ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 814/2021

Ședința publică din data de 31 martie 2021

Asupra recursurilor de față, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Galați la 24 noiembrie 2014, sub nr. x/2014, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtele B. S.A. și C. S.R.L., a solicitat ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună constatarea nulității absolute a clauzelor contractuale înscrise în contractul de credit bancar pentru persoane fizice nr. x din 6 august 2007, respectiv cele cuprinse art. 5, art. 6, art. 7, art. 9 lit. a), c), g) și a) clauzelor cuprinse în condițiile de creditare la art. 2.1, art. 2.3, art. 2.6, art. 3.1, art. 3.7, art. 3.8, art. 3.9, art. 8.1, art. 8.3 și art. 8.4; obligarea pârâtelor la restituirea sumelor încasate abuziv de către pârâtă de la data semnării contractului și până la rămânerea irevocabilă a hotărârii ce se va pronunța, sume de bani ce vor fi constatate prin efectuarea în cauză a unei expertizei contabile; obligarea pârâtelor la plata dobânzilor legale aferente debittului datorat cu începere de la data introducerii acțiunii și până la data plății efective; obligarea pârâtelor la plata sumei de 100.000 de euro reprezentant daune morale; cu cheltuieli de judecată.

Pârâta B. S.A. a depus întâmpinare prin care a invocat excepția necompetenței materiale a Judecătoriei Galați, excepția netimbrării capătului 4 al cererii de chemare în judecată, excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei, excepția nulității capetelor 1, 2 și 3 din cererea de chemare în judecată, excepția lipsei de interes a cererii de constatare a caracterului abuziv a art. 3.8 din condițiile generale, excepția prescripției dreptului material la acțiune, excepția inadmisibilității capetelor 2 și 3 privind restituirea sumelor încasate abuziv și excepția inadmisibilității cererii de aplicare a formulei de calcul a dobânzii.

Prin sentința civilă nr. 6330 din 12 iunie 2015, Judecătoria Galați, secția Civilă a admis excepția necompetenței materiale a Judecătoriei Galați și a declinat competența de soluționarea a cauzei în favoarea Tribunalului Galați.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Galați, secția a II-a civilă sub nr. x/2014.

Prin sentința civilă nr. 165 din 10 iunie 2016, Tribunalul Galați, secția a II-a civilă a admis excepția necompetenței materiale, invocată din oficiu, și a declinat competența de soluționarea a cauzei în favoarea Judecătoriei Galați, a constatat ivit conflictul negativ de competență și a înaintat dosarul Curții de Apel Galați, secția I civilă în scopul soluționării conflictului.

Prin sentința civilă nr. 123/F- C. civ. din 19 iulie 2016, Curtea de Apel Galați, secția I civilă a stabilit competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Galați.

Dosarul a fost reînregistrat pe rolul Tribunalului Galați, secția a II-a civilă sub nr. x/2014*.

Prin încheierea din 21 octombrie 2016 tribunalul a respins excepțiile invocate de pârâta B. S.A., iar prin încheierea din 14 aprilie 2017 s-a reținut că reclamanta a renunțat, în primul ciclu procesual, la capătul de cerere privind daunele morale.

Prin sentința civilă nr. 183 din 15 mai 2018, Tribunalul Galați, secția a II-a civilă a admis în parte acțiunea civilă în constatare nulitate formulată de reclamanta A. și în consecință a constatat nulitatea absolută a clauzelor contractuale cuprinse în art. 5, art. 7 liniuța 2 și 3, art. 8 lit. a) și b), art. 9 lit. a), b) și c) din contractul de credit bancar nr. x din 6 august 2007 și a constatat nulitatea absolută a clauzelor contractuale cuprinse în art. 2.6, 3.1., 3.7, 3.9 din condițiile generale de creditare, anexă la contractul de credit bancar nr. x din 6 august 2007. A obligat pârâtele să restituie reclamantei sumele reprezentând contravaloarea în RON, la data plății, reținute în plus, în temeiul clauzelor constatate abuzive, începând cu data încheierii contractului și până la data pronunțării prezentei hotărâri plus dobânda legală pentru fiecare sumă în parte, plătită pârâtelor, începând cu data plății și până la data restituirii efective de către pârâte a acestor sume. A respins celelalte capete de cerere, ca nefondate. A luat act de renunțarea reclamantei la capătul de cerere privind plata daunelor morale. A obligat pârâtele să plătească reclamantei suma de 3.274,40 de RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 225 din 16 octombrie 2018, Tribunalul Galați, secția a II-a civilă a respins cererea de lămurire dispozitiv formulată de B. S.A.

