind verificarea practicilor comerciale și stabilirea voinței interne, reale a părților, respectiv a comportamentului ulterior adaptării contractului noilor cerințe legale, în condițiile în care ab initio calificarea dată convenției comerciale era de contract de marketing, nu de vânzare-cumpărare. Argumentele instanței de apel în favoarea liceității cauzei obligațiilor asumate de reclamantă, prin înțelegerea comercială ulterioară, deși fac trimitere la negocierile pentru adaptarea convenției la schimbările legislative, conțin constatarea preluării clauzelor din forma anterioară a convenției. Or, verificarea liceității cauzei în sensul art. 1235 C. civ. presupune stabilirea motivului determinant al asumării obligației, iar analiza prin raportare la o normă imperativă se face în coordonatele art. 1237 C. civ. Față de criticile susținute prin motivele căii de atac, o astfel de verificare se impunea instanței de apel, care realizează o nouă judecată asupra fondului și care, totodată, ca instanță de control judiciar, este datoare să verifice stabilirea situației de fapt de către prima instanță și aplicarea legii, astfel cum prevede art. 479 alin. (1) din C. proc. civ. Totodată, sunt întemeiate criticile recurentei-reclamante, privind interpretarea greșită a dispozițiilor art. 4 din Legea nr. 321/2009 de către instanța de apel, în sensul adăugării unor condiții proprii la lege, deși legea nu distinge. Astfel, instanța de apel reține că reducerea logistică de 20% convenită de părți nu ar avea caracter ilicit, întrucât nu se referă la operațiuni de promovare, activități, publicitare sau promoționale. Or, acest text legal, incident rationae temporis, nu introduce nicio distincție asupra naturii serviciilor pentru care comerciantul nu poate percepe taxe de la furnizor, interdicția legală nefiind raportată ori limitată la taxele de marketing, la care se referă instanța de apel. De altfel, analiza asupra nulității clauzelor nu putea privi decât conținutul adaptat al convenției, după înlăturarea taxelor de marketing, astfel încât instanța de apel face trimitere în mod greșit, în analiza iliceității cauzei și a obiectului obligațiilor la clauzele anterioare, ce nu formeaza obiectul judecății. Totodată, Înalta Curte constată că protecția furnizorilor față de perceperea unor taxe de servicii de către comercianți, potrivit art. 4 din Legea nr. 321/2009 privind comercializarea produselor alimentare, includea expres și procedeul refacturării. Prin urmare, interpretarea și aplicarea limitativă a acestor dispoziții legale la ipoteza facturării serviciilor prestate de către comerciant, cum se reține prin decizia recurată, este contrară legii. În considerarea celor ce preced, Înalta Curte, în aplicarea dispozițiilor art. 497, raportate la art. 496 alin. (2), coroborate cu art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., va admite recursul formulat de reclamantă, cu trimiterea cauzei spre o nouă judecată aceleiași instanțe.