ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 792/2021

Ședința publică din data de 30 martie 2021

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 21 aprilie 2017pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, sub nr. x/2017,reclamanta S.C. A. S.R.L., a chemat în judecată pe pârâta B. S.A., solicitând obligarea pârâtei la plata daunelor materiale în cuantum de 648.623,03 EURO echivalentul în RON a sumei de 2.930.608,574 RON (la curs euro/dolar 4.5182 RON din data de 14 aprilie 2017), daune egale cu valoarea sumei blocate în mod abuziv în contul societății deschise la această bancă de către conducerea băncii, atitudine ce a creat prejudicii de imagine și mai ales financiare, punându-o într-o situație inadmisibilă, jenantă, față de partenerii străini de la acea dată și cu imposibilitatea realizării plăților curente și urgente către diverși clienți; obligarea pârâtei la publicarea sentinței de condamnare într-un ziar financiar important din România pe cheltuiala sa pe prima pagină a ziarului.

Prin sentința civilă nr. 228/2018 din 31 ianuarie 2018, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2017, s-a respins ca nefondată cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta B. S.A., astfel cum aceasta a fost precizată.

Tribunalul București a reținut că între pârâtă și reclamanta A. S.R.L. s-au desfășurat relații contractuale în perioada 2014-2016, fiind încheiate contracte de cont curent, constând în deschiderea de către reclamantă a două conturi curente (RON și euro) la B., în vederea efectuării încasărilor și plăților societății.

Prin notificarea nr. x din 16 mai 2016 pârâta a comunicat reclamantei că a luat unilateral măsura încetării relațiilor contractuale cu aceasta, respectiv s-a procedat la închiderea tuturor produselor și serviciilor deschise pe numele S.C. A. S.R.L., în temeiul O.U.G. nr. 113/2009 și al Condițiilor Generale de Derulare a Operațiunilor Bancare (CGDOB).

Urmare acestei decizii, prin aceeași notificare, reclamanta a fost invitatăsă se prezinte la Agenția Decebal, în termen de 30 de zile calendaristice, pentru efectuarea tuturor demersurilor de închidere a relației de afaceri, cu mențiunea ca, în caz de neprezentare, banca va efectua aceste demersuri în absența societății.

Prin adresa din 23 mai 2016reclamantaa solicitat pârâtei prelungirea termenului de închidere a relațiilor contractuale până la data de 16 august 2016, motivându-și cererea în sensul că mai are de încasat și efectuat plăți de la/către partenerii externi, pentru a evita eventualele neînțelegeri cu aceștia.

Prima instanță a reținut că pârâta a dat curs acestei cereri și a prelungit termenul de încetare a relațiilor contractuale până la data solicitată (16.08.2016), când conturile reclamantei au fost închise, iar suma de banireprezentând soldul creditor, respectiv suma de 648.623,03 euro, aflatăîn contul Euro, a fost viratăîntr-un cont special numit "Creditori Diverși", potrivit procedurilor interne ale băncii, aceasta fiind la dispoziția reclamantei, pentru a o retrage sau a o vira într-un alt cont curent, la o altă bancă, însă a fost exclusă posibilitatea efectuării de tranzacții cu partenerii societății, contul "Creditori Diverși" neputând fi folosit în acest scop.

Ulterior datei de 16 august 2016, după ce relațiile contractuale încetaseră, reclamanta a continuat să trimită solicitări către B. S.A., prin care a mai cerut o amânare, la data de 17 august 2016și-a exprimat nemulțumirile referitor la încetarea relațiilor contractuale, fărăînsă a finaliza cu succes operațiunea de transfer a banilor din contul special "Creditori Diverși".

Prin adresa din 12 septembrie 2016 pârâta a comunicat reclamantei prevederile din CGDOB, asumate de reclamantă prin semnătură, în temeiul cărora pârâta a luat măsura încetării relațiilor contractuale.

Abia la data de 12 octombrie 2016 reclamanta a inițiat o operațiune de transfer a sumei de 648.623,03 euro, din contul special "Creditori Diverși", într-un cont deschis pe numele societății, la C..

Referitor la această tranzacție, în temeiul art. 5 din Legea nr. 656/2002 pentru prevenirea și sancționarea spălării banilor precum și pentru instituirea unor măsuri de prevenire și combatere a finanțării terorismului, Tribunalul a constatat faptul că pârâta a sesizat Oficiul Național de Prevenire și Combatere a Spălării Banilor, care, în temeiul art. 5 alin. (5) din lege a înștiințat-o, prin adresa nr. x/14.10.2016, că operațiunea respectivă a fost suspendată prin decizie emisă de Plenul Oficiului, pentru o perioadă de 48 de ore, începând cu data de 14 octombrie 2016, ora 13:00, potrivit art. 5 alin. (3) din Legea nr. 656/2002.

Ulterior, prin adresa nr. x/17.10.2016, instituția a înștiințat-o că, potrivit Ordonanței nr. 711/VIII-1/2016, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a dispus prelungirea suspendării operațiunii de transfer, pe o perioadă de încă 72 de ore, începând cu data de 17 octombrie 2016, ora 13:00.

La data expirării termenului de 72 de ore, adică la 20 octombrie 2016, pârâta a primit Ordonanța de poprire din 20 octombrie 2016, emisă în dosarul nr. x/2014 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București, comunicată cu adresa nr. x/20.10.2016.

Ca urmare, măsura asiguratorie a popririi a fost instituită imediat, suma de 648.623,03 euro fiind indisponibilizată în vederea recuperării prejudiciului în cuantum de 4.553.445,85 RON, potrivit art. 10 din Legea nr. 241/2005.

Această decizie a fost comunicată reclamantei prin adresa nr. x/21.10.2016, atașată.

Potrivit acestei ordonanțe, la data de 20 octombrie 2016, în dosarul nr. x/2014 al Parchetului de pe lângă Curtea de apel București, a fost extinsă urmărirea penală față de D. și față de societatea A. S.R.L., sub aspectul săvârșirii infracțiunii de evaziune fiscală, prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. a) și alin. (3) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 35 alin. (1) și art. 38 alin. (1) din C. pen.

