ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 8/2021

Ședința publică din data de 19 ianuarie 2021

Asupra recursului de față, reține următoarele:

Prin cererea înregistrată la 29 martie 2016 pe rolul Tribunalului Prahova, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/2016, reclamantul A. i-a chemat în judecată pe pârâții B. și C. S.R.L., solicitând obligarea acestora la plata sumei de 222.943,13 RON, reprezentând prețul cesiunii creanței de 1.291.397,20 RON, pe care o deținea împotriva pârâtei persoană juridică.

În drept, a invocat prevederile art. 195 C. proc. civ., art. 1164, art. 1170, art. 1270, art. 1272, art. 1516, art. 1530 din C. civ. adoptat prin Legea nr. 287/2009.

Prin întâmpinarea depusă, pârâtul B. a invocat excepția lipsei calității sale procesuale, arătând că din conținutul cererii de chemare în judecată rezultă că pretențiile reclamantului nu sunt îndreptate împotriva sa.

La 19 octombrie 2016, reclamantul a formulat cerere modificatoare la acțiunea introductivă, prin care a arătat că solicită obligarea pârâților, în solidar, la plata sumei de 222.943,13 RON, reprezentând prețul cesiunii creanței de 1.291.397,20 RON, pe care o deținuse împotriva pârâtei persoană juridică. În drept, cererea modificatoare a fost întemeiată pe dispozițiile art. 204 alin. (1) C. proc. civ., art. 1443, art. 1444, art. 1446 și art. 1447 C. civ.

La termenul de judecată din 7 iunie 2017, pârâtul B. a invocat excepția autorității de lucru judecat a sentinței nr. 2414 din 3 decembrie 2015, pronunțată de Tribunalul Prahova în dosarul nr. x/2015, cu referire la soluționarea excepției lipsei calității sale procesuale.

Prin sentința civilă nr. 1507 din 29 iunie 2017, Tribunalul Prahova, secția a II-a civilă, de contencios administrativ șl Fiscal a respins excepțiile autorității de lucru judecat și lipsei calității procesuale a pârâtului B., precum și acțiunea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâții B. și C..

Împotriva acestei sentințe, reclamantul A. a declarat apel, criticând-o pentru netemeinicie și nelegalitate.

Prin decizia civilă nr. 130 din 19 martie 2018, Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a respins apelul, ca nefondat.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul A., invocând cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe.

În debutul memoriului depus la dosar, recurentul a expus pe scurt istoricul relațiilor dintre părți, precum și parcursul procesual al litigiului.

În continuare, subsumat cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., potrivit căruia este susceptibilă de a fi cenzurată în calea extraordinară de atac a recursului hotărârea dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, recurentul a susținut că decizia atacată a fost pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art. 226 alin. (2) și (3) din Legea nr. 31/1990 republicată, a art. 64 alin. (6) și art. 103 din Legea nr. 85/2006, art. 22 C. proc. civ. și art. 1516, art. 1527, art. 1530 din C. civ. adoptat prin Legea nr. 287/2009.

Detaliind, a arătat că, în virtutea obligației legale de a stărui prin toate mijloacele pentru aflarea adevărului în cauză, instanței îi revenea sarcina de a lămuri, în temeiul art. 226 din Legea nr. 31/1990, situația financiară dintre societate și asociatul retras, atât în privința părților sociale, cât și în privința desocotirii sub toate aspectele, pentru stingerea oricăror raporturi juridice constituite ca urmare a asocierii.

Recurentul a mai susținut că, în baza aceluiași rol activ, instanța de judecată trebuia să încuviințeze o expertiză contabilă, care să stabilească situația patrimonială a societății la momentul retragerii sale, precum și modalitatea concretă în care sumele datorate asociaților conform contului 455 au fost înregistrate în contabilitate.

