ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 632/2021

Ședința publică din data de 16 martie 2021

Deliberând asupra recursului, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

În motivarea acțiunii reclamantul a arătat că deține calitatea de acționar semnificativ al societății pârâte, care face parte din categoria societăților supuse obligației legale de auditare a situațiilor financiare, în conformitate cu prevederile O.U.G. nr. 75/1999 privind auditul financiar, precum și a dispozițiilor art. 5 și 3 din O.M.E.P. nr. 3055/2009 pentru aprobarea reglementărilor contabile conforme directivelor europene, referitoare la depășirea limitelor privind evaluarea activelor societății, numărul mediu de salariați și cifra de afaceri.

În cazul societăților supuse auditării situațiilor financiare, această verificare trebuie efectuată de către profesioniști independenți în conformitate cu dispozițiile legale speciale în ceea ce privește conducerea lor, reguli care sunt diferite de cele aplicabile celorlalte societăți, și care impun o delimitare precisă a competențelor între administrator sau președintele consiliului de administrație și directorul general, cele două funcții neputând fi îndeplinite cumulativ de aceeași persoană.

Contrar acestor reguli speciale, arată reclamantul, prin art. 29 alin. (8) din actul constitutiv al pârâtei, s-a prevăzut că președintele consiliului de administrație este și directorul general al societății, calitate în care conduce și comitetul de direcție.

În drept, au fost invocate prevederile art. 194 C. proc. civ., art. 5 din C. civ. de la 1864 și art. 143 alin. (1) și (4) din Legea nr. 31/1990.

Prin sentința civilă nr. 1675 din 2 aprilie 2015 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, a fost admisă excepția inadmisibilității acțiunii, invocată de pârâtă prin întâmpinare și a fost respinsă cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., ca inadmisibilă.

Împotriva acestei sentințe a formulat apel reclamantul A..

Pârâta S.C. B. S.A. a declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 124/2016 din 25 ianuarie 2016 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

A fost respins ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă S.C. B. S.A. împotriva deciziei civile nr. 124/2016 din 25 ianuarie 2016, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Împotriva acestei sentințe, reclamantul A. a declarat apel.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VI-a civilă sub numărul x/2018.

Decizia recurată este nelegală, susține recurentul prin primul motiv de recurs, deoarece cuprinde motive contradictorii privind aplicabilitatea art. 143 din Legea nr. 31/1990.

Astfel, instanța de apel, reține pe de o parte că dispozițiile legale menționate nu sunt aplicabile clauzei prevăzute la art. 29 alin. (3) din statutul societății pârâte, cu motivarea că nu erau în vigoare la data încheierii actului juridic. Pe de altă parte, într-o analiză subsidiară, clauza contestată este verificată prin raportare la aceleași dispoziții legale, considerate anterior inaplicabile litigiului.

Procedând astfel, susține recurentul, instanța de apel a lăsat nesoluționată problema regimului juridic al nulității absolute, analizată din două perspective contrare, fără a arăta în conformitate cu dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. motivele de fapt și de drept pe care s-a întemeiat soluția.

A doua critică vizează nelegalitatea deciziei instanței de apel derivată din încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material prevăzute la art. 6 alin. (3) C. civ. de la 1864, precum și a dispozițiilor art. 143 din Legea nr. 31/1990, ale art. 16 alin. (1) și art. 48 din Legea nr. 24/2000 privind tehnica legislativă - motiv de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Aplicând greșit dispozițiile art. 6 alin. (3) C. civ., instanța de apel arată că momentul în raport cu care se verifică conformitatea actului juridic contestat este acela al încheierii acestuia, ignorând faptul că dispozițiile art. 29 alin. (8) din statut vizează organizarea și funcționarea societății, fiind supuse unui regim juridic diferit față de prevederile statutului care reglementează constituirea societății.

Contrar celor reținute prin decizia recurată, aplicarea corectă a dispozițiilor legale menționate se putea realiza numai prin observarea distincției dintre prevederile actului constitutiv care reglementează constituirea societății și care sunt supuse legii în vigoare la data încheierii acestuia și respectiv, prevederile actului constitutiv privind funcționarea societății, care produc efecte succesive, dispoziții care trebuie să respecte prevederile legii sub imperiul căreia își produc efectele, adică ale art. 143 din Legea nr. 31/1990 referitoare la obligația delegării conducerii societății.

