ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 911/2021

Ședința publică din data de 7 aprilie 2021

Asupra recursului de față, reține următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Tulcea la 11.04.2014, reclamanta A. a chemat-o în judecată pe pârâta S.C. B. S.R.L., solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să oblige pârâta să-i plătească suma de 99.692 euro, reprezentând contravaloarea lipsei de folosință a terenului situat în intravilanul municipiului Tulcea, str. x F, în suprafață de 1.006,99 m.p., pentru perioada 01.07.2011-01.04.2014, precum și cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 2712/14.10.20214, Judecătoria Tulcea, secția Civilă și Penală a admis excepția necompetenței sale materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Tulcea.

Prin sentința civilă nr. 2101/12.11.2015, Tribunalul Tulcea, secția civilă, de contencios administrativ și fiscal a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune pentru perioada 01.07.2011-20.12.2013, a admis în parte acțiunea, a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 6.029,37 RON, reprezentând contravaloarea lipsei de folosință a terenului, pentru perioada 01.07.2011-01.04.2014 și a stabilit onorariul definitiv cuvenit expertului contabil C..

Pentru a hotărî astfel, a reținut, în esență, că pârâta a ocupat suprafața de teren în litigiu în baza unor contracte succesive de comodat încheiate cu proprietarii anteriori, ultimul contract vizând perioada 01.01.2009-31.12.2014, cu mențiunea că în momentul vânzării terenului sau al apariției unor neînțelegeri între persoanele implicate, convenția va înceta să producă efecte.

Prima instanță, notând că la 05.05.2011 terenul a fost vândut reclamantei, a apreciat că la acel moment contractul de comodat a încetat și, având în vedere că pârâta, deși a fost notificată, a continuat să îl utilizeze, a reținut că sunt îndeplinite condițiile angajării răspunderii civile delictuale a acesteia, în condițiile C. civ. de la 1864, aplicabil raportat la data încheierii contractelor de comodat și de vânzare-cumpărare. La stabilirea despăgubirilor, a avut în vedere expertiza contabilă efectuată în cauză de expertul C., care a calculat contravaloarea lipsei de folosință a terenului, pe perioada 01.07.2011-01.04.2014, la valoarea de 6.029,37 RON, având drept criteriu valoarea de impozitare a terenului.

Împotriva acestei sentințe, reclamanta a declarat apel, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Prin decizia civilă nr. 646/17.12.2019, Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a admis apelul și a schimbat în parte hotărârea apelată, în sensul că a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 21.930 RON, reprezentând contravaloarea lipsei de folosință a terenului în suprafață de 1.006,99 m.p., situat în Tulcea, str. x F, proprietatea reclamantei, pentru perioada 01.07.2011-01.04.2014, a menținut restul dispozițiilor sentinței apelate, a stabilit în sarcina intimatei obligația achitării diferenței de onorariu de expert în cuantum de 234 RON și a obligat intimata la plata către apelantă a sumei de 6.056,72 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

Pentru a decide astfel, a reținut, în esență, că în lipsa oricăror alte criterii obiective pentru stabilirea contravalorii lipsei de folosință a terenului, în baza Hotărârii nr. 214/2005 a Consiliului Local Tulcea pentru modificarea, completarea și denominarea tarifelor prevăzute de Hotărârea nr. 122/2004 a Consiliului Local Tulcea pentru stabilirea tarifelor de închiriere și concesionare a terenurilor aflate în domeniul public și privat al municipiului Tulcea, dispoziții în vigoare în perioada ce face obiectul acțiunii, prejudiciul este de 21.930 RON, calculat conform notei aflate la dosarul de apel (s-a avut în vedere tariful de închiriere al unui metru pătrat, suprafața totală aparținând reclamantei-apelante și perioada pentru care s-au solicitat despăgubiri).

Împotriva acestei decizii, S.C. B. S.R.L. a declarat recurs, solicitând casarea ei și trimiterea cauzei, spre o nouă judecată, instanței de apel.

În motivare, a prezentat evoluția litigiului în etapele procesuale anterioare și a susținut că, deși acțiunea a fost admisă în parte, iar nu pentru suma totală pretinsă de reclamantă, instanța a obligat-o la plata cheltuielilor de judecată constând în onorariu de avocat, onorariu de expert și taxă judiciară de timbru, fără a le reduce proporțional cu valoarea pentru care a admis cererea.

Mai mult decât atât, a arătat că nu se pot susține cheltuieli pe care apelanta le avansase pentru expertiza efectuată în cauză, cât timp aceasta nu a fost avută în vedere de instanța de apel, întrucât s-ar încălca art. 451 C. proc. civ.

De asemenea, a susținut că în privința cheltuielilor de deplasare instanța ar fi trebuit sa aibă în vedere numărul de deplasări ale avocatului de la Galați la Constanța (194 km înmulțit cu 2=388 km/deplasare) și să acorde contravaloarea a 7,5 litri, pentru fiecare 100 km, iar nu să ia în considerare chitanțele depuse la dosar, care nu reliefează cheltuielile efectuate în mod real cu deplasările la Constanța.

A mai susținut recurenta că partea adversă nu a făcut nicio probă nouă în apel, din care să se poată aprecia cu privire la temeinicia cererii de chemare în judecată, chiar și în parte; or, în baza probelor administrate în fața primei instanțe, soluția corectă ar fi fost cea de respingere a apelului.

În opinia autoarei căii de atac, curtea de apel nu a ținut cont de prevederile Hotărârii nr. 214/2005 a Consiliului Local Tulcea pentru modificarea, completarea și denominarea tarifelor prevăzute de Hotărârea nr. 122/2004 a Consiliului Local Tulcea, în care sunt stabilite tarifele de închiriere a terenurilor aflate în domeniul public și privat al municipiului Tulcea. Astfel, nu se poate conchide că a ținut cont de prevederile Anexei nr. 3 la Hotărârea nr. 122/2004 a Consiliului Local Tulcea, potrivit cărora tarifele lunare se vor reduce cu 10% pentru spațiile care nu sunt racordate la rețelele de canalizare și de termoficare. Or, terenul, fiind situat la periferia orașului Tulcea, nu este racordat la aceste rețele, apa uzată fiind vidanjată pe cheltuiala S.C. B. S.R.L., care asigură și încălzirea, prin forțe proprii.

De asemenea, recurenta a susținut că instanța de apel nu a observat că probele administrate în cauză relevă că din 1.006,99 m.p. utilizează doar o suprafață de 450 m.p., restul reprezentând teren intravilan agricol lăsat în nelucrare. Totodată, nu a avut în vedere faptul că terenul are două zone de acces, astfel că intimata avea posibilitatea să valorifice terenul neocupat de spălătorie și platforma betonată, încă de la data obținerii terenului.

Potrivit recurentei, instanța de prim control judiciar a admis apelul pe baza unor raționamente necunoscute părților, atât timp cât nu există considerente din care să rezulte cum s-a ajuns la suma acordată pentru lipsa de folosință aferentă perioadei 01.07.2007-01.04.2014, nota de la dosarul de apel neconstituind considerente ale instanței de apel.

În acest context, a susținut că în apel ar fi trebuit să se dispună efectuarea unei expertize contabile din care să rezulte valoarea lipsei de folosință prin raportare la toate dispozițiile Hotărârea nr. 214/2005 a Consiliului Local Tulcea.

În final, a solicitat ca prin decizia de casare să se stabilească în sarcina instanței de apel obligația de a pronunța o hotărâre din care să rezulte modul în care a fost determinată valoarea lipsei de folosință, prin aplicarea corectă a Hotărârii nr. 214/2005 a Consiliului Local Tulcea pentru modificarea, completarea și denominarea tarifelor prevăzute de Hotărârea nr. 122/2004 a Consiliului Local Tulcea, apreciind că hotărârea atacată a fost dată cu aplicarea greșită a dispozițiilor legii.

În drept, a invocat dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

La 18.05.2020 intimata a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea ca nefondat a recursului.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., Înalta Curte a dispus întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului; acesta a fost depus la dosar și, în urma analizării lui de către completul de filtru, a fost comunicat părților, care au fost înștiințate asupra faptului că în termen de 10 zile de la comunicare pot depune puncte de vedere la raport; nicio parte nu a prezentat punctul de vedere.

Prin încheierea din 17.02.2021, Înalta Curte a admis în principiu recursul și a stabilit termen în ședință publică, în raport cu art. 493 alin. (7) C. proc. civ.

Examinând recursul, prin prisma motivelor invocate și a dispozițiilor legale incidente în materie, Înalta Curte reține următoarele:

Criticile prin care recurenta urmărește să obțină reducerea cheltuielilor de judecată, constând în onorariu de avocat, onorariu de expert și taxă judiciară de timbru, proporțional cu limitele în care acțiunea a fost admisă, nu pot fi reținute.

Cheltuielile de judecată reprezintă totalitatea sumelor avansate de părți pe parcursul procesului, necesare pentru soluționarea unui litigiu, art. 451 alin. (1) C. proc. civ. stabilind elementele componente ale acestora.

În considerentele deciziei recurate, curtea de apel a notat că urmează să o oblige pe intimata-pârâtă (în prezent, recurentă) la plata, cu titlu de cheltuieli de judecată, a următoarelor sume: 2.000 RON reprezentând onorariu de avocat, 1.500 RON reprezentând onorariul de expert și 2.000 RON reprezentând taxa judiciară de timbru și cheltuieli de deplasare; în dispozitiv însă, suma la plata căreia intimata -pârâtă a fost obligată, cu titlu de cheltuieli de judecată, este de 6.056,72 RON.

Această neconcordanță nu a fost însă criticată prin memoriul de recurs.

Afirmația recurentei, potrivit căreia onorariul de avocat ar fi trebuit redus, în raport cu soluția de admitere în parte a acțiunii, nu poate fi primită, întrucât indiferent de soluția de admitere în tot sau în parte a acțiunii, această cheltuială poate fi redusă exclusiv pe temeiul art. 451 alin. (2) C. proc. civ., care enumeră criteriile ce trebuie avute în vedere, respectiv valoarea sau complexitatea cauzei ori activitatea desfășurată de avocat, iar nu în raport cu soluția de admitere în tot sau în parte a demersului judiciar.

Referindu-se la cheltuielile de deplasare, în vederea asigurării prezenței avocatului reclamantei la termenele din apel, recurenta susține că instanța ar fi trebuit să aplice un algoritm de calcul al consumului de combustibil pentru distanța dus-întors dintre Galați și Constanța, dar din considerentele deciziei recurate reiese că instanța de apel a aplicat respectivul considerent, acordându-le în limita a 7,5 litri de carburant la fiecare 100 de km; de aceea, și această critică va fi înlăturată.

De asemenea, Înalta Curte va înlătura și susținerile recurentei referitoare la necesitatea reducerii taxei judiciare de timbru, în considerarea argumentelor care succed:

În condițiile în care în apel, în urma reformării în parte a sentinței primei instanțe, pârâta a fost obligată la plata către reclamantă a unor daune-interese în cuantum de 21.930 RON, taxa judiciară de timbru care ar fi putut fi recuperată, cu titlu de cheltuieli de judecată în fond și apel, de la partea care a pierdut procesul este de 1.802,25 RON, calculată în aplicarea art. 3 alin. (1) lit. c) și art. 23 alin. (1) lit. b) din O.U.G. nr. 80/2013, cu raportare la art. 453 alin. (2) C. proc. civ.

Se cuvine subliniat că în considerentele deciziei atacate instanța de apel a înglobat în cheltuielile de judecată de 2.000 RON, pe lângă cheltuielile de transport și pe cele cu taxa judiciară de timbru, fără să indice cuantumul fiecăreia defalcat, în mod corespunzător; în aceste condiții, nu poate fi identificată o eroare asupra proporționalității taxei judiciare de timbru, din perspectiva art. 453 alin. (2) C. proc. civ., motiv pentru care Înalta Curte va înlătura critica recurentei.

Recurenta a mai susținut că nu poate fi obligată la plata onorariului de expert, în condițiile în care expertiza contabilă efectuată la tribunal nu a fost luată în considerare la soluționarea apelului, iar suma datorată cu titlu de contravaloare a lipsei de folosință a imobilului a fost stabilită nu prin raportare la această probă, ci la criterii legale.

Nici această critică nu poate fi reținută, deoarece atât timp cât instanța a încuviințat cererea de administrare a probei cu expertiză, partea care a pierdut procesul urmează să suporte cheltuiala generată de plata onorariului de expert, fiind irelevantă măsura în care instanța de apel s-a raportat sau nu la conținutul ei.

Această cheltuială poate fi recuperată în aplicarea art. 451 alin. (1) C. proc. civ., iar posibilitatea de reducere a onorariului de expert este recunoscută doar în condițiile de la alin. (2) al aceluiași articol, la care textul alin. (3) face trimitere; or, în speță, asemenea ipoteze nu se regăsesc.

Recurenta a mai criticat decizia instanței de apel și din perspectiva faptului că în apel partea adversă nu a administrat nicio probă nouă asupra căreia instanța putea aprecia din perspectiva temeiniciei acțiunii.

Critica nu poate fi primită.

Potrivit art. 476 alin. (2) C. proc. civ., "În cazul în care apelul nu se motivează ori motivarea apelului sau întâmpinarea nu cuprinde motive, mijloace de apărare sau dovezi noi, instanța de apel se va pronunța, în fond, numai pe baza celor invocate la prima instanță".

Înalta Curte reține că apelul are caracter devolutiv, în sensul că provoacă o nouă judecată asupra fondului, putând fi readuse în fața instanței de control judiciar toate problemele de fapt și de drept ce au făcut obiectul dezbaterilor la prima instanță.

Prin urmare, faptul că în apel nu a fost administrată nicio probă nouă nu este de natură a afecta legalitatea deciziei recurate, întrucât în apel instanța verifică hotărârea atacată din punctul de vedere al temeiniciei, apreciind dacă situația de fapt reținută prin hotărârea apelată este concordantă cu probele administrate în cauză și dacă a fost corespunzător stabilită, dar și sub aspectul legalității, respectiv dacă prima instanță a identificat, interpretat și aplicat corect normele de drept incidente situației de fapt deduse judecății.

Cu privire la fondul cauzei, prin care recurenta a fost obligată la plata sumei de 21.930 RON, cu titlu de contravaloare a lipsei de folosință a terenului în litigiu, analiza memoriului de recurs relevă că nu au fost formulate critici de nelegalitate împotriva deciziei din apel care să poată fi circumscrise ipotezei de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta urmărind să obțină o nouă evaluare a fondului pretențiilor și a materialului probator, incompatibilă cu natura nedevolutivă a căii de atac exercitate.

Astfel, prin argumentația expusă, recurenta pune în discuție modul în care instanța de apel a analizat cauza sub aspectul sumei acordate, prin raportare la situația de fapt și probele administrate, invocând că terenul nu este racordat la rețelele de canalizare și de termoficare, context în care tarifele lunare ar fi trebuit reduse, că utilizează doar o parte din teren, dar și că nota de calcul de la dosarul de apel nu poate constitui considerente proprii ale instanței de apel, care ar fi trebuit să dispună efectuarea unei expertize contabile.

Or, aceste aspecte vizează pretinsa netemeinicie a deciziei, așa încât ele nu pot forma obiect al analizei în calea extraordinară de atac a recursului, care, potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., urmărește să supună examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul.

Întrucât recurenta a pierdut procesul, aceasta urmează să fie obligată, la cererea intimatei-reclamante, în baza art. 451, 452 și 453 alin. (1), raportat la art. 494 C. proc. civ., la plata sumei de 2.000 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă S.C. B. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 646/17.12.2019, pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Obligă recurenta la plata către intimata-reclamantă a sumei de 2.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 7 aprilie 2021.