S-a reținut că potrivit art. 249 din C. proc. civ., cel ce face o propunere înaintea judecății, trebuie să o dovedească.

Tribunalul a reamintit faptul că, pentru angajarea răspunderii civile contractuale, este necesară întrunirea cumulativă a următoarelor condiții: existența unor raporturi contractuale stabilite între părți, neîndeplinirea sau îndeplinirea necorespunzătoare a obligațiilor contractuale, existența unui prejudiciu patrimonial, existența unei legături de cauzalitate între prejudiciu și nerespectarea obligațiilor contractuale, precum și vinovăția părții care a cauzat prejudiciul.

Astfel, fapta ilicită constă în neexecutarea obligației asumate. În cauză, în raport de cele reținute anterior, rezultă că nerespectarea obligației de îndeplinire a obligațiilor contractuale nu îi este imputabilă pârâtei, astfel că nu se poate reține că reclamantei i s-a produs un prejudiciu (acesta fiind consecința faptei ilicite a debitorului). Așadar, în materie contractuală, prejudiciul, urmare a faptei ilicite, constă tocmai în efectele neexecutării/executării necorespunzătoare a obligațiilor asumate prin contract.

Or, în prezenta cauză, prejudiciul solicitat de reclamantă nu există, în condițiile în care pârâta nu a făcut altceva decât să respecte prevederile din CGDOB, asumate de reclamantă prin semnătură, și să pună în aplicare actele de procedură ce i-au fost comunicate de parchet.

În ceea ce privește culpa debitorului, s-a reținut că, în cazul obligațiilor de a da și de a face, creditorul va trebui să facă dovada existenței creanței sale, situație în care neexecutarea culpabilă se prezumă, revenindu-i debitorului obligația de a proba executarea contractului. Faptul că, în prezenta cauză, nu se poate reține culpa pârâtei în neexecutarea obligațiilor contractuale ci, dimpotrivă, chiar a societății reclamante, rezultă și din corespondența purtată de părți cu privire la închiderea contului (s-a avut în vedere notificarea nr. 795 prin care reclamanta a fost invitată ca, în termen de 30 de zile calendaristice, să se prezinte la Agenția Decebal, pentru efectuarea tuturor demersurilor de închidere a relației de afaceri, cu mențiunea ca, în caz de neprezentare, banca va efectua aceste demersuri în absența societății; adresa nr. x prin care reclamanta a solicitat pârâtei prelungirea termenului de închidere a relațiilor contractuale până la data de 16 august 2016, despre care s-a făcut vorbire mai sus).

Prin urmare, deși existența raporturilor contractuale dintre reclamantă și pârâtă este dovedită, din înscrisurile depuse la dosar nu rezultă că pârâta nu și-a îndeplinit obligațiile contractuale, probatoriul administrat dovedind contrariul.

Împotriva hotărârii primei instanțe reclamanta A. S.R.L. a formulat apel, solicitând admiterea acestuia, în sensul schimbării, în tot, a sentinței apelate, cu obligarea intimetei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată.

Prin încheierea pronunțată în ședință publică la data de 18 iunie 2019, Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a încuviințat, în parte, cererea de probatorii formulată de apelanta-reclamantă, astfel:

În ceea ce privește referatul persoanei angajate în cadrul societății intimate care a întocmit informarea persoanei nominalizate conform art. 20 alin. (1) din Legea nr. 656/2002, Curtea a încuviințat înfățișarea documentului, cu specificarea că acesta va fi înfățișat instanței prin obturarea tuturor elementelor care privesc datele personale ale persoanei angajate a intimatei, respectiv: nume, prenume și orice alte elemente particulare legate de această persoană.

Instanța a pus în vedere intimatei-pârâte să expună în scris impedimentele legate de natura confidențială a acestui document și a acestei proceduri, cu indicarea textului legal care afectează natura confidențială a documentelor.

De asemenea, a pus în vedere intimatei-pârâte să înfățișeze adresa nr. x/14.12.2016 și adresa cu același număr din data de 17 octombrie 2016, la care intimata-pârâtă a făcut referire în cuprinsul întâmpinării formulate la fond, dar pe care nu le-a depus odată cu întâmpinarea, precum și referatul persoanei angajate în cadrul intimatei care a întocmit informarea persoanei nominalizate și sesizarea formulată de către persoana desemnată, în măsura în care acestea pot fi înfățișate, iar în caz contrar, să se indice elementele care împiedică înfățișarea acestora.

Referitor la decizia emisă de către Plenul Oficiului pentru Prevenirea Spălării Banilor adresată fie intimatei-pârâte, fie Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Curtea a apreciat că nu sunt incidente prevederile art. 294 din C. proc. civ. în ceea ce privește corespondența dintre Oficiul pentru Prevenirea Spălării Banilor și Înalta Curte de Casație și Justiție.

A pus în vedere intimatei-pârâte să depună la dosarul cauzei exemplarul ordonanței de poprire, cu ștampila de înregistrare la intimata-pârâtă, întrucât exemplarul aflat la dosar nu poartă ștampila departamentului registratură.

În ceea ce privește registrele de intrări-ieșiri ale intimatei-pârâte aferente perioadei cuprinse între 16 mai 2016 și 21 octombrie 2016, Curtea a respins această cerere, în considerarea perioadei pentru care au fost solicitate, dar și față de împrejurarea că acestea nu sunt de natură a oferi informații suplimentare celor cuprinse în înscrisuri ce au fost încuviințate a fi administrate în cauză.

A respins cererea de înfățișare a registrelor de intrări-ieșiri ale Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București, acestea neavând relevanță în situația dedusă judecății.

Cât privește corespondența electronică transmisă intimatei-pârâte de către apelanta-reclamantă, Curtea a apreciat că aceasta nu se încadrează în dispozițiile prevăzute de art. 293 din C. proc. civ. și nu ar trebui să existe un impediment pentru apelantă să prezinte propria corespondență purtată cu intimata, aceeași concluzie impunându-se și cu privire la răspunsul la mesajul electronic și pretins comunicat în data de 13 octombrie 2016.