De asemenea, arată recurentul, dispozițiile art. 143 din Legea nr. 31/1990 precum și ale art. 16 și 48 din Legea nr. 24/2000 au fost aplicate greșit fiind eronată concluzia instanței de apel, conform căreia singura derogare de la alin. (1) vizează obligativitatea delegării conducerii societății fiindu-i permis președintelui consiliului de administrație să fie numit și director general, dacă prin actul constitutiv sau printr-o hotărârea a adunării generale a acționarilor se prevede această posibilitate.

În considerarea regimului juridic special al societăților supuse activității de control și supraveghere - categorie din care face parte și societatea pârâtă - precum și al interesului protejat prin dispozițiile art. 143 alin. (4) din Legea nr. 31/1990, care este unul public, rezultat din necesitatea existenței unei delimitări precise între activitatea desfășurată de membrii sau președintele consiliului de administrație și activitatea desfășurată de directorul general, se impune concluzia conform căreia consiliul de administrație era obligat să delege conducerea societății unuia sau mai multor directori, numind pe unul dintre ei director general.

Or, contrar acestor dispoziții legale, art. 29 alin. (8) din statutul societății, prevede că, președintele consiliului de administrație este și directorul general al societății, iar instanța de apel interpretând greșit prevederile legale anterior menționate a pronunțat o hotărâre nelegală.

Intimata-pârâtă S.C. B. S.A. a formulat întâmpinare prin care a solicitat, în esență, respingerea recursului, ca nefondat.

Recurentul-reclamant A. a depus răspuns la întâmpinare prin care a solicitat respingerea criticilor formulate de intimata-pârâtă.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din 28 aprilie 2020, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului întocmit în cauză cu mențiunea că părțile pot depune punct de vedere în termen de 10 zile de la comunicare.

Recurentul-reclamant a depus punct de vedere la raport, prin care a arătat că sunt îndeplinite condițiile privind admisibilitatea recursului, solicitând admiterea în principiu a recursului și fixarea unui termen de judecată, cu citarea părților.

Intimata a depus punct de vedere la raport, prin care a invocat nulitatea recursului, susținând că motivele invocate nu se încadrează în cele prevăzute de lege.

Prin încheierea din 29 septembrie 2020 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a fost admis în principiu recursul și a fost prorogată discutarea excepției nulității recursului, invocată de intimata-pârâtă, excepția, fiind respinsă conform mențiunilor inserate în practicaua deciziei.

Înalta Curte, analizând decizia atacată în conformitate cu dispozițiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ., în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate și temeiurilor de drept invocate, reține următoarele considerente:

Cu titlu prealabil, Înalta Curte reține că reclamantul A. a solicitat constatarea nulității absolute parțiale a actului constitutiv al societății pârâte în ceea ce privește clauza prevăzută la art. 29 alin. (8), potrivit căreia președintele consiliului de administrație este și directorul general al societății, calitate în care conduce și comitetul de direcție.

Această clauză, arată reclamantul, este contrară prevederilor art. 143 alin. (4) din Legea nr. 31/1990, care stabilește o delimitare clară a competențelor între administrator, președintele consiliului de administrație și directorul general, cele două funcții neputând fi îndeplinite în mod cumulativ de aceeași persoană.

Dispozițiile art. 143 alin. (4) din lege, prevăd că în cazul societăților pe acțiuni ale căror situații financiare anuale fac obiectul unei obligații legale de auditare financiară - categorie din care face parte și pârâta, fiind supusă O.U.G. nr. 75/1999 privind auditul financiar - delegarea conducerii societății în conformitate cu alin. (1) al aceluiași articol, este obligatorie.

Prin urmare, susține recurentul, dispoziția statuară a cărei nulitate s-a solicitat a se constata, încalcă dispozițiile art. 143 alin. (4) din Legea nr. 31/1990, care stabilesc delegarea obligatorie a conducerii societății, către directorul general, în conformitate cu alin. (1), excluzând aplicarea alin. (2) și (3) ale aceluiași articol potrivit cărora directorii pot fi numiți dintre administratori sau din afara consiliului de administrație și președintele consiliului de administrație poate fi numit și director general.

În considerarea importanței acestei categorii de societăți, recunoscute de legiuitor prin instituirea supravegherii publice a activității financiare, în mod evident, arată reclamantul, reglementarea referitoare la activitatea de conducere și control a societății este de interes public, iar nerespectarea normei legale atrage nulitatea absolută parțială a clauzei din actul constitutiv încheiat cu nesocotirea interesului general protejat prin dispozițiile art. 143 alin. (4) din Legea nr. 31/1990, prevederile legale având caracter imperativ.