A mai arătat recurentul și că datoria societății față de cedent nu se stinge prin încheierea contractului de cesiune de părți sociale, cu excepția situației în care părțile au convenit astfel, că obligația societății de a restitui împrumutul subzistă, în contextul în care nu există niciun înscris care să ateste că administratorul cedent ar fi renunțat în mod expres la creanța de 222.943,13 RON, pe care o avea de recuperat și că aceasta rămâne înregistrată în evidențele contabile până la achitarea ei conform clauzelor din contractul de împrumut.

În continuare, a menționat că instanța de apel a interpretat eronat decizia nr. 8 din 01.04.2013 înregistrată la O.N.R.C. Prahova sub nr. x/07.05.2013 și că a reținut în mod greșit că încheierea contractului de împrumut s-a făcut fără autorizarea administratorului judiciar și fără legătură cu planul de reorganizare, situație contrazisă de cele consemnate în adresa nr. x/31.03.2013, transmisă către administratorul judiciar D. Referitor la concluzia instanței de apel mai sus expusă, recurentul a afirmat că a fost făcută cu încălcarea dispozițiilor art. 64 alin. (6) din Legea nr. 85/2006, în condițiile în care datoriile societății din planul de reorganizare au fost achitate din prețul cesiunii, prin împrumutul dat societății, fapt atestat și de concluziile raportului de expertiză, care consemnează că operațiunea a fost ulterior, la 31 decembrie 2013, stornată.

Pentru toate considerentele arătate, recurentul a solicitat admiterea căii extraordinare de atac exercitate, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe.

Cererea de recurs a fost comunicată intimaților-pârâți B. și C. S.R.L. la 2 iunie 2018, conform dovezilor de înmânare aflate la dosarul de recurs.

La 6 august 2018 intimații-pârâți au depus întâmpinare, prin care, deși au susținut că recurentul a invocat motive de netemeinicie a hotărârii atacate, iar nu de nelegalitate a acesteia, nu au clamat nulitatea căii extraordinare de atac pendinte și au solicitat respingerea acesteia ca nefondată.

Întâmpinarea a fost comunicată la 10 august 2018, potrivit procesului-verbal de înmânare aflat la dosar, recurentului-reclamant care, prin răspunsul depus la 16 august 2018 a combătut apărările intimaților-pârâți.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilității în principiu a recursului, iar prin încheierea din 19 mai 2019, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului către părți, care nu au înțeles să formuleze un punct de vedere cu privire la concluziile acestuia.

Prin încheierea din 22 septembrie 2020, Înalta Curte, constituită în completul de filtru, a admis în principiu recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei nr. 130 din 19 martie 2018, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ si Fiscal și a fixat termen în ședință publică, pentru soluționarea acestuia.

Analizând recursul declarat în cauză, prin prisma motivelor de nelegalitate invocate și a dispozițiilor legale în materie, Înalta Curte constată că nu este fondat, pentru considerentele ce urmează:

Sub un prim aspect, recurentul invocă faptul că instanța de apel a nesocotit dispozițiile art. 226 alin. (2) și (3) din Legea nr. 31/1990, precum și pe cele ale art. 22 C. proc. civ. prin faptul că nu a lămurit situația financiară dintre asociatul retras și societate, atât în privința părților sociale, cât și în privința desocotirii în ceea ce privește datoriile societății față de reclamant, pentru stingerea oricăror raporturi juridice constituite ca urmare a asocierii și, deci, a soluționării tuturor creanțelor ce existau între părți și nu a procedat, din oficiu, la ordonarea unei expertize contabile, din care să rezulte clar situația patrimonială a societății, în momentul retragerii recurentului din societate, precum și modalitatea concretă în care sumele datorate acționarilor/asociaților conform codului 455 au fost înregistrate în contabilitate.

Întrucât normele de drept pretins încălcate vizează norme de procedură, Înalta Curte reține că se circumscriu motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. criticile invocate de recurent, analiza urmând a se realiza din perspectiva acestor dispoziții legale.