Referitor la procedurile interne ale intimatei privind circuitul actelor în instituție, Curtea nu a încuviințat această solicitare față de împrejurarea că în litigiu nu se pune în discuție respectarea de către intimata-pârâtă a procedurilor privind circuitul documentelor sale, în condițiile în care apărările acesteia au fost formulate în legătură cu sesizările Oficiului pentru Prevenirea Spălării Banilor și dispozițiile impuse de acesta.

Instanța de apel a pus în vedere intimatei-pârâte ca aceste înscrisuri să se regăsească la dosarul cauzei cu cel puțin 10 zile înainte de termenul de judecată și să fie comunicate, în mod direct, apelantei-reclamante, cu confirmare de primire.

Prin încheierea pronunțată în ședință publică la data de 17 septembrie 2019, Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a respins primirea la dosarul cauzei a înscrisurilor la care apelanta-reclamantă a făcut referire în ședință publică; a pus în vedere intimatei-pârâte să depună la dosarul cauzei, în scris, un punct de vedere în legătură cu cererea de suplimentare a probatoriului, inclusiv cererea formulată de reclamantă, de denunțare ca fals a înscrisului reprezentat de raportul de tranzacții suspecte, cu cel puțin 5 zile înainte de termenul de judecată; a pus în vedere părților ca orice alte înscrisuri sau cereri pe care înțeleg să le formuleze să se regăsească în scris la dosarul cauzei, cu cel puțin 5 zile înainte de termenul de judecată și să fie transmise părții adverse, în mod direct, cu cel puțin 5 zile înainte de termenul de judecată, cu confirmare de primire.

La termenul de judecată din 15 octombrie 2020 Curtea a acordat părților cuvântul asupra cererii de înscriere în fals, formulată de apelanta-reclamantă la termenul de judecată anterior, prin care aceasta a denunțat raportul de tranzacții suspecte ca fiind fals, atât din perspectiva numărului de înregistrare și a datei de înregistrare, cât și a pretinsei semnături a emitentului raportului de tranzacții suspecte raportat la dispozițiile Legii nr. 656/2002 cu privire la emitentul raportului de tranzacții suspecte.

În cadrul considerentelor încheierii, Curtea, după deliberare, a respins cererea de înscriere în fals având în vedere prevederile art. 304 și art. 305 din C. proc. civ.. A apreciat că premisele prevăzute de aceste texte de lege nu se regăsesc în cauză, reținând că procedura înscrierii în fals în ceea ce privește înscrisurile neautentice în procesul civil vizează numai falsul material, astfel cum acesta este reglementat de dispozițiile legale anterior menționate, respectiv tot ceea ce înglobează modificări, ștersături, adăugiri sau alte intervenții asupra scrierii sau semnăturii originale, olografe.

În cadrul considerentelor aceleiași încheieri, Curtea, după deliberare, a respins cererea de prezentare a înscrisurilor, respectiv de suplimentare a probatoriului formulată de apelanta-reclamantă la termenul de judecată din 17 septembrie 2019 față de motivele de fapt și de drept invocate prin cererea de chemare în judecată, în raport de care s-a pronunțat prima instanță prin sentința supusă controlului judiciar, motivele de apel invocate, limitele învestirii instanței de apel, probele administrate deja în cauză, precum și prevederile art. 478 din C. proc. civ., respectiv art. 8, art. 10, art. 20 alin. (1) și alin. (2) și art. 24 din Legea nr. 656/2002.

Prin decizia civilă nr. 1760 A din 29 octombrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2017, s-a respins ca nefondat apelul formulat de apelanta-reclamantă A. S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 228/31.01.2018 a Tribunalului București, secția a VI-a civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă B. S.A.

În argumentarea acestei decizii, instanța de apel a reținut, în esență, că situația de fapt care a generat litigiul dintre părți a fost corect stabilită de către judecător, iar în raport de aceste premise de fapt prima instanță a evaluat incidența dispozițiilor art. 1350 din C. civ., constatând că nu sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile contractuale.

Referitor la critica privind nemotivarea sentinței apelate, Curtea a reținut că hotărârea pronunțată de Tribunalul București corespunde exigențelor impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., deoarece au fost expuse, într-o manieră clară, precisă și concisă argumentele avute în vedere pentru a fundamenta în fapt și în drept concluzia adoptată, în sensul că nu sunt îndeplinite în speță condițiile pentru a se constata incidența dispozițiilor art. 1350 din C. civ.

Totodată, instanța de apel a constatat că în susținerea acestui motiv de apel reclamanta omite faptul că împrejurările pe care le relevă, punctual, cu ocazia expunerii criticilor sale, nu au fost înfățișate în cererea de chemare în judecată și, prin urmare, nu ar fi putut face obiectul combaterii ori valorificării în fața primei instanțe.

Astfel, deși se reproșează instanței de judecată că nu a arătat clauzele contractuale în raport de care a analizat fapta ilicită (deși condițiile generale de derulare a operațiunilor CGDOB se întind pe 41 de pagini), partea nu are în vedere faptul că prin acțiunea formulată nu indică nicio clauză contractuală încălcată. În aceeași măsură, s-a reținut că este lipsită de suport afirmația apelantei, potrivit căreia instanța nu a observat dispoziția de plată emisă de A. S.R.L. la data de 12 octombrie 2016, în condițiile în care în cuprinsul considerentelor se menționează explicit inițierea operațiunii de transfer la 12 octombrie 2016 (pagina 10 paragraful 3) și demersul de sesizare a Oficiului Național de Prevenire și Combatere a Spălării Banilor în legătură cu aceasta.

Curtea a apreciat că nu se poate reține încălcarea de către instanță a dispozițiilor art. 5, art. 20 și art. 22 din C. proc. civ., întrucât procesul civil este un proces al intereselor private, părțile având interesul de a-și formula în mod corespunzător cererile și de a-și proba pretențiile. Rolul activ al judecătorului în procesul civil nu poate fi analizat făcând abstracție de principiul disponibilității. Dreptul la un proces echitabil implică analiza unor susțineri explicit formulate, astfel încât nu se poate invalida o hotărâre doar pornind de la premisa că instanța ar fi trebuit să ceară lămuriri suplimentare privitoare la clauzele contractuale pretins încălcate.