Tribunalul, în rejudecarea cauzei a reținut că, în ceea ce privește legea aplicabilă raporturilor juridice ce rezultă din actul constitutiv al societății, în raport cu data încheierii actului, sunt aplicabile prevederile C. civ. de la 1864, însă raportat la data întocmirii actului constitutiv nu s-a identificat și dovedit niciun motiv de nulitate absolută, nefiind arătate în mod concret dispozițiile legale încălcate.

Totodată, art. 143 din Legea nr. 31/1990, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 441/2006, nu instituia interdicția cumulului funcției de președinte al consiliului de administrație cu aceea de director general.

Instanța de apel, respingând apelul declarat de reclamantul A. a reținut în esență că, la data încheierii actului constitutiv, respectiv în anul 1997, Legea nr. 31/1990 nu conținea o prevedere simulară celei cuprinse în art. 143 alin. (4) din lege, această dispoziție fiind introdusă ulterior, prin Legea nr. 441/2006.

Cu aceste precizări, Înalta Curte, reține în privința motivului de casare întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., că recurentul a arătat că decizia instanței de apel este nelegală deoarece cuprinde motive contradictorii privind interpretarea și aplicarea art. 143 din Legea nr. 31/1990.

Verificând considerentele deciziei recurate, Înalta Curte constată că instanța de apel, în mod corect a argumentat că raportat la solicitarea reclamantului de a se constata nulitatea absolută parțială a unui act juridic, cercetarea motivului de nulitate trebuie efectuată prin prisma dispozițiilor legale, în vigoare la data încheierii actului juridic contestat, deoarece, de esența sancțiunii nulității este încălcarea normelor juridice care reglementează condițiile de validitate ale actului juridic, existente la data încheierii sale, moment în raport cu care se verifică conformitatea sa cu legea în vigoare.

Din această perspectivă s-a arătat că sunt aplicabile cauzei dispozițiile vechiul C. civ., care deși nu cuprind o definiție legală a nulității, stabilesc principiul conform căruia nulitatea reprezintă sancțiunea de drept civil, care lipsește actul juridic de efectele contrare normelor juridice edictate pentru încheierea sa valabilă.

Prin urmare, întrucât clauza contestată, respectiv art. 29 alin. (8) din actul constitutiv al societății pârâte avea același conținut încă de la înființarea sa în anul 1997, evaluarea condițiilor de validitate trebuie efectuată prin prisma dispozițiilor legale în vigoare la data stipulării clauzei și nu prin raportare la modificările ulterioare ale legii.

În această din urmă ipoteză, reține instanța de apel, consecința nefiind nevalabilitatea actului sau a clauzei, ci aplicarea altor instituții de drept substanțial, însă o atare analiză este exclusă având în vedere limitele învestirii sale.

Chiar dacă, în subsidiar, instanța de apel a cercetat valabilitatea clauzei și prin raportare la dispozițiile art. 143 din Legea nr. 31/19990, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 441/2006, această analiză nu are semnificația existenței unei motivări contradictorii, ci se circumscrie verificării criticilor și apărărilor formulate în apel pentru lămurirea situației de fapt și de drept sub toate aspectele relevante pentru aplicarea corectă a legii, în conformitate cu dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

În consecință, motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. este nefondat și va fi respins ca atare.

Situația este identică și în privința motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., constând în încălcarea dispozițiilor de drept material.

Referitor la aplicarea greșită a dispozițiilor art. 6 alin. (3) noul C. civ., Înalta Curte, observă că instanța de apel a reținut în considerentele deciziei recurate faptul că actul juridic contestat a fost încheiat sub imperiul vechiul C. civ., iar prin cererea de apel nu s-a formulat nicio critică din această perspectivă.

Prin urmare, raportat la această dezlegare cu privire la legea aplicabilă litigiului, rezultă că acest motiv de recurs fiind formulat omisso medio, este exclus analizei în această etapă procesuală.

În privința interpretării și aplicării greșite a dispozițiilor art. 143 din Legea nr. 31/1990, în mod corect, instanța de apel a înlăturat ca fiind lipsite de relevanță și criticile privind ignorarea distincției dintre prevederile actului constitutiv care reglementează constituirea societății și cele care vizează funcționarea acesteia, cu motivarea că trebuie verificate doar condițiile cerute pentru încheierea valabilă a actului contestat, prin raportare la legea în vigoare la data încheierii actului juridic.

În privința art. 143 din Legea nr. 31/1990, în mod corect s-a argumentat prin decizia recurată că alin. (1) instituie posibilitatea delegării conducerii societății ca directori, iar alin. (2) și (3) conțin dispoziții privind numirea directorilor dintre administratori sau din afara consiliului de administrație, respectiv posibilitatea ca președintele consiliului de administrație să fie