ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 717/2021

Ședința publică din data de 24 martie 2021

Deliberând asupra recursurilor, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 2 București, reclamanta A. a chemat în judecată pârâta in contradictoriu cu pârâtele B. S.A. Membră a B. of Greece și B. S.A. Membră a B. of Greece - Sucursala Pipera, solicitând ca prin hotărâre ce se va pronunța să se dispună constatarea nulității absolute a clauzelor referitoare la valuta creditului, respectiv riscul valutar și/sau aplicarea impreviziunii la prezenta cauză și, pe cale de consecință:

- să fie obligată pârâta B. S.A. să convertească in RON creditul acordat in baza Contractului de Credit Banca x/16.09.2008 în valoare de 47.500 CHF, la cursul BNR 2,2779, practicat de banca la data semnării contractului;

- să se dispună înghețarea cursului valutar, pentru plățile aferente contractului nr. x/16.09.2008, utilizând în acest scop cursul de schimb BNR CHF-RON de la data de 16.09.2008;

- să fie obligată pârâta la plata sumelor încasate fără drept, rezultate din diferența de curs valutar;

- să fie obligată pârâta la eliminarea acestor clauze din contract și la recalcularea ratelor, de la momentul acordării creditului si până la sfârșitul perioadei contractuale.

S-a mai solicitat, totodată, să se constate nulitatea absolută a art. 5 alin. (1) lit. a), b) si c) din Contractul de Credit Bancar nr. x/16.09.2008 și, pe cale de consecință:

- să fie obligată pârâta la restituirea sumei de 950 CHF, respectiv 4032 RON, la cursul BNR de 4,2440, din data de 16.07.2015, reprezentând comision de administrare;

- să fie obligată pârâta la restituirea sumei de 253 CHF, respectiv 1074 RON, la cursul BNR de 4,2440, din data de 16.07.2015, reprezentând comision de rambursare in avans;

- să se elimine clauzele referitoare la comisionul de administrare, comisionul de rambursare în avans și comisionul de notificare, de la art. 5 alin. (1) lit. a), b) si c), din Contractul de Credit Bancar nr. x/16.09.2008.

Să se constate nulitatea absoluta a clauzei de la art. 6, alin. (1), lit. a) și următoarele din contract, referitoare la dobânda variabilă/mixtă și, pe cale de consecință:

- să fie obligată pârâta la înghețarea dobânzii fixe la 5,9000 %;

- să fie obligată pârâta la restituirea sumelor încasate fără drept, peste dobânda fixa de 5,9000%;

- să se elimine clauza referitoare la dobânda variabilă/mixtă.

S-a mai solicitat să fie obligată pârâta la plata dobânzii legale pentru toate sumele solicitate, începând cu data încasării acestora și până la data plații efective, precum și la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 13901 din 11.12.2015, pronunțată de Judecătoria Sectorului 2 București in dosarul nr. x/2015, a fost admisă excepția necompetenței materiale a Judecătoriei și a fost declinată competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI - a Civilă la data de 02.03.2016, sub nr. x/2016.

Prin sentința civilă nr. 3153/23.05.2016, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă în dosarul nr. x/2016, a fost respinsă cererea formulată de reclamanta A., ca neîntemeiată.

Prin decizia civilă nr. 81 din 18 ianuarie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă în dosarul nr. x/2016, a fost admis apelul formulat de reclamanta A. împotriva sentinței civile nr. 3153/23.05.2016, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a Civilă, a fost admisă în parte cererea, s-a constatat nulitatea absolută parțială a clauzei prevăzute la art. 6 pct. 1 lit. a) din contractul de credit nr. x din 16.09.2008, în ceea ce privește criteriul de variabilitate a dobânzii, ca fiind dobânda de referință a băncii și posibilitatea de revizuire a dobânzii în funcție de evoluția dobânzii de referință a băncii, au fost obligate pârâtele să restituie reclamantei sumele de bani plătite cu titlu de dobândă peste procentul de 5,9% începând cu data de 16.03.2009 și până la data de 02.09.2010, la care se adaugă dobânda legală calculată de la data încasării și până la plata efectivă. A fost respinsă, în rest, cererea, ca neîntemeiată, pârâtele fiind obligate la plata către reclamantă a sumei de 875 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată. S-a luat act că apelanta își rezervă dreptul de a solicita cheltuieli de judecată pe cale separată.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanta A. și pârâta B. S.A. Membră a B. of Greece.

Recurenta-reclamantă A. a solicitat admiterea recursului, casarea în tot a deciziei atacate și trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanței de apel, cu obligarea intimatului - pârât la plata cheltuielilor de judecată, invocând incidența motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în temeiul căruia a arătat că instanța de apel a încălcat și a aplicat în mod greșit normele de drept material în materie atunci când a admis cererea de chemare în judecată doar în ceea ce privește criteriul de variabilitate a dobânzii, ca fiind dobânda de referință a băncii și posibilitatea de revizuire a dobânzii în funcție de evoluția dobânzii de referință a băncii, respingând în rest acțiunea.

În opinia recurentei - reclamante, soluția instanței de apel este neîntemeiată cu privire la respingerea acțiunii față de celelalte solicitări, precum și pentru acordarea restituirii sumelor de bani doar până la data de 02.09.2010.

Arată recurenta - reclamantă că instanța de apel a reținut în mod corect, în analiza clauzelor abuzive, faptul că nu a existat o negociere între consumator și profesionist, clauzele contractuale fiind acceptate așa cum au fost formulate de bancă.