Or, în limitele a ceea ce chiar partea a găsit relevant să expună prin cererea de chemare în judecată, nu se justifică invalidarea hotărârii pentru nemotivare.

Cu referire la fondul litigiului, în condițiile cercetării temeiniciei pretențiilor reclamantei și prin prisma detalierii aspectelor pe care partea apelantă le consideră relevante referitor la succesiunea măsurilor întreprinse în legătură cu derularea raporturilor contractuale, Curtea a subliniat că intimata-pârâtă a valorificat dispozițiile art. 3.6.2 din Condițiile generale și a denunțat unilateral la data de 16 mai 2016 raportul juridic de cont curent.

Curtea de Apel București, în acord cu prima instanță, nu a identificat împrejurări care să determine concluzia că această denunțare ori manifestările ulterioare de voință ale instituției bancare constând în notificarea solicitării de inițiere a demersurilor pentru închiderea relației de afaceri, constituie încălcări ale obligațiilor contractuale asumate.

Contrar susținerilor apelantei-reclamante, instanța de apel nu a considerat că prin conținutul adresei nr. x/12.09.2016, astfel cum a fost înfățișat de apelantă, instituția bancară ar fi îndemnat la o nerespectare a dispozițiilor legale; pârâta doar a indicat modalitățile de restituire a disponibilului rămas, în RON și euro (retragere cash sau transfer în conturi deschise la alte bănci), fără ca din aceasta să rezulte că părții i s-a sugerat doar retragerea cash, într-o singură operațiune, a sumei de 648.623,03 euro.

În ceea ce privește executarea dispoziției de plată din 12 octombrie 2016, instanța de apel a reținut că niciuna dintre părți nu contestă faptul că la data de 12 octombrie 2016 societatea A. S.R.L. a prezentat instituției bancare un ordin de plată, prin care a solicitat transferarea sumei de 648.623,03 euro din contul special "Creditori Diverși" într-un cont deschis pe numele aceleiași societăți la C.. Tot astfel, nu s-a afirmat în niciun moment de către intimata-pârâtă, în apărare, că nu a executat dispoziția de plată pentru motivul că nu au fost îndeplinite condițiile art. 4.3.1 din CGDOB. Prin urmare, expunerea în detaliu de către apelanta-reclamantă a acestei prevederi contractuale nu creează premisele schimbării soluției date în primă instanță.

Pe de altă parte, însă, instanța de apel a reținut că instituția bancară se prevalează în legătură cu această operațiune de obligații ce îi reveneau în conformitate cu dispozițiile Legii nr. 656 din 7 decembrie 2002 pentru prevenirea spălării banilor, precum și pentru instituirea unor măsuri de prevenire și combatere a finanțării terorismului.

S-a mai reținut că măsurile inițiate de către B. S.A. se încadrează în ceea ce legea anterior menționată impune și, cu atât mai mult, nu pot fundamenta dezdăunarea apelantei-reclamante, deoarece chiar A. S.R.L., în calitate de client semnatar al Condițiilor generale de derulare a operațiunilor bancare pentru persoane juridice și entități fără personalitate juridică și-a asumat faptul că are cunoștință că operațiunile de plată intră sub incidența prevederilor legii privind sancționarea spălării banilor și prevenirea și combaterea finanțării actelor de terorism, iar orice astfel de operațiuni efectuate în conturi de plăți care pot ridica suspiciuni vor fi ordonate de client pe riscul său și sub deplina sa responsabilitate, în astfel de situații banca fiind obligată să ia toate măsurile impuse de legislația aplicabilă fără a putea fi obligată, în nicio situație, la acordarea de despăgubiri dacă prin măsurile impuse s-ar putea aduce prejudicii de orice fel clientului/altor persoane (art. 4.9.2.). Dispozițiile contractuale citate creează premisele îndeplinirii cu prioritate a obligațiilor ce revin instituției bancare din perspectiva Legii nr. 656/2002.

Astfel, s-a reținut că, în termenul de efectuare a transferului, așa cum acesta a fost indicat chiar de apelanta-reclamantă (art. 4.4.1. pct. b), la data de 13 octombrie 2016, pârâta, în temeiul art. 5 din Legea nr. 656/2002, a procedat la sesizarea Oficiului Național de Prevenire și Combatere a Spălării Banilor în legătură cu operațiunea de plată ordonanțată.

În acest context, instanța de apel a subliniat că, în cauză, nu se află în situația de a evalua caracterul rezonabil al împrejurărilor care au fundamentat sesizarea; aceasta, deoarece legislația în materie impune instituțiilor bancare (indicate punctual de dispozițiile art. 10 lit. a), art. 5 alin. (1) din lege) să adopte politici și proceduri interne eficiente de cunoaștere a clientelei, care să prevină folosirea entităților de către clienții acestora pentru desfășurarea unor activități de natură infracțională sau a altor activități contrare legii (art. 3 din decizia nr. 496 din 11 iulie 2006).

Totodată, s-a constatat că legea stabilește obligația instituțiilor reglementate de a sesiza de îndată Oficiul, atunci când salariatul entității are suspiciuni că o operațiune ce urmează a fi efectuată are ca scop spălarea banilor sau finanțarea actelor de terorism (art. 4 lit. e) din Decizia nr. 496 din 11 iulie 2006, art. 6 alin. (3) din Legea nr. 656 din 7 decembrie 2002). Caracterul rezonabil, obiectiv al sesizării urmează a fi stabilit de către Oficiu (art. 8 alin. (1) și (3) din Legea nr. 656 din 7 decembrie 2002), dispozițiile legale protejând, în mod expres, identitatea persoanelor implicate în formularea sesizării (art. 8 alin. (2) din Legea nr. 656 din 7 decembrie 2002). Toate aceste dispoziții legale nu fac decât să evidențieze natura interesului protejat prin aplicarea legii în discuție (interes general, public), fiind oferite în baza dispozițiilor legale repere și premise care justifică inclusiv restrângerea, în mod limitat, a prerogativelor dreptului de proprietate. Că este așa, rezultă inclusiv din prevederile contractuale anterior citate (art. 4.9.2), prin care chiar reclamanta A., în calitate de client, a acceptat ca banca să inițieze sesizări în conformitate cu dispozițiile Legii nr. 656/2002, în legătură cu operațiunile de plată, fiind instituită în mod expres o clauză care înlătură răspunderea patrimonială a instituției de credit.