Înalta Curte reține, contrar susținerilor recurentului-reclamant, că prima instanță a respectat exigențele impuse de art. 22 alin. (2) C. proc. civ., respectiv a stabilit situația de fapt pe baza probelor administrate (contractul de cesiune creanță și restul înscrisurilor administrate, martor, raportul de expertiză extrajudiciară, interogatoriu) și prin raportare la temeiurile de drept invocate de părți, nefiind identificate de instanța de control judiciar elemente de fapt sau de drept care nu au fost lămurite. Curtea subliniază că formularea de către instanța de fond a unor concluzii diferite decât cele propuse de parte, în urma administrării probelor, nu conduce la constatarea lipsei de rol activ din perspectiva lămuririi cauzei sub toate aspectele relevante și nici nu deschide părții calea recursului.

Art. 254 alin. (6) C. proc. civ. dispune în sensul că, "părțile nu pot invoca în căile de atac omisiunea instanței de a ordona din oficiu probe pe care ele nu le-au propus și administrat în condițiile legii". Or, se reține că, deși prin cererea de chemare în judecată recurentul a solicitat efectuarea unei expertize contabile având ca obiectiv "să se stabilească dacă suma de 222.943,13 RON a fost restituită reclamantului", cerere precizată la 15.06.2017, la termenul din 15.06.2017 a renunțat la această probă, aspect consemnat în încheierea din aceeași dată a Tribunalului Prahova, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

În virtutea acestor dispoziții legale, criticile recurentului privind omisiunea instanței de a ordona din oficiu o expertiză contabilă, în condițiile în care însuși recurentul a renunțat la această probă, nu pot fi primite. Se reține totodată și incidența art. 249 C. proc. civ., care impune oricărei persoane care formulează o cerere în justiție să aducă probe în susținerea acesteia, or recurentul, ca persoană interesată, trebuia să se aștepte ca această regulă să se aplice și în cazul său.

În ce privește incidența în cauză a dispozițiilor art. 226 alin. (2) și (3) din Legea nr. 31/1990 privind societățile comerciale, instanța supremă reține că sunt străine de raportul juridic dedus judecății și, prin urmare, nu se poate reține încălcarea acestor norme legale. În acest context, se reține că obiectul cererii de chemare în judecată îl reprezintă obligarea pârâților la plata prețului cesiunii de creanță, recurentul-reclamant neformulând un capăt de cerere distinct privind stabilirea drepturilor asociatului retras din societate.

Pe de altă parte, dispozițiile alin. (2) al art. 226 din Legea nr. 31/1990 se aplică doar în situația de excepție prevăzută la alin. (1) lit. c) din același text normativ, respectiv în lipsa unor prevederi în actul constitutiv sau când nu se realizează acordul unanim pentru retragerea unui asociat din societate, situație neîntâlnită în speță, iar dispozițiile alin. (3) al art. 226 din Legea nr. 31/1990, cu referire la stabilirea drepturilor asociatului retras, cuvenite pentru părțile sale sociale, de către un expert, nu sunt aplicabile întrucât instanța de apel a reținut, în urma aprecierii probelor administrate, că drepturile recurentului-reclamant s-au stabilit prin acordul părților, respectiv prin hotărârea adunării generale a asociaților nr. 8/01.04.2013, înregistrată la ORC de pe lângă Tribunalul Prahova prin rezoluția nr. 8794/07.05.2013, necontestată.

Pentru aceleași considerente legate de excedarea obiectului litigiului, reține că nu sunt incidente în speță nici dispozițiile Ordinului nr. 1376/2004 pentru aprobarea Normelor metodologice privind reflectarea în contabilitate a retragerii sau excluderii unor asociați din cadrul societăților comerciale, la care recurentul a făcut referire.