Însă, cu privire la comisioanele încasate abuziv de intimată, aceasta din urmă a refuzat să răspundă întrebărilor nr. 8, 9, 10, 11, 12, 13 și 18 din cadrul probei cu interogatoriul propus în apel, prevalându-se de faptul că întrebările nu s-ar circumscrie scopului pentru care a fost încuviințată proba, chestiune față de care instanța de apel avea obligația să facă aplicarea dispozițiilor art. 358 C. proc. civ., având în vedere că refuzul nejustificat de a răspunde la întrebările menționate nu poate reprezenta decât o mărturisire deplină și o recunoaștere a situației expuse sau cel puțin ca un început de dovadă în folosul reclamantei.

De asemenea, instanța a apreciat în mod netemeinic că, deși situația creată de bancă a creat un raport inechitabil între părți, totuși nu ar fi îndeplinite condițiile existenței unui dezechilibru semnificativ și relei-credințe, în raport cu dispozițiile art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE și jurisprudența CJUE.

Contrar susținerilor instanței de apel, apreciază recurenta că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 4 din Legea nr. 193/2000, clauza nefiind negociată direct cu reclamanta-consumator, au fost încălcate principiile bunei-credințe, creându-se astfel în detrimentul acesteia un dezechilibru semnificativ, așa cum este acesta definit în parametrii dispozițiilor Legii nr. 193/2000.

Potrivit interpretării date de Curtea Europeană de Justiție în cauza C- 26/13 Arpad Kasler împotriva OTP Jelzalogbank Yrt., pct. 59, "o clauză, în măsura în care cuprinde o obligație pecuniară a consumatorului de a plăti, în cadrul ratelor împrumutului,sumele care rezultă din diferența dintre cursul de schimb la vânzare și cursul de schimb la cumpărare al monedei străine, nu poate fi considerată ca cuprinzând o remunerație al cărei caracter adecvat în calitate de contrapartidă a unei prestații efectuate de împrumutător să poată face obiectul unei aprecieri pentru a se stabili dacă e abuzivă în temeiul articolului 4 alin. (2) din Directiva 93/13."

Față de interpretările dreptului Uniunii Europene, invocate de recurentă, aceasta solicită să se constate că în anul 2008 și anterior momentului semnării contractului, cursul valutar al francului elvețian era de mult timp unul stabil, aspect care a determinat-o să încheie un contract de împrumut în această monedă.

Contractul de împrumut nu indică, în mod transparent, motivul și particularitățile mecanismului de schimb al monedei străine, astfel încât consumatorul să poată să prevadă, pe baza unor criterii clare și inteligibile, consecințele economice care rezultă din aceasta în ceea ce îl privește, neputând să prevadă, prin urmare, costul total al împrumutului, creșterea cursului de schimb CHF/RON intervenind ulterior semnării contractului.

Cu privire la teoria impreviziunii aplicabilă în speță, a arătat recurenta că sunt îndeplinite condițiile, chiar dacă la momentul încheierii contractului de credit era în vigoare C. civ. 1864, care nu avea reglementată această instituție.

În ceea ce privește constatarea nulității absolute a art. 5 alin. (1) lit. a), b) și c) din contract, a arătat recurenta că omisiunea băncii de a defini/prezenta clientului consumator mediu serviciile pentru care încasează comisioane, echivalează cu lipsa de informare a clientului și încălcarea drepturilor acestuia, așa cum sunt stabilite de art. 45 din Legea privind Codul Consumului nr. 296/2004. În legătură cu comisionul de administrare, în sumă de 950 CHF, achitat la data de 16.09.2008, contrar motivării instanței de apel, recurenta susține că, potrivit extrasului de cont anexat, nu este precizat serviciul/prestația bancară pentru care s-a încasat, iar în măsura în care s-ar considera că acest comision se referă la activitatea pârâtei în legătură cu creditele destinate clientelei retail, administrarea creditelor retail se face în sistem IT, situație care conduce la concluzia că reprezintă o sursă de venit substanțială și nejustificată pentru bancă.

A mai arătat recurenta că această clauză este o clauză abuzivă în raport de prevederile art. 3 din Directiva nr. 93/13 și art. 4 alin. (1) și alin. (2) din Legea nr. 193/2000, ceea ce determină aplicarea sancțiunii nulității absolute, deoarece nu a fost negociată individual.

În legătură cu comisionul de rambursare în avans, a susținut recurenta că și acesta reprezintă cost introdus în mod nelegal de către pârâtă, cu încălcarea prevederilor Legii nr. 193/2000 și ale art. 15 din Legea nr. 190/1999.

Cu privire la nulitatea clauzei de la art. 6 alin. (1) lit. a) și următoarele din contract, referitoare la dobânda variabilă/mixtă, a susținut recurenta că pârâta și-a rezervat unilateral posibilitatea de a modifica dobânda după 6 luni de la prima utilizare a creditului, fără justificarea vreunui motiv, clauza excluzând orice posibilitate a clientului de a se opune.

Referitor la restituirea dobânzii achitate în plus ca efect al constatării nulității art. 6.1 lit. a), instanța de apel a apreciat că se impune restituirea de către bancă a sumelor încasate în plus cu titlu de dobândă peste procentul de 5,9%, începând cu data de 16.03.2009 (momentul aplicării dobânzii nelegal stabilite) și până la data de 02.09.2010, când i-ar fi fost comunicat actul adițional la contractul de credit în care s-ar fi prevăzut expres modalitatea de variație a dobânzii în funcție de indicii obiectivi.