S-a apreciat că aceasta este și situația din prezentul litigiu, când pârâta a sesizat Oficiul în termenul de efectuare a operațiunii de transfer. De la acel moment, probat în cauză prin înfățișarea Raportului de tranzacții suspecte RTS nr. x/13.10.2016, întocmit în baza art. 21 din Legea nr. 656/2002, pârâta s-a aflat în situația de a nu putea opera transferul timp de 24 de ore, aspect ce rezultă din conținutul prevederilor art. 5 alin. (5) și (6) din lege, care instituie o veritabilă prorogare legală a momentului de împlinire a termenului contractual.

Astfel, potrivit art. 5 alin. (5), Oficiul trebuie să comunice persoanelor prevăzute la art. 10, în termen de 24 de ore, decizia de suspendare a efectuării operațiunii ori, după caz, măsura prelungirii acesteia, dispusă de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție. În condițiile art. 5 alin. (6), dacă Oficiul nu a făcut comunicarea în termenul prevăzut la alin. (5), persoanele la care se referă art. 10 vor putea efectua operațiunea.

Or, Raportul a fost înregistrat la Oficiul Național de Prevenire și Combatere a Spălării Banilor la data de 13 octombrie 2016, ora 13:05, indicând ca elemente considerate suspecte: transfer de mare valoare în valută; banca nu deține informații satisfăcătoare cu privire la sursa fondurilor; fondurile provin din încasări succesive, la începutul anului curent (valoare totală încasată 2.644.595,00 EUR), de la Ambasada Libiei în România, din contul x EUR) deschis la E., cu explicația "medical services"; după încasarea sumelor din cont, A. a efectuat transferuri repetate către același beneficiar din Serbia, F., în sumă totală de 1.527.220,00 EUR, în contul x deschis la G.., Belgrad, Serbia, cu explicația "plata facturi" și a efectuat retrageri de numerar prin H. în sumă totală de 120.000 EUR, cu explicația "plată facturi Serbia".

La data de 14 octombrie 2016 Oficiul Național de Prevenire a Spălării Banilor a comunicat pârâtei, în condițiile art. 5 alin. (3) din Legea nr. 656/2002, că prin Decizia emisă de Plenul Oficiului se suspendă efectuarea operațiunii de transfer sumă de 648.623 euro inițiată în data de 12 octombrie 2016, pe o perioadă de 48 de ore.

În aplicarea textelor legale evocate este fără îndoială, în opinia Curții, că pârâta era ținută să aștepte 24 de ore răspunsul Oficiului, pentru a opera transferul solicitat. O interpretare în sens contrar, așa cum a indicat apelanta, ar face lipsită de eficiență sesizarea Oficiului, instituție care s-ar regăsi în imposibilitatea obiectivă de a aprecia asupra necesității suspendării operațiunii, din lipsă de timp.

În legătură cu împrejurările invocate de către apelanta-reclamantă, prin care s-a contestat autenticitatea conținutului înscrisurilor aflate la dosarul de apel, denunțându-se înscrisul ca fals în condițiile art. 304 C. proc. civ., instanța de apel a subliniat, în detalierea suplimentară a soluției de respingere a cererii, că o astfel de procedură privește numai falsul material, adică tot ceea ce înglobează modificări, ștersături, adăugiri sau alte intervenții asupra scrierii sau semnăturii originale, situație ce nu se regăsește în cauză. Faptul că partea a înfățișat două exemplare cu conținut aparent diferit, pe care a înțeles să le conformeze cu originalul, nu presupune o intervenție prin adăugire în sensul celor anterior menționate.

Raportul, generat în aplicația de comunicare a incidentelor către Oficiu, păstrează forma inițială prezentată de parte; faptul că, ulterior, a fost înfățișat și documentul purtând viza de intrare în evidențele Oficiului nu semnifică alterarea conținutului, ci doar împrejurarea potrivit căreia un exemplar al documentului întocmit de către pârâtă a primit viza de înregistrare a destinatarului său legal.

Astfel, pe de o parte, instanța de apel a considerat că erau incidente dispozițiile art. 304 C. proc. civ., iar, pe de altă parte, că nu există minime indicii pentru care ar trebui să nu valorifice acest înscris în cadrul probatoriului administrat.

În concluzie, s-a reținut că, în cauză, pârâta-intimată s-a regăsit în situația de a nu putea opera transferul nici după data de 14 octombrie 2016 ora 13:00, pentru 48 de ore. Termenul pentru care a operat suspendarea se împlinea pe data de 16 octombrie 2016, ora 13:00, zi nelucrătoare, astfel încât, așa cum chiar apelanta admite, au devenit incidente prevederile art. 5 alin. (3) din lege potrivit cărora "în cazul în care cele 48 de ore se împlinesc într-o zi nelucrătoare, termenul se prorogă până la prima zi lucrătoare". Or, prima zi nelucrătoare a fost 17 octombrie 2016.

Instanța de apel nu a împărtășit raționamentul expus de către apelanta-reclamantă, potrivit căruia, în considerarea prevederilor art. 5 alin. (3) din Legea nr. 656/2002, dar și ale art. 181 din C. proc. civ., termenul s-a împlinit la data de 17 octombrie 2016, ora 8:00, ora de începere a programului de lucru al băncii.

Pe de o parte, s-a reținut că art. 181 alin. (1) din C. proc. civ. reglementează doar momentul de începere a curgerii termenului socotit pe ore (ora zero a zilei următoare), dispoziție care, în mod evident, nu se aplică în prezenta cauză unde atât legea, cât și actele care încorporează măsurile instituțiilor implicate în aplicarea Legii nr. 656/2002, au menționat explicit ora de la care începea să curgă termenul de 48 ore, ora 13:00 a datei de 14 octombrie 2016.