Pârâta B. S.A. a declarat apel împotriva încheierii din 21 octombrie 2016, a sentinței civile nr. 183 din 15 mai 2018 și a sentinței civile nr. 225 din 16 octombrie 2018, iar pârâta C. S.R.L. a declarat apel împotriva sentinței civile nr. 183 din 15 mai 2018.

Prin decizia civilă nr. 40/A din 27 februarie 2019, Curtea de Apel Galați, secția I civilă a admis apelurile declarate de pârâtele B. S.A. și C. S.R.L., a modificat în parte hotărârea apelată, în sensul că a respins cererile de constatare ca fiind abuzive a clauzelor prevăzute la art. 9 lit. b) și c) din contractul de credit și a art. 3.9 din condițiile generale de creditare și a respins obligația corelativă de restituire a sumelor încasate în baza acestor clauze. În ceea ce privește art. 5 din contractul de credit a schimbat dispozițiile sentinței apelate, în sensul constatării ca fiind abuzivă doar teza a II-a a acestui articol. A respins cererea de obligare a pârâtei C. S.R.L. la restituirea sumei încasate în baza art. 9 lit. a) din contractul de credit și a 3.1. din condițiile generale de creditare privind comisionul de acordare. A înlăturat din hotărârea apelată dispozițiile contrare prezentei decizii. A menținut celelalte dispoziții din sentința civilă nr. 183 din 15 mai 2018 a Tribunalului Galați. A respins ca neîntemeiat apelul declarat împotriva încheierii din 21 octombrie 2016 a Tribunalului Galați. A admis apelul declarat de pârâta B. S.A. împotriva sentinței civile nr. 225 din 16 octombrie 2018 pronunțate de Tribunalul Galați pe care a schimbat-o în sensul că a respins ca rămasă fără obiect cererea de lămurire dispozitiv formulată de pârâta B. S.A. A obligat reclamanta la plata către pârâta B. S.A. a sumei de 1.422,5 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând taxele judiciare de timbru aferente pretențiilor admise. A obligat reclamanta la plata către pârâta C. S.R.L. a sumei de 495,85 RON cu titlu de cheltuieli de judecată în apel, reprezentând taxa judiciară de timbru.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanta A. și pârâta B. S.A.

Prin memoriul de recurs, recurenta-reclamantă a solicitat admiterea căii de atac formulate, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanței de apel.

Motivele de recurs invocate sunt, în esență, următoarele:

Recurenta-reclamantă arată că instanța de apel a pronunțat hotărârea atacată cu încălcarea normelor de drept material aplicabil în domeniul protecției consumatorilor, respectiv Legea nr. 193/2000 și Directiva 93/13/CEE, referitor la clauza care prevede comisionul de administrare. Mai arată că, deși a reținut că prevederile contractuale care stipulează un comision de administrare nu sunt incluse în obiectul principal al contractului, curtea de apel a stabilit caracterul clar și inteligibil al respectivei clauze și astfel a motivat contradictoriu soluția pronunțată.

Autoarea căii de atac afirmă că există un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților deoarece nu este prevăzut în contract care sunt serviciile prestate de bancă în schimbul comisionului de administrare, acest comision nefiind definit, și mai afirmă că acest comision este o dobândă mascată.