Arată recurenta - reclamantă că această mențiune este în contradicție cu realitatea faptică, întrucât nu i-a fost comunicat niciodată acest act adițional la care instanța de apel face referire. Deși, în practica băncilor, aceste acte se comunicau în vederea semnării, nu există nicio dovadă a comunicării și cu atât mai puțin a semnării unui act adițional, astfel că, în raport cu această reținere eronată a instanței de apel, sumele încasate în mod nelegal de către intimată cu titlu de dobândă, peste dobânda stabilită inițial, se impune a fi restituite nu doar până la data de 02.09.2010, ci pentru întreaga perioadă 2009 - 2018.

În ceea ce privește obligarea pârâtei la plata dobânzii legale pentru toate sumele solicitate, de la data încasării acestora, până la data plații efective, recurenta a arătat că, potrivit art. 3 alin. (1) din O.G. nr. 13/2011 privind dobânda legală remuneratorie și penalizatoare pentru obligații bănești, precum și pentru reglementarea unor măsuri financiar-fiscale în domeniul bancar, rata dobânzii legale remuneratorii se stabilește la nivelul ratei dobânzii de referință a Băncii Naționale a României, care este rata dobânzii de politică monetară stabilită prin hotărâre a Consiliului de administrație al Băncii Naționale a României, iar conform art. (2) al aceluiași act rata dobânzii legale penalizatoare se stabilește la nivelul ratei dobânzii de referință plus 4 puncte procentuale.

Recurenta - pârâtă B. S.A. Membră a B. of Greece a solicitat admiterea recursului și, pe cale de consecință, casarea deciziei atacate și respingerea apelului formulat de reclamantă împotriva sentinței primei instanțe, arătând că instanța a realizat o analiză superficială a raportului dintre bancă și reclamantă și a nesocotit principiul libertății contractuale, consacrat prin dispozițiile art. 5 din C. civ. de la 1864, suplinind consimțământul băncii în ceea ce privește modificarea clauzelor contractuale.

De asemenea, nu există nici un indiciu cu privire la faptul că părțile ar ajunge la un acord cu privire la noul mod de calcul al dobânzii, context în care voința băncii este substituită într-o manieră nepermisă.

În ceea ce privește clauzele referitoare la dobândă, arată recurenta că opțiunea consumatorului, liber exprimată, a fost pentru încheierea unui contract de credit cu dobândă variabilă, situație în care clauza privind dobânda variabilă nu numai că nu poate fi considerată în sine drept o clauză abuzivă, dar chiar este recunoscută de legislația în vigoare și reglementările comunitare ca fiind o clauză valabilă, frecvent utilizată în practica bancară.

Clauza privind dobânda variabilă nu poate fi considerată, prin efectele ei, că ar crea un dezechilibru semnificativ între părțile contractante, deoarece, prin natura ei, nu acționează în mod unilateral, doar în favoarea băncii, ci în mod bilateral, în sensul că dobânda poate fie să crească, fie să scadă, așadar, această clauză nu poate fi considerată ca având caracter abuziv.

Prin întâmpinarea înregistrată la 22.06.2018, B. S.A. Membră a B. of Greece a solicitat respingerea recursului reclamantei, ca nefondat.

În cauză, în conformitate cu dispozițiile art. 493 alin. (3) C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilității în principiu a recursului, magistratul-asistent raportor concluzionând că recursul este admisibil,

La data de 17 mai 2019, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis, în principiu, recursurile, fixând termen pentru judecata acestora în ședință publică.

Prin încheierea din 4 octombrie 2019, în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., Înalta Curte a suspendat judecata recursurilor declarate în cauză până la soluționarea cauzelor C-81/19 și C-269/19 aflate pe rolul Curții de Justiție a Uniunii Europene.

La termenul de judecată din 24 martie 2021, Înalta Curte de Casație și Justiție a dispus repunerea pe rol a cauzei și reluarea judecății, având în vedere încetarea împrejurării care a condus la suspendarea pricinii.

Înalta Curte de Casație și Justiție, verificând în cadrul controlului de legalitate decizia atacată, în raport cu criticile formulate și temeiurile de drept invocate, constată următoarele:

În ceea ce privește recursul reclamantei A., nu pot fi primite criticile referitoare la greșita aplicare a normelor de drept material incidente în soluționarea capetelor de cerere privind constatarea caracterului abuziv al clauzelor cuprinse în contractul de credit, din perspectiva suportării de către împrumutat a riscului creșterii cursului valutar, critici subsumate motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Contractul de credit încheiat între părți a avut ca obiect o sumă exprimată în franci elvețieni. Deoarece contractul de credit reprezintă o specie a contractului de împrumut de consumație, se aplică principiului nominalismului monetar, instituit de art. 1578 din C. civ. de la 1864, potrivit căruia, obligația ce rezultă dintr-un împrumut de bani este totdeauna pentru aceeași sumă numerică arătată în contract.

Principiul nominalismului având o reglementare legală, clauza privind riscul valutar nu poate fi considerată ilicită.

Astfel, contrar susținerilor recurentei - reclamante, în mod corect instanța de apel, în concordanță cu cele reținute de prima instanță, a constatat că, în speță, clauza de risc valutar, inserată în contract, reprezintă transpunerea principiului nominalismului, consacrat de lege, și, prin urmare, nu se poate vorbi de un caracter abuziv al acesteia.