Tot astfel, instanța de apel a observat că apelanta valorifică, în mod eronat, prevederile art. 181 alin. (2) din C. proc. civ. care fac referire la termenul calculat pe zile, situație care, și din această perspectivă, nu se regăsește în cauză, în analiză aflându-se un termen pe ore.

Contrar celor afirmate de apelantă, dar și prin valorificarea dispozițiilor art. 5 alin. (5) și (6) din lege, instanța de apel a observat că prorogarea a operat până la data de 17 octombrie 2016, ora 13:00, fapt consemnat explicit de Ordonanța Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție nr. 711/VIII-1/2016, fila x verso suspendarea dispusă de Plenul Oficiului Național de Prevenire și Combatere a Spălării Banilor se împlinește în data de 17.10.2016 ora 13:00, termen prorogat potrivit dispozițiilor art. 5 alin. (3) din Legea nr. 656/2002, precum și de comunicarea transmisă de Oficiul Național de Prevenire și Combatere a Spălării Banilor. Totodată, s-a arătat că prevederile art. 5 alin. (5) și (6) obligă instituția bancară să aștepte 24 de ore comunicarea măsurii dispuse de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, instituție care, la data de 17 octombrie 2016, se afla încă în termenul pentru a prelungi ori înceta suspendarea operațiunii de plată.

În aceste condiții, pârâta s-a aflat în situația de a nu dispune transferul până la data de 17 octombrie 2016 ora 13:00, în raport de obligațiile ce îi reveneau potrivit Legii nr. 656/2002.

Tot astfel, în evaluarea reperelor temporale subliniate de către apelantă, instanța de prim control judiciar a constatat că prin Ordonanța Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție nr. 711/VIII-1/2016 a fost prelungit termenul de suspendare a operațiunii cu 72 de ore, până la data de 20 octombrie 2016 ora 13:00.

În data de 20 octombrie 2016 suma aflată în cont a fost indisponibilizată ca efect al Ordonanței de poprire emise în dosarul penal nr. x/2014 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București.

Prin urmare, nu se poate reține că pe perioada 12.10.2016-20.10.2016 intimata-pârâtă a refuzat, în mod abuziv, executarea obligațiilor contractuale de efectuare a plății ordonate de A. S.R.L., în condițiile în care instituția bancară și-a exercitat obligații stabilite prin Legea nr. 656/2002, în limitele de timp reglementate de aceasta și, nu în ultimul rând, în condițiile existenței unei clauze contractuale cuprinse în convenția încheiată cu reclamanta, care prevedea posibilitatea inițierii unei astfel de proceduri.

Drept urmare, limitarea dreptului de folosință asupra sumelor aflate în cont s-a făcut în aplicarea unor norme de interes public. Oportunitatea sesizării Oficiului nu poate constitui un reper valabil pentru evaluarea pretinsei fapte ilicite, întrucât, astfel cum s-a arătat în considerentele precedente, chiar clientul băncii a acceptat că instituția bancară este ținută a respecta prevederile Legii nr. 656/2002, în legătură cu orice operațiune din contul de plăți, agreând inclusiv o clauză care împiedică angajarea răspunderii patrimoniale a pârâtei.

Împotriva deciziei instanței de apel și a încheierilor din 18 iunie 2019, 17 septembrie 2019 și 15 octombrie 2019 reclamanta A. S.R.L. a declarat recurs, solicitând admiterea acestuia, casarea deciziei civile nr. 1760 A din 29 octombrie 2019 și a încheierilor de ședință prin care s-au respins probele solicitate, apreciind că sunt incidente motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 din C. proc. civ.. De asemenea, a solicitat obligarea intimatei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluționarea recursului.

Din perspectiva motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., recurenta a formulat următoarele critici:

Referindu-se la încheierile atacate, recurenta a invocat faptul că refuzul instanței de apel de a da curs cererii sale, formulate în raport cu dispozițiile art. 304 C. proc. civ., în urma respingerii arbitrare a cererilor de suplimentare a probatoriului, este motivat contradictoriu, față de faptul că instanța, deși a reținut că două exemplare ale Raportului de Tranzacții Suspecte au conținut diferit, ambele fiind conforme cu originalul, a pronunțat, în mod nelegal, soluția de respingere a cererii sale de înscriere în fals, apreciind că nu sunt îndeplinite în cauză condițiile impuse de art. 304 C. proc. civ.

Recurenta precizează că diferența celor două documente prezentate, coroborată cu susținerile diferite și contradictorii ale intimatei de la fiecare termen de judecată, creează premisele unui dubiu cert asupra legalității și autenticității înscrisului prezentat și reținut cu efecte depline de către instanța de apel, în contra argumentelor prezentate și susținute de materialul probator, ce atestă fără dubiu nerespectarea condițiilor legislative incidente.

A doua critică, formulată din perspectiva aceluiași motiv de casare, se referă la faptul că decizia pronunțată în apel nu cuprinde motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază, cuprinde motive contradictorii și motive străine de natura cauzei, soluția instanței de apel fiind pronunțată doar prin trimitere la incidența unor norme legale, fără ca situația de fapt să fie stabilită. Recurenta consideră că, procedând astfel, instanța de apel nu și-a motivat hotărârea, ceea ce, și din perspectiva efectului devolutiv al apelului, echivalează cu o nepronunțare asupra fondului cauzei.

Referindu-se la situația de fapt avută în vedere de instanța de apel, recurenta menționează că nu a existat niciun fel de operațiune de transfer a sumei către un terț, ci doar o operațiune realizată în cadrul conturilor aceleiași persoane juridice, reclamanta în prezenta cauză, ca urmare a solicitării exprese emise de pârâta B. S.A.

Recurenta apreciază că, sub acest aspect, motivarea instanței de apel este, pe de o parte contradictorie, iar pe de altă parte, bazată pe motive străine de natura cauzei, față de faptul că nu este incidentă în speță ipoteza prevăzută de art. 5 alin. (1) din Legea nr. 656/2002.

O a treia critică vizează faptul că, prin motivarea deciziei atacate, instanța de apel a nesocotit caracterul devolutiv al apelului și că a golit astfel de conținut norma reglementată de art. 478 pct. 4 din C. proc. civ.