Recurenta-reclamantă invocă, cu privire la buna-credință, Considerentul 16 al Directivei nr. 93/13/CEE și susține că dezechilibrul semnificativ există întrucât valoarea comisionului nu se corelează cu valoarea soldului rămas de plată. De asemenea, terminologia folosită nu este explicată în cuprinsul condițiilor generale ale contractului, pentru ca împrumutata să fie în deplină cunoștință de cauză. Apreciază că analiza caracterului clar și inteligibil trebuie făcută din perspectiva consumatorului, și nu a dreptului comun.

Recurenta-reclamantă afirmă că nu au fost negociate clauzele contractuale, contractul fiind unul de adeziune, iar faptul că banca a informat-o în legătură cu conținutul contractului nu echivalează cu o negociere.

Recurenta-reclamantă și-a întemeiat cererea pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Prin recursul formulat, recurenta-pârâtă a solicitat admiterea căii de atac declarate, casarea în parte a deciziei atacate și trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanței de apel, invocând, în esență, următoarele:

Recurenta-pârâtă arată că decizia recurată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază întrucât curtea de apel nu a analizat îndeplinirea cumulativă a condițiilor prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 atunci când a constatat caracterul abuziv al clauzelor de la art. 5 teza a II-a, art. 9 lit. a), art. 7 și art. 8 din contractul de credit și art. 3.7 din condițiile generale. Printr-o altă critică se arată că instanța de apel a reținut fără a motiva că perceperea unui comision de procesare de 1,80% adăugat unui comision de administrare lunar creează un dezechilibru major prin raportare la valoarea creditului acordat.

Autoarea căii de atac afirmă că au fost încălcate dispozițiile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 întrucât art. 5 teza a II-a arată în mod expres că dobânda curentă este formată din dobânda de referință variabilă afișată la sediile D. (indice de referință) și marja fixă de 1,5 pp, iar în condițiile generale se precizează că pe parcursul derulării creditului, banca poate modifica dobânda în funcție de costul resurselor de creditare, noul procent de dobândă aplicându-se de la data modificării acestuia, la soldul creditului existent. În opinia recurentei-pârâte, aceste clauze au un caracter clar și inteligibil, iar schimbarea ratei dobânzii se raportează la indici obiectivi.

Se susține că au fost încălcate și prevederile art. 977-979, ale art. 981-985 C. civ. din 1864 și ale art. 1175 C. civ. deoarece contractul de credit nu este un contract de adeziune standard preformulat, cum în mod greșit s-a reținut în decizia atacată. Mai susține că negocierea contractului a fost inițiată de recurenta-reclamantă prin formularea cererii de creditare și depunerea documentației solicitate, continuând cu înmânarea propunerii de contract, moment în care recurenta-reclamantă ar fi putut propune noi clauze, dar a ales să nu uzeze de această posibilitate. Precizează că banca a încheiat două acte adiționale cu recurenta-reclamantă, dovedind astfel disponibilitatea de a negocia.

Recurenta-pârâtă arată că nu este îndeplinită nici condiția lipsei bunei-credințe întrucât recurenta-reclamantă nu a adus dovezi în acest sens. Apreciază că instanța de apel ar fi trebuit să analizeze această condiție prin raportare la prevederile art. 6 din Legea nr. 363/2007 privind combaterea practicilor incorecte ale comercianților în relația cu consumatorii și armonizarea reglementărilor cu legislația europeană privind protecția consumatorilor.

Printr-o altă critică se susține că au fost încălcate și dispozițiile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 întrucât instanța de apel a ignorat sensul convențional al acestor prevederi și arată, cu titlu general, că referitor la clauzele legate de preț, judecătorul poate analiza numai caracterul clar și inteligibil, nu și adecvarea nivelului comisioanelor.

Aceeași parte formulează critici și referitor la modul de soluționare de către instanța de apel a excepției prescripției dreptului material la acțiune în ceea ce privește capetele de cerere referitoare la constatarea pretinsului caracter abuziv al clauzelor contractuale în discuție și la restituirea sumelor încasate. Arată că sancțiunea care intervine este nulitatea relativă, iar instanța de fond ar fi trebuit să constate că sunt incidente dispozițiile Decretului nr. 167/1958, termenul de prescripție de trei ani începând să curgă de la 6 august 2007, data încheierii contractului de credit, și împlinindu-se la 6 august 2010.