Este esențial de reținut că articolul 1 alin. (2) din Directiva nr. 93/13/CEE, transpus în dreptul național prin art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 instituie o excludere din domeniul de aplicare a regimului acestei Directive a acelor clauze contractuale care reflectă actele cu putere de lege sau normele administrative obligatorii. Potrivit jurisprudenței constante a Curții, această excludere este justificată de faptul că, în principiu, se poate prezuma în mod legitim că legiuitorul național a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor și obligațiilor părților la anumite contracte (a se vedea Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11).

În analiza îndeplinirii condițiilor excluderii, Curtea a statuat că instanța națională are sarcina să verifice dacă clauza contractuală vizată reflectă dispoziții de drept național care se aplică în mod imperativ între părțile contractante, independent de alegerea lor, sau dispoziții de natură supletivă și, prin urmare aplicabile automat, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părți în această privință (a se vedea, în acest sens, Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11, Hotărârea din 20 septembrie 2017, Andriciuc și alții, C-186/16, pct. 29 și 30).

Din Hotărârea Andriciuc rezultă că expresia "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii", în sensul articolului 1 alin. (2) din Directivă, acoperă, în raport de al treisprezecelea considerent al acesteia, și norme supletive, respectiv acelea care, potrivit legii, se aplică între părțile contractante cu condiția ca părțile să nu fi derogat prin convenție.

Consecventă dezlegărilor date în jurisprudența sa anterioară, Curtea a statuat, în Hotărârea din 9 iulie 2020, N.G., O.H. împotriva Băncii Transilvania, C-81/19, par. 35, că împrejurarea că se poate deroga de la o dispoziție de drept național supletivă este lipsită de relevanță în ceea ce privește verificarea aspectului dacă o clauză contractuală ce reflectă o asemenea dispoziție este exclusă, în temeiul art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13, din domeniul său de aplicare.

Totodată, faptul că nu a făcut obiectul unei negocieri individuale clauza în litigiu, astfel cum se susține prin motivele de recurs, nu are niciun efect asupra excluderii sale din domeniul de aplicare al acestei directive. În acest sens, CJUE a statuat că, potrivit art. 3 alin. (1) din Directiva 93/13 (transpusă prin art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000), lipsa unei negocieri individuale, este o condiție legată de declanșarea verificării caracterului abuziv al unei clauze, control care nu poate interveni în cazul în care clauza contractuală nu intră în domeniul său de aplicare (a se vedea Hotărârea din 9 iulie 2020, C-81/19, par. 36).

Ca atare, în mod corect a reținut instanța de apel că, în speță, clauza contestată de reclamanți reflectă principiul nominalismului monetar, astfel cum este reglementat de art. 1578 C. civ. din 1864.

Or, aceste clauze, ce transpun în plan contractual norme legale supletive, sunt excluse de la controlul caracterului abuziv, instituit prin Legea nr. 193/2000.

Neintrând în domeniul de aplicare al legii, în mod evident nu se mai impune analiza includerii acestor clauze în noțiunea de obiect principal al contractului, a cerințelor de transparență a clauzelor sau de informare a consumatorului, ori a cerințelor de echilibru sau de bună-credință.

Art. 6 din Legea nr. 193/2000 vizează consecințele constatării caracterului abuziv al unei clauze contractuale, iar câtă vreme o clauză nu intră în domeniul de aplicare al Directivei 93/13, este evident că nu se pune problema constatării nulității acesteia.

În atare context, Înalta Curte reține că, față de prevederile Legii nr. 193/2000, interpretate în lumina Directivei 93/13/CEE a Consiliului, și de cele statuate de Curtea de Justiție a Uniunii Europene, clauza contractuală care prevede obligația pentru împrumutat de a restitui creditul în moneda în care a fost acordat nu poate forma obiectul cenzurii instanței de judecată, neintrând în domeniul de aplicare al directivei transpuse în dreptul intern prin Legea nr. 193/2000.

Așa cum s-a reținut, normele care reglementează principiului nominalismului monetar sunt dispoziții supletive, de la care părțile pot deroga, însă o asemenea derogare nu reiese din convenția încheiată.

Înalta Curte reține că, în mod corect, instanța de apel a constatat că nu poate fi admisă cererea formulată de către reclamantă prin care s-a solicitat convertirea creditului in RON și eliminarea riscului valutar prin înghețarea cursului de schimb al francului elvețian la data încheierii contractului, întrucât o atare cerere urmărește înlăturarea principiului nominalismului, instituit de legiuitor prin art. 1578 C. civ., și o nepermisă modificare de către instanță a conținutului clauzelor contractuale.

Potrivit principiului nominalismului, suma acordată cu titlu de împrumut trebuie restituită întocmai, indiferent de valorizarea sau devalorizarea acesteia, legiuitorul urmărind ca evoluțiile economice să nu influențeze obligațiile asumate de împrumutat, fiind astfel asigurată securitatea raporturilor juridice.

Prin urmare, efectul excluderii prevăzute la art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 este acela că recurenta - reclamantă nu are deschisă calea constatării caracterului abuziv al clauzei care reflectă principiul nominalismului, ca atare Înalta Curte reține ca nefondate criticile privind aplicarea acestui principiu de către instanța de apel.