În susținerea acestei critici recurenta a reiterat faptul că, raportat la motivele de apel și la explicitările pe care le-a formulat, instanța de apel a reținut, cu titlu general, incidența art. 10 lit. a) și art. 5 alin. (1) din Legea nr. 656/2002, faptul că B. s-a prevalat în legătură cu operațiunea de sesizare a Oficiului de obligațiile ce-i reveneau în conformitate cu dispozițiile Legii nr. 656/2002, în condițiile în care societatea reclamantă nu se afla în ipoteza de a face plăți către terți în raport cu care să fie reținute suspiciuni cu privire la scopul acestora: spălarea banilor sau finanțarea actelor de terorism.

După prezentarea unor argumente de ordin doctrinar și jurisprudențial cu privire la cerințele impuse de art. 425 alin. (1) din C. proc. civ., recurenta a arătat că instanța de apel a dat o interpretare greșită/eronată a actului juridic dedus judecății, respectiv clauzelor contractuale inserate în convenția părților, dat fiind faptul că nu s-a cercetat în ce măsură pârâta avea obligația ca, în aplicarea art. 5 alin. (1) din Legea nr. 656/2002, să sesizeze I. în condițiile în care chiar pârâta, în mod expres, a solicitat reclamantei operațiunea de transfer a sumei de 648.623,03 euro, "din contul special creditori diverși într-un cont deschis pe numele societății", în cazul de față la C..

Recurenta concluzionează în sensul că, în condițiile în care instanța de apel a procedat la soluționarea cauzei fără a analiza toate aspectele pe care le-a invocat, decizia astfel pronunțată nu este motivată iar, în lipsa motivării, instanța de recurs nu poate exercita controlul legalității hotărârii.

Din perspectiva motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a susținut faptul că instanța de apel nu a examinat pricina sub toate aspectele, pornind de la convenția părților și legislația specială incidentă, pentru ca, mai apoi, să stabilească în funcție de aceasta răspunderea civilă contractuală și, respectiv răspunderea civilă delictuală.

În argumentarea acestei critici recurenta consideră că instanța de apel a omis faptul că transferul inițiat la data de 12 octombrie 2016 din contul special "Creditori diverși" într-un cont deschis pe numele aceleiași societăți la C., viza o operațiune derulată ca urmare a unei comenzi exprese emise de către instituția bancară și nu se afla supusă vreunui contract încheiat între părți, element de fapt neluat în seamă de către instanța de apel.

Recurenta precizează că, prin motivele de apel formulate, a invocat nelegalitatea soluției și raționamentului juridic al instanței de fond, care a respins acțiunea fără a analiza raportul contractual dintre părți, fără a observa și nominaliza condițiile contractuale incidente cauzei, limitând analiza în mod exclusiv la susținerile intimatei.

În opinia recurentei, reținerea generică de către instanța de apel a faptului că, în cauză, intimata nu ar fi încălcat obligațiile contractuale, fără a face însă o analiză a acestor obligații avute în vedere de instanța de fond, echivalează cu o nemotivare a hotărârii, recurenta arătând că nu este în măsură să determine limitele analizei instanței de fond.

Se arată și că, fără a realiza o analiză circumstanțiată a susținerilor părților, instanța de apel a apreciat că prejudiciul solicitat de reclamantă nu există, în condițiile în care pârâta nu a făcut altceva decât să respecte atât prevederile CGDOB, cât și să pună în aplicare actele de procedură ce i-au fost comunicate de Parchet, cu neobservarea perioadelor scurse între data la care banca a primit instrucțiunile de plată/transfer și data la care au intervenit actele de procedură comunicate de parchet cu luarea în considerare și a orelor incidente în cauză.

Recurenta prezintă într-o manieră amplă motivele de fapt în raport de care apreciază că prima instanță nu a analizat fondul cauzei .

Prin întâmpinarea depusă la dosarul cauzei intimata-pârâtă B. S.A. a invocat excepția nulității recursului, în temeiul art. 489 alin. (2) din C. proc. civ., apreciind că motivele de recurs invocate nu respectă exigențele art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 din același cod, cu referire la faptul că recurenta-reclamantă a reluat susținerile din cadrul cererii de apel, ce vizează aspecte de netemeinicie, și nu de nelegalitate a decizii atacate. În subsidiar, intimata-pârâtă a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Conform art. 493 alin. (2) - (4) C. proc. civ., în forma în vigoare la dată începerii procesului, deci, anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 310/2018, a fost întocmit un raport asupra admisibilității în principiu a recursului, raport care, după analiza acestuia în completul de filtru, a fost comunicat părților, cu mențiunea că acestea pot depune punct de vedere la raport în termen de 10 zile de la comunicare.

Părțile nu au înțeles să uzeze de acest drept.

Prin încheierea din 26 ianuarie 2021 s-a respins excepția nulității recursului invocată de intimata-pârâtă B. S.A. și s-a admis, în principiu, recursul declarat de reclamanta A. S.R.L., stabilindu-se termen pentru soluționarea acestuia la data de 30 martie 2021, cu citarea părților.

Înalta Curte, examinând decizia recurată din perspectiva criticilor formulate și a temeiurilor de drept incidente, constată că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:

În ceea ce privește critica vizând nemotivarea soluțiilor pronunțate prin încheierile atacate (încadrată în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.), aceasta este nefondată, deoarece instanța de apel a arătat în mod argumentat atât în fapt cât și în drept, care au fost considerentele pentru care a respins cererea apelantei de înscriere în fals cu privire la înscrisul menționat de aceasta. Așadar, contrar celor susținute de recurentă, soluția de respingere a declanșării procedurii falsului nu a fost nicidecum una arbitrară, ci aceasta a fost dispusă în urma aprecierii de către instanța de apel a neîndeplinirii condițiilor legale pentru declanșarea unei atare proceduri (art. 304 și art. 305 din C. proc. civ.). Din acest punct de vedere, soluțiile pronunțate de instanța de apel cu privire la aceste cereri sunt pronunțate cu respectarea normelor procedurale, nefiind nelegale.

De asemenea, în ceea ce privește critica de nelegalitate privind reținerea unor motive străine de natura pricinii, cu referire la împrejurarea că nu este incidentă ipoteza reglementată de art. 5 alin. (1) din Legea nr. 656/2002 de vreme ce operațiunea de transfer a sumei de bani efectuată de reclamantă, la cererea băncii, nu era efectuată către un terț, ci către sine însăși (către aceeași societate), și aceasta este nefondată.

Astfel, așa cum corect reține instanța de apel, întocmirea raportului de tranzacții suspecte RTS nr. x/13.10.2016 s-a făcut în aplicarea unei dispoziții legale (art. 21 din Legea nr. 656/2002), ca și activitățile subsecvente acestuia, respectiv indisponibilizarea sumei de bani ce făcea obiectul transferului, în condițiile suspiciunii cu privire la săvârșirea unei infracțiuni de spălare de bani, ceea ce exclude aprecierea de plano a instanței civile de față a caracterului ilicit al unor atare operațiuni.

Cu alte cuvinte, activitățile reclamate de reclamantă ca fiind ilicite și cauzatoare de prejudiciu, nu au putut fi calificate astfel în baza probelor administrate în cauză de către instanțele de fond și a aplicării art. 1350 și următoarele din C. civ., cu atât mai mult cu cât, în prezent, încă se desfășoară o activitate de urmărire penală de către Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București, în dosarul penal nr. x/2014

Așadar, simpla împrejurare că transferul sumei de bani ce a fost indisponibilizată ca urmare a sesizării Oficiului pentru Spălarea Banilor se făcea către societatea însăși, și nu către un terț, nu constituie prin ea însăși un element de nelegalitate de plano a modului cum a acționat Banca, prin prepușii săi (care ar atrage răspunderea civilă delictuală), deoarece, pe de o parte, aceștia aveau obligația de a acționa astfel, indiferent de rezultatul demersurilor cu caracter penal, încă în curs, iar pe de altă parte, nu rezultă din niciun text de lege dintre cele invocate de recurentă, faptul că numai atunci când este vorba de către un transfer către un terț sunt aplicabile dispozițiile din Legea nr. 656/2002 pentru prevenirea și spălarea banilor.

Dimpotrivă, dispozițiile art. 3, art. 4 și art. 5 din Legea nr. 656/2002 au un caracter destul de larg în ceea ce privește sfera operațiunilor care pot fi sesizate ca suspecte, din acest punct de vedere, Înalta Curte constatând că decizia recurată nu încalcă aceste norme legale.

Mai mult, obiectul cererii introductive se circumscrie răspunderii civile delictuale, respectiv acesta îl constituie atragerea răspunderii pârâtei pentru fapta ilicită și repararea pretinsului prejudiciu constând în însăși suma de bani ce ar fi făcut obiectul operațiunii de transfer bancar dintr-un cont al reclamantei într-un alt cont aparținând de asemenea reclamantei, suspendate de către Bancă, dar reclamanta face vorbire și de elemente ale răspunderii civile contractuale, fără a indica în ce măsură unele dintre acestea au caracter principal sau subsidiar.

Pornind de la aceste limite ale obiectului cererii, Înalta Curte reține, contrar celor afirmate de către recurentă, că nu s-au probat toate elementele răspunderii civile delictuale, analizate în concret și în detaliu, de către instanța de apel, astfel că pe aspectele de fapt, instanța de recurs nu poate face o analiză, fiind limitată la analiza motivelor de nelegalitate, cu atât mai mult cu cât multe dintre aspectele de fapt propuse spre analiză de către recurentă nu au fost probate, iar altele exced competențelor instanței civile.

Din această perspectivă, în mod legal a apreciat instanța de apel că aspectele ce țin de oportunitatea sau inoportunitatea sesizării Oficiului pentru Spălarea Banilor nu pot fi transformate în elemente de legalitate/nelegalitate care să justifice atragerea răspunderii civile delictuale.

Or, în condițiile în care instanța de apel, stabilind situația de fapt, a clarificat împrejurarea esențială că prepușii băncii au acționat în temeiul legii, iar nu cu încălcarea acesteia, în recurs nu se constată incidente motive de casare a acestei decizii, dispozițiile art. 488 pct. 6 și pct. 8 din C. proc. civ., nefiind incidente conform celor reținute mai sus, recursul se dovedește a fi nefondat.

Mai mult, nu este lipsit de relevanță pentru aprecierea ca nefondate a criticilor recurentei, nici faptul că instanța de apel a avut în vedere, printre altele, și faptul că activitatea prepușilor băncii nu are caracter ilicit nu doar pentru că aceștia au acționat în aplicarea legii pentru prevenirea și sancționarea spălării banilor, dar și pentru faptul că aceasta era o activitate permisă chiar de condițiile convenite de bancă cu reclamanta, cuprinse în CGDOB (Condițiile Generale de Derulare a Operațiunilor Bancare).

De aceea, toate aspectele de fapt, detaliate in extenso de către recurentă în motivele de recurs, în ceea ce privește susținerea în sensul că instanța de apel nu a analizat fondul cauzei, sunt neîntemeiate, deoarece motivarea instanței de apel este circumscrisă tocmai limitelor fixate de către apelantă atât prin cererea de apel, cât și prin cererea de chemare în judecată. În atare situație, susținerile hibride ale reclamantei referitoare pe de o parte la fapte ilicite cauzatoare de prejudiciu ce exced contractului dintre părți, dar și la activități ce decurg din contract, au făcut obiectul analizei instanței de apel, căreia nu i se poate reproșa în niciun caz, din perspectiva legalității hotărârii pronunțate, că a emis raționamente juridice ce depășesc cadrul procesual fixat de părți.

Reținând astfel că hotărârea recurată este legală, nefiind întrunite motive de nelegalitate dintre cele invocate de către recurentă sau de ordine publică, Înalta Curte, în temeiul art. 497 raportat la art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 din C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta A. S.R.L. împotriva încheierilor din 18 iunie 2019, 17 septembrie 2019 și 15 octombrie 2019, precum și a deciziei civile nr. 1760 A din 29 octombrie 2019, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2017, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 30 martie 2021.