Subsumat motivului de casare prevăzut de punctul 8 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., recurentul a invocat încălcarea de către instanța de apel a dispozițiilor art. 64 alin. (6) și art. 103 din Legea nr. 85/2006, art. 1516, art. 1527 și art. 1530 din C. civ. adoptat prin Legea nr. 287/2009.

În primul rând, criticile privind încălcarea dispozițiilor art. 1516, art. 1527 și art. 1530 C. civ. au fost invocate pentru prima dată direct prin memoriul de recurs, cu încălcarea art. 488 alin. (2) C. proc. civ., prin urmare neputând fi primite spre analiză în această etapă procesuală.

În plus, se constată că, deși recurentul menționează încălcarea celor trei texte normative indicate, nu dezvoltă această critică, în sensul de a arăta, în concret, în ce modalitate a fost nesocotită aplicarea lor de către instanța de apel.

Nu în ultimul rând, cele trei texte normative sunt în afara cadrului procesual, neavând legătură cu singurul petit al cererii de chemare în judecată cu care a fost învestită instanța, respectiv cu obligarea pârâților la plata prețului cesiunii de creanță.

În ce privește încălcarea dispozițiilor art. 64 alin. (6) și art. 103 din Legea nr. 85/2006, recurentul nu a invocat adevărate critici de nelegalitate, susținerile acestuia îndreptate către reaprecierea probatoriului, respectiv a clauzelor contractului de cesiune, documentelor contabile, notificării administratorului judiciar și hotărârii asociaților nr. 8/01.04.2013, vizând aspecte factuale ale cauzei prin care se urmărește să se demonstreze realitatea și eficacitatea operațiunii de împrumut către societate, scopul în care a fost acordat împrumutul și voința reală a părților la momentul încheierii actelor juridice.

Or, stabilirea situației de fapt este un atribut al instanțelor devolutive, incompatibil cu cercetarea pe care o poate face instanța de recurs. Relevante sunt și dispozițiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ., conform cărora recursul urmărește să supună instanței competente examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Nu în ultimul rând, instanța supremă reține că aspectele învederate de recurent au fost tranșate cu caracter definitiv prin sentința nr. 915/24.07.2014, pronunțată de Tribunalul Prahova, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal în cadrul dosarului de insolvență al debitoarei C. S.R.L., prin care s-a reținut că "această creanță nu se încadrează nici în categoria creanțelor născute după data deschiderii procedurii conform art. 64 alin. (6) din Legea nr. 85/2006, întrucât acest împrumut nu fost acordat în vederea continuării desfășurării activității curente. Judecătorul sindic reține aceasta având în vedere dispozițiile art. 103 din Legea nr. 85/2006 potrivit cărora, în urma confirmării unui plan de reorganizare, debitorul își va conduce activitatea sub supravegherea administratorului judiciar și în conformitate cu planul confirmat. Or, contractul de împrumut a fost încheiat fără autorizarea administratorului judiciar și fără legătură cu planul de reorganizare. O interpretare contrară ar duce la eludarea art. 103 din Legea nr. 85/2006 și la vătămarea celorlalți creditori câtă vreme s-ar permite administratorului special să contracteze creanțe ulterior deschiderii procedurii fără legătură cu activitatea de reorganizare și fără aprobarea administratorului judiciar".

Prin urmare, criticile recurentului-reclamant privind încălcarea celor două texte normative sunt străine atât de considerentele instanței de apel, care nu a reanalizat aspectele tranșate cu caracter definitiv de judecătorul-sindic, cât și de obiectul acțiunii, bazat pe drepturile și obligațiile părților rezultate din contractul de cesiune de creanță nr. x, iar nu din contractul de împrumut încheiat între recurent, în calitate de împrumutător și C. S.R.L. reprezentată prin recurent, în calitate de împrumutat.

Pentru aceste motive, Înalta Curte va respinge recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei nr. 130 din 19 martie 2018, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ si Fiscal, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei nr. 130 din 19 martie 2018, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ si Fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 19 ianuarie 2021.