Pe de altă parte, așa cum a reținut și instanța de apel, nu există o normă națională care să permită înlocuirea clauzei care prevede efectuarea plăților în moneda în care a fost acordat creditul cu o dispoziție supletivă de drept național și care să aibă conținutul dorit de reclamantă.

Se constată că ceea ce pretinde recurenta este de fapt o necesitate a revizuirii efectelor contractului de credit, argumentată atât pe creșterea cursului de schimb valutar cât și pe lipsa informării cu privire la caracteristicile monedei străine, care ar fi pus-o într-o situație de inferioritate față de bancă, având convingerea, prin raportare la propriile mijloace de informare, că a ales să încheie în mod avantajos un contract de credit în valută (CHF).

Contractul de credit dedus judecății a dat naștere obligației împrumutatului de a restitui suma de bani împrumutată în moneda CHF, conform acordului de voință al părților și în conformitate cu dispozițiile art. 1578 din C. civ. de la 1864. Dată fiind forța obligatorie a contractului, consacrată de art. 969 alin. (1) din C. civ. de la 1864, instanța de judecată nu poate dispune modificarea convenției de credit cu privire la moneda împrumutului, indiferent de normele edictate de Banca Națională a României în privința regimului valutar.

Înalta Curte apreciază că teoria impreviziunii, invocată de reclamantă - care a cunoscut o consacrare jurisprudențială, anterior intrării în vigoare a noului C. civ., ale cărui dispoziții cuprinse în art. 1271 nu se aplică actelor juridice încheiate anterior datei de 01.10.2011, în temeiul art. 3 și art. 102 din Legea nr. 71/2011 - nu este incidentă în speță.

Astfel, spre deosebire de caracterul abuziv al unei clauze contractuale care se analizează pentru motive concomitente încheierii convenției, impreviziunea privește un contract valabil încheiat care, ca urmare a unor împrejurări independente de acțiunea/inacțiunea părților produce alte efecte decât cele avute în vedere la momentul încheierii sale valabile.

Aceasta întrucât teoria impreviziunii are scopul de a reforma drepturile și obligațiile părților, întinderea lor, iar prin modul de exprimare a acestui capăt de cerere nu se tinde spre un astfel de scop, ci spre dezechilibrarea contractului în sens invers, deși nicio dispoziție legală sau clauză contractuală nu o justifică.

Cererea de stabilizare/înghețare a cursului de schimb CHF-LEU, așa cum se urmărește, nici nu dă dezlegarea pretinsului dezechilibru contractual prin raportare la ambele părți implicate, iar o asemenea cerere nu ar putea fi primită, câtă vreme legislația privind protecția consumatorului și Directiva 93/13/CEE, or reglementarea de drept comun (C. civ. 1864), în acord cu jurisprudența CJUE, raționament întărit de Hotărârea Curții din 9 iulie 2020, în cauza C-81/19, nu permit intervenția instanței de judecată în acordul de voință al părților, judecătorul fiind îndrituit doar să constate nulitatea unei clauze, să o lipsească de efecte, nu și să îi modifice conținutul.

Nefondată este și critica vizând caracterul abuziv al clauzei prin care s-a stabilit în sarcina reclamantei obligația de a achita un comision de administrare de 2% calculat asupra sumei creditului contractat care se achită din credit la data efectuării primei utilizări din credit (art. 5 pct. 1 lit. a) din contractul de credit), se reține că instanța de apel constată caracterului nenegociat al clauzei, însă nu și existența unui "dezechilibru semnificativ" în detrimentul consumatorului, creat în contradicție cu cerința de bună - credință.

Instanțele de fond au verificat caracterul clar și inteligibil al clauzei care reglementează comisionul de administrare și au reținut că, așa cum rezultă din denumirea sa, comisionul de administrare este perceput pentru demersurile efectuate în vederea monitorizării de către bancă:a utilizării/rambursării creditului, a îndeplinirii oricăror alte obligații asumate în baza contractului, toate aceste activitățile fiind desfășurate de către bancă în legătură directă cu creditul acordat reclamantei.

Sub aspectul respectării cerinței de redactare clară și inteligibilă a clauzelor contractuale prezentate în scris consumatorului, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a stabilit în cauza C-621/17 (Gyula Kiss împotriva CIB Bank Zrt., emil Kiss, Gyulane Kiss) că "art. 4 alin. (2) și articolul 5 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretate în sensul că cerința potrivit căreia o clauză contractuală trebuie exprimată în mod clar și inteligibil nu impune că acele clauze contractuale care nu au făcut obiectul unei negocieri individuale cuprinse într-un contract de împrumut încheiat cu consumatori, precum cele în discuție în litigiul principal, care stabilesc în mod precis cuantumul costurilor de administrare care urmează să fie suportate de consumator, metoda lor de calcul și data de exigibilitate a acestora, trebuie să detalieze de asemenea toate serviciile furnizate în schimbul sumelor în cauză".

În decizia preliminară pronunțată în cauza precizată mai sus, Curtea de Justiție a subliniat elementele specifice care trebuie examinate pentru a se stabili dacă o clauză este exprimată în mod clar și inteligibil, printre acestea regăsindu-se cuantumul precis al comisionului de administrare, metoda de calcul, data de exigibilitate, posibilitatea ca natura serviciilor furnizate efectiv să poată fi înțeleasă sau dedusă din contractul avut în vedere în ansamblul său. În plus, consumatorul trebuie să fie în măsură să verifice dacă există o suprapunere între diferitele costuri sau între serviciile pe care acesta le remunerează.