Autoarea căii de atac afirmă că au fost încălcate și prevederile art. 36 raportat la art. 40 C. proc. civ. coroborate cu cele ale art. 1391 C. civ. din 1864 întrucât curtea de apel nu a ținut de efectele cesiunii de creanță intervenite între recurenta-pârâtă și intimata-pârâtă, respectiv de transferul tuturor drepturilor legate de creanța cedată, inclusiv acela de a încasa sumele restante.

Recurenta-pârâtă și-a întemeiat cererea pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Recurenta-reclamantă a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului formulat de recurenta-pârâtă ca nefondat.

Intimata-pârâtă C. S.R.L. a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea ca nefondat a recursului formulat de recurenta-reclamantă A. și admiterea recursului formulat de recurenta-pârâtă B. S.A.

Recurenta-pârâtă a depus întâmpinare prin care a invocat excepția nulității recursului formulat de recurenta-reclamantă, iar în subsidiar a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Pe baza cererilor de recurs și a întâmpinărilor depuse, în temeiul art. 493 C. proc. civ., s-a dispus întocmirea raportului de către magistratul-asistent desemnat, prin care s-a reținut că recursul recurentei-reclamante este nul prin raportare la dispozițiile art. 489 alin. (2) C. proc. civ., iar recursul declarat de recurenta-pârâtă este admisibil.

Prin încheierea din 10 iunie 2020 s-a dispus comunicarea către părți a raportului asupra admisibilității în principiu a recursurilor declarate, în temeiul dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.. Recurenta-reclamantă a depus depus punct de vedere cu privire la raport prin care a apreciat că recursul nu este anulabil.

Prin încheierea din 14 octombrie 2020 a fost admisă excepția nulității recursului declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei civile nr. 40/A din 27 februarie 2019, cu motivarea că susținerile din cadrul memoriului de recurs nu pot forma obiectul examenului de legalitate din perspectiva motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., și a fost admis în principiu recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.A. împotriva aceleiași decizii. S-a fixat termen în ședință publică la 9 decembrie 2020, în vederea soluționării recursurilor. La termenul de la 9 decembrie 2020 judecata cauza a fost amânată pentru 31 martie 2021, constatându-se lipsă de procedură cu intimata-pârâtă.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate și de dispozițiile legale incidente, Înalta Curte reține următoarele:

Cu privire la recursul formulat de recurenta-reclamantă, instanța supremă constată că motivele invocate sunt formale, întrucât nu se dezvoltă critici efective cu privire la decizia recurată, lipsind orice argumentare de pretinsă nelegalitate raportat la considerentele acesteia.

Susținerile referitoare la caracterul nenegociat al contractului și la reaua-credință a băncii reprezintă chestiuni de netemeinicie ce țin de contextul factual de la momentul încheierii contractului de credit și care nu pot face obiectul examinării de nelegalitate în recurs. Nici argumentele prin care se arată că valoarea disproporționată a comisionului creează un dezechilibru semnificativ în defavoarea recurentei-reclamante nu vor fi examinate deoarece instanța de recurs, în limitele controlului de legalitate, nu poate analiza prevederile contractului sub aspectul cuantumului sau modului de percepere al comisionului de administrare în discuție.

Din dispozițiile imperative ale art. 489 alin. (2) C. proc. civ. se reține că instanțele au obligația de a verifica dacă motivele invocate de recurentă se încadrează în cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din același cod, iar dacă această cerința nu este îndeplinită, operează sancțiunea nulității recursului.

Cu privire la recursul formulat de recurenta-pârâtă, instanța supremă reține că cererea de recurs a fost întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Conform dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii sau numai motive străine de natura cauzei.

Art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. reglementează în mod imperativ obligația instanței de judecată de a arăta în considerentele hotărârii judecătorești între altele, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, indicând atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților, nerespectarea acestora ducând la nulitatea hotărârii astfel pronunțate, conform art. 175 C. proc. civ.

Aceste dispozițiile legale au fost prevăzute de legiuitor, atât în interesul unei bune administrări a justiției, cât și pentru a da posibilitatea instanțelor de judecată superioare de a exercita un control efectiv și eficient al modului de desfășurare a procesului civil în etapele procesuale anterioare.

Instanța va înlătura criticile prin care se susține că în apel nu a fost analizată îndeplinirea cumulativă a condițiilor prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 atunci când s-a constatat caracterul abuziv al clauzelor de la art. 5 teza a II-a, art. 9 lit. a), art. 7 și art. 8 din contractul de credit și art. 3.7 din condițiile generale întrucât din considerentele deciziei recurate rezultă că au fost avute în vedere condițiile respective pentru fiecare clauză contractuală în parte, inclusiv existența dezechilibrului și aspectele legate de negociere.

Din analiza raționamentului juridic al instanței de apel rezultă că aceasta a construit o motivare logică, argumentată și suficientă, care răspunde aspectelor de fapt și de drept supuse dezbaterii judiciare și care respectă exigențele art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., invocat în ambele cereri de recurs, vizează încălcarea normelor de drept material, ce poate consta în aplicarea unui text de lege străin situației de fapt, în extinderea normelor dincolo de ipotezele la care se aplică ori în restrângerea nejustificată a aplicării acestora.

Criticile prin care se arată că în mod nelegal a constatat curtea de apel caracterul abuziv al art. 5 teza a II-a din contractul de credit vor fi respinse. Conform prevederii contractuale în discuție, "Dobânda curentă este formată din dobânda de referință variabilă care se afișează la sediile D., la care se adaugă 1.5 p.p." Ca urmare a stabilirii contextului în care a fost încheiat contractul de credit, curtea de apel a reținut că această clauză nu a fost negociată cu recurenta-reclamantă, iar din redactarea clauzei nu se deduce care este criteriul obiectiv în funcție de care se stabilește dobânda variabilă și nici care este motivul întemeiat, impuse de prevederile Anexei la Legea nr. 193/2000, care dă dreptul băncii să modifice în mod unilateral prevederile contractului. De altfel, recurenta-pârâtă nu a dovedit în fața instanței de apel existența unui asemenea motiv, iar probarea acestui aspect în etapa procesuală a recursului nu se circumscrie caracterului extraordinar al căii de atac formulate.

Contrar celor susținute de autoarea căii de atac, buna-credință în materia contractelor de credit încheiate cu consumatorii trebuie interpretată raportat la jurisprudența europeană, și nu la prevederile art. 6 din Legea nr. 363/2007. Astfel, în Cauza C-415/11 Aziz s-a reținut că relativ la problema cerinței de bună-credință, se impune a se verifica dacă profesionistul, acționând în mod corect și echitabil față de consumator, se putea aștepta în mod rezonabil ca acesta din urmă să accepte clauzele în discuție în urma unei negocieri individuale. Prin decizia recurată s-a reținut pe de o parte caracterul nenegociat al contractelor, iar pe de altă parte că principiul bunei-credințe nu a fost respectat tocmai pentru că mecanismul de formare și modificare a dobânzii este un drept prevăzut numai în favoarea băncii, nu și în favoarea consumatorului.

Argumentele prin care recurenta-pârâtă tinde să demonstreze că a existat un proces de negociere a clauzelor contestate, susținând încălcarea prevederilor art. 977-979, ale art. 981-985 C. civ. din 1864 și ale art. 1175 C. civ., nu reprezintă veritabile critici de nelegalitate întrucât aduc în discuție aspecte de fapt care nu pot fi spuse analizei instanței de recurs.

Recurenta-pârâtă invocă și nerespectarea dispozițiilor art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 motivat de faptul că dobânda și comisioanele prevăzute în contractul de credit sunt prestații esențiale ale acestui tip de contract, iar clauzele respective fac parte din obiectul principal al contractului, fiind excluse de la analiza caracterului abuziv, cu condiția de a fi exprimate într-un limbaj ușor inteligibil.

Aceste critici vor fi înlăturate. În ceea ce privește clauza referitoare la dobândă (art. 5 teza a II-a din contractul de credit), s-au arătat mai sus motivele pentru care instanța supremă a reținut că această prevedere nu îndeplinește cerința comprehensibilității. În ceea ce privește comisioanele, se observă că autoarea căii de atac nu arată în concret care este comisionul sau clauza contractuală la care face referire.

Instanța supremă va respinge criticile referitoare la greșita aplicare de către instanța de apel a prevederilor art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 deoarece aceste dispoziții legale stabilesc termenul general de prescripție de 3 ani incident și în cazul acțiunilor prin care se solicită constatarea nulității relative a unei clauze contractuale.

Prin cererea de chemare în judecată, reclamanta a învestit instanța cu o acțiune în constatarea nulității unor clauze contractuale dintr-un contract de credit, întemeiată pe prevederile Legii nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori. Acest act normativ transpune în dreptul intern Directiva nr. 93/13/CEE, directivă care ocrotește interesul general al categoriei consumatorilor și nu interesul economic al unei persoane particulare, strict determinate, astfel cum în mod greșit pretinde recurenta-pârâtă. În jurisprudența sa, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a statuat că dispozițiile acestei directive sunt de ordine publică și că interesul ocrotit este unul public (Cauza Mostaza Claro, Cauza C-76/10 Pohotovost’ s.r.o. Vs Iveta Corčkovská). Față de natura interesului ocrotit, se reține că nulitatea ce intervine în cauză este una absolută, ce poate fi invocată oricând. Ca atare, dreptul la acțiune al reclamantei neputând fi apreciat ca prescris, se reține că soluția curții de apel este corectă pe acest aspect.

Înalta Curte va înlătura criticile privind greșita aplicare a art. 1391 C. civ. din 1864 întrucât în mod corect a reținut curtea de apel că principalul efect al cesiunii de creanță este transmiterea dreptului de creanță de la cedent la cesionar de la momentul semnării contractului de cesiune, iar față de terți de la momentul îndeplinirii obligației de notificare. Această transmitere nu afectează situația juridică a părților contractului de credit (în temeiul căruia s-a născut creanța cedată) de la momentul încheierii acestuia, moment la care s-a raportat reclamanta atunci când a formulat acțiunea în constatarea nulității clauzelor abuzive.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte de Casație și Justiție, dând eficiență prevederilor art. 489 alin. (2), în temeiul art. 496 alin. (1) teza III C. proc. civ., va anula recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei civile nr. 40/A din 27 februarie 2019, iar în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) teza a II-a din același cod, va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.A. împotriva aceleiași decizii.

Față de soluția de anulare a recursului declarat de recurenta-reclamantă A., în temeiul art. 494, raportat la art. 453 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție va obliga recurenta-reclamantă A. la plata către intimata-pârâtă C. S.R.L. a sumei de 1.500 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu avocat, conform dovezilor aflate la dosar.

Față de soluția de respingere ca nefondat a recursului declarat de recurenta-pârâtă B. S.A., în temeiul art. 494, raportat la art. 453 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție va respinge cererea de acordare a cheltuielilor de judecată formulată de recurenta-pârâtă B. S.A.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei civile nr. 40/A din 27 februarie 2019, pronunțate de Curtea de Apel Galați, secția I civilă.

Obligă recurenta-reclamantă A. la plata către intimata-pârâtă S.C. C. S.R.L. a cheltuielilor de judecată în cuantum de 1.500 RON.

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.A. împotriva deciziei civile nr. 40/A din 27 februarie 2019, pronunțate de Curtea de Apel Galați, secția I civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 31 martie 2021.