Lipsa negocierii clauzelor din contractul de credit încheiat între părți reprezintă numai una dintre condițiile prevăzute de lege pentru constatarea caracterului abuziv al unei clauze, fiind necesară deopotrivă și îndeplinirea celorlalte două condiții, în mod cumulativ.

Referitor la pretinsul dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile la care se referă art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesioniști și consumatori, este de subliniat că acest concept trebuie analizat nu din perspectiva valorii prestațiilor asumate de părți, ci din cea a ruperii echilibrului contractual între drepturile și obligațiile părților, în condițiile în care consumatorul nu poate invoca caracterul inadecvat al acestui cost al creditului în raport cu valoarea reală a serviciilor oferite de bancă.

În Hotărârea din 09.07.2015, pronunțată în cauza Maria Bucura C-348/14, s-a statuat că articolele 3-5 din Directiva 93/13 trebuie interpretate în sensul că, în cadrul aprecierii sale cu privire la caracterul abuziv, revine instanței naționale obligația să verifice că, în cauza în discuție, au fost comunicate consumatorului toate elementele care pot avea un efect asupra întinderii obligației sale și care îi permit acestuia să evalueze, printre altele, costul total al împrumutului său.

Or, în cauză nu este îndeplinită cerința dezechilibrului semnificativ între drepturile și obligațiile părților, câtă vreme prin inserarea acestei clauze, recurenta nu a fost pusă într-o poziție mai puțin favorabilă în raport cu cea prevăzută de dreptul național, având în vedere că la data încheierii contractului de credit nu exista nicio dispoziție legală care să interzică perceperea unui astfel de comision sau care să pună în sarcina băncilor toate costurile legate de administrarea creditului pe durata de derulare a contractului, astfel că nu a fost impusă consumatorului nicio obligație suplimentară față de cele existente în legislația națională.

Instanța de apel a reținut în mod corect că există suficiente criterii care să confere consumatorului posibilitatea să prevadă consecințele economice care rezultă din clauzele contractuale, în ceea ce îi privește. Valoarea comisionului de administrare, metoda de calcul și data perceperii acestuia rezultă din stipulațiile contractuale, recurenta-reclamantă fiind în măsură să prevadă la data încheierii contractului care sunt implicațiile juridice și economice care decurg din perceperea acestui comision.

Aceleași argumente sunt valabile și pentru comisionul de rambursare în avans și de notificare, care s-a reținut că au fost redactate de o manieră clară, neechivocă, care nu pune problema de interpretare.

Cât privește obligația de plată a comisionului de rambursare în avans, prevăzută de art. 5 pct. 1 lit. b) din contract, s-a observat de către instanța de apel și faptul că, în conformitate cu dispozițiile art. 95 din O.U.G. nr. 50/2010, în forma de după modificarea acestui act normativ prin Legea nr. 288/2010, deși prevederile acestuia act normativ nu se aplică contractelor în curs de derulare, totuși legea prevede anumite excepții, printre care și cele ale art. 66-69 din O.U.G. nr. 50/2010, astfel cum a fost modificată, referitoare la comisionul de rambursare anticipată. Prin urmare, în ceea ce privește comisionul de rambursare anticipată, între părți se aplică dispozițiile legale menționate anterior.

O ultimă precizare, în analiza criticilor vizând soluția dată comisioanelor contestate, se impune referitor la susținerea că instanța de apel trebuia să facă aplicarea dispozițiilor art. 358 C. proc. civ., având în vedere că refuzul nejustificat al pârâtei de a răspunde la întrebările 8, 9, 10, 11, 12, 13 și 18 din cadrul probei cu interogatoriul propus în apel.

Astfel, potrivit dispoziției invocate de recurenta - reclamantă, instanța are posibilitatea, iar nu obligația de a socoti refuzul părții de a răspunde la întrebările din conținutul interogatoriului administrat în cauză drept o mărturisire deplină și o recunoaștere a situației expuse sau ca un început de dovadă în folosul reclamantei.

Potrivit art. 264 C. proc. civ., aprecierea probelor se face în mod liber, potrivit convingerii instanței investite cu o cale devolutivă de atac, astfel că doar invocarea unor eventuale încălcări ale normelor care interzic sau limitează puterea de apreciere a judecătorului, sau a celor privind admisibilitatea probelor și administrarea acestora ar putea constitui critici de nelegalitate.

Lipsită de temei este și critica referitoare la caracterul abuziv al clauzei care prevede o dobândă variabilă, Din această perspectivă trebuie menționat că este permisă furnizorilor de servicii financiare stipularea în contracte a unor clauze în temeiul cărora au dreptul de a modifica în mod unilateral rata dobânzii, fiind realizat acordul de voință al părților, cu respectarea dispozițiilor legale, în ceea ce privește stabilirea unei dobânzi fixe doar pentru primele 6 luni de creditare, urmând ca în continuare să se perceapă o dobândă revizuibilă, fiind cenzurat de către instanță doar mecanismul de stabilire a dobânzii variabile.

Recursul reclamantei este însă fondat în ceea ce privește soluționarea cererii acesteia de restituire a sumelor încasate în plus de bancă cu titlu de dobândă peste procentul de 5,9%, începând cu data de 16.03.2009 (momentul aplicării dobânzii nelegal stabilite) și până la data de 02.09.2010, când reține instanța de apel că reclamantei i-r fi fost comunicat un act adițional la contractul de credit, în care s-ar fi prevăzut expres modalitatea de variație a dobânzii în funcție de indicii obiectivi.

În privința acestui capăt de cerere, recurenta a criticat o greșită limitare a restituirii sumelor reprezentând diferență de dobândă la data de 02.09.2010, arătând că această mențiune este în contradicție cu realitatea faptică, întrucât nu a semnat și nu i-a fost comunicat niciodată actul adițional la care instanța de apel face referire, situație în care se impunea ca sumele să fie restituite întreaga perioadă 2009 - 2018.

Verificând considerentele hotărârii instanței de apel, Înalta Curte constată că acestea nu fac nici un fel de referire la probele care au determinat această reținere, respectiv la elementele de fapt și de drept care au condus la constatarea că reclamantei i-ar fi opozabil un act adițional, comunicat de pârâtă în data de 02.09.2010.

Practic, sub acest aspect, hotărârea atacată este nemotivată, critica recurentei - reclamante, deși întemeiată formal pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., fiind subscrisă în realitate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. (hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei).

Într-o atare situație, omisiunea instanței de apel de a cerceta și verifica aspectele referitoare la încheierea de către părți a unui act adițional, acceptat de reclamantă expres sau tacit, în condițiile O.U.G. nr. 50/2010 sau în alt temei, pune instanța de recurs în imposibilitatea exercitării controlului de legalitate specific căii extraordinare de atac, ceea ce atrage aplicarea prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., respectiv casarea hotărârii atacate.

Trecând la examinarea recursului pârâtei B. S.A. - Membră a B. of Greece, Înalta Curte reține, contrar susținerilor recurentei - pârâte, că, în cauză, constatarea nulității parțiale a clauzei prevăzute la art. 6 pct. 1 lit. a) din contractul de credit nr. x din 16.09.2008 a privit exclusiv criteriul de variabilitate a dobânzii ca fiind dobânda de referință a băncii și posibilitatea de revizuire a dobânzii în funcție de evoluția dobânzii de referință a băncii, iar nu acordul de voință al părților în ceea ce privește plata unei dobânzi variabile după primele 6 luni din perioada de creditare, fiind cenzurat doar modul de stabilire a dobânzii variabile.

Sub acest aspect, instanța de apel a constatat, pornind chiar de la conținutul clauzei, că modalitatea de variație a dobânzii "în funcție de evoluția dobânzii de referință a băncii", nu poate fi asimilată unor criterii obiective și verificabile, astfel încât nici reclamanta și nici instanța de judecată nu pot realiza un control efectiv al modului în care banca poate modifica dobânda și nici nu se poate verifica dacă această modificare ar fi fost una oportună sau justificată". Totodată, s-a reținut că aceste clauze "sunt de natură a crea un dezechilibru semnificativ, fiind afectat dreptul consumatorului de a fi informat, în mod complet, corect și precis, asupra caracteristicilor esențiale ale produselor și serviciilor, astfel încât să aibă posibilitatea de a face o alegere rațională între produsele și serviciile oferite, în conformitate cu interesele lor economice (art. 3 lit. b) și art. 18 - 20 din O.G. nr. 21/1992, art. 27 lit. b) și art. 45 - art. 47 din Legea nr. 296/2004)."

Înalta Curte apreciază însă fondat motivul de recurs întemeiat de recurenta - pârâtă pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. care privește nelegala suplinire a consimțământul băncii, în ceea ce privește modificarea clauzelor contractuale.

Astfel, se reține, pe de o parte, că restituirea sumelor de bani plătite de reclamantă cu titlu de dobândă peste procentul de 5,9% începând cu data de 16.03.2009 nu poate interveni ca efect direct al constatării nulității absolute parțiale a clauzei cuprinse în art. 6 pct. 1 lit. a) din contractul părților, în ceea ce privește mecanismul de variație a dobânzii, întrucât, ulterior primelor 6 luni din perioada de creditare părțile nu pot fi " legate" de o dobândă fixă stabilită prin dispoziția instanței.

Și aceasta pentru că, pe de o parte, nu caracterul variabil al dobânzii este abuziv, ci, așa cum s-a arătat anterior, lipsa de transparență a criteriilor de modificare a ratei dobânzii, iar, pe de altă parte, pentru că instanța nu poate fixa ea însăși un anumit nivel al dobânzii, în cazul de față prin menținerea dobânzii din primele 6 luni din perioada creditare, deoarece nu există temei legal în a se substitui părților, a căror voință a permis variația dobânzii.

Legea nr. 193/2000 legitimează intervenția instanței de judecată în contract prin eliminarea clauzelor dovedite abuzive, așa cum reține instanța de apel, însă atunci când instanța națională constată nulitatea unei clauze abuzive cuprinse într-un contract încheiat între un profesionist și un consumator, instanța nu poate să completeze acest contract, modificând conținutul clauzei.

Potrivit art. 6 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993, transpus în dreptul național prin art. 6 din Legea nr. 193/2000, clauza stabilită ca fiind abuzivă nu ar trebui să creeze obligații în sarcina consumatorului dar, în același timp, un asemenea contract, prin care instituția de credit acordă împrumutul, nu poate continua să existe fără clauza referitoare la dobândă, plata dobânzii constituind o prestație esențială a împrumutatului.

Curtea de Justiție a Uniunii Europene a decis în cauza Banco Espanol de Crédito (Hotărârea din 14 iunie 2012, C-618/10) că articolul 6 alin. (1) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că se opune unei norme de drept național care permite instanței naționale, atunci când constată nulitatea unei clauze abuzive cuprinse într-un contract încheiat între un vânzător sau un furnizor și un consumator, să completeze respectivul contract modificând conținutul acestei clauze (pct. 73).

Nuanțând soluția, în cauza Kásler și Káslerné Rábai (Hotărârea din 30 aprilie 2014, C-26/13), Curtea de Justiție a Uniunii Europene a stabilit că "articolul 6 alin. (1) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că, într-o situație precum cea în discuție în litigiul principal, în care un contract încheiat între un vânzător sau un furnizor și un consumator nu poate continua să existe după eliminarea unei clauze abuzive, această dispoziție nu se opune unei norme de drept național care permite instanței naționale să remedieze nulitatea clauzei respective prin înlocuirea acesteia cu o dispoziție de drept național cu caracter supletiv" (pct. 85), apreciindu-se că "faptul de a înlocui o clauză abuzivă cu o astfel de dispoziție, care, astfel cum reiese din cel de al treisprezecelea considerent al Directivei 93/13, se consideră că nu conține clauze abuzive, întrucât permite ca contractul să continue să existe în pofida eliminării clauzei III/2 și să fie obligatoriu pentru părți, este pe deplin justificat în raport cu finalitatea Directivei 93/13" (pct. 81).

Ulterior pronunțării hotărârii atacate, în cadrul unei sesizări privitoare tocmai la consecințele concrete ale constatării caracterului abuziv al clauzelor care reglementează mecanismul de stabilire a modului de calcul al ratei dobânzii variabile dintr-un contract de împrumut precum cel dedus judecății, în cauza Oros (Hotărârea din 25 noiembrie 2020, C-269/19), Curtea de Justiție a Uniunii Europene a statuat următoarele:

"Articolul 6 alin. (1) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretat în sensul că, în urma constatării caracterului abuziv al clauzelor care definesc mecanismul de stabilire a ratei dobânzii variabile într-un contract de împrumut precum cel în discuție în litigiul principal și atunci când acest contract nu poate continua să existe după eliminarea clauzelor abuzive în cauză, anularea contractului menționat ar avea consecințe deosebit de prejudiciabile pentru consumator și nu există nicio dispoziție de drept național cu caracter supletiv, instanța națională trebuie să adopte, ținând seama de ansamblul dreptului său intern, toate măsurile necesare în vederea protejării consumatorului de consecințele deosebit de prejudiciabile pe care anularea contractului menționat le ar putea provoca. În împrejurări precum cele în discuție în litigiul principal, nimic nu se opune printre altele ca instanța națională să invite părțile să negocieze în vederea stabilirii modalităților de calcul al ratei dobânzii, cu condiția ca aceasta să stabilească cadrul negocierilor respective și ca ele să urmărească stabilirea unui echilibru real între drepturile și obligațiile cocontractanților, ținând seama printre altele de obiectivul protecției consumatorului care stă la baza Directivei 93/13."

Așadar, cum dreptul național nu conține nicio normă care să permită stabilirea de către instanță a unui nivel al ratei dobânzii variabile/a unei formule de stabilire a dobânzii variabile, critica recurentei - pârâte apare ca fondată.

Așa cum rezultă din considerentele hotărârii pronunțate în cauza C-269/19 consecințele care trebuie deduse din constatarea caracterului abuziv al unei clauze cuprinse într-un contract încheiat între un profesionist și un consumator trebuie să permită realizarea a două obiective: pe de o parte, instanța trebuie să se asigure că poate fi restabilită egalitatea dintre părțile la contract pe care aplicarea unei clauze abuzive în privința consumatorului ar fi pus-o în pericol, pe de altă parte, trebuie să se asigure descurajarea profesionistului de a introduce astfel de clauze în contractele pe care le propune consumatorilor.

Este vorba despre restabilirea unui echilibru juridic între drepturile și obligațiile părților contractante, care va trebui analizat de instanța de apel având în vedere raportul juridic concret dedus judecății și circumstanțele proprii pricinii, urmând a ține seama de statuările Curții de Justiție a Uniunii Europene din decizia preliminară pronunțată în cauza C-269/19.

Evident, toate acestea după deplina lămurire a aspectului referitor la existența și efectele actului adițional la contractul de credit, în legătură cu care în hotărârea atacată se reține doar că a fost comunicat reclamante la data de 02.09.2010 și că prevede că dobânda variabilă este compusă din indicele de referință Robod/Euribor/Libor la trei luni, potrivit monedei creditului, la care se adaugă marja băncii de 7,965%.

Pentru toate considerentele arătate, Înalta Curte urmează ca, în temeiul art. 496 și 497 C. proc. civ., să admită recursurile declarate de recurenta-reclamantă A. și de recurenta-pârâtă S.C. B. S.A. împotriva deciziei civile nr. 81 din 18 ianuarie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, urmând a casa decizia atacată și a trimite cauza spre o nouă judecată aceleiași curți de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate de recurenta-reclamantă A. și de recurenta-pârâtă S.C. B. S.A. împotriva deciziei civile nr. 81 din 18 ianuarie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Casează decizia atacată și trimite cauza spre o nouă judecată aceleiași curți de apel.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 24 martie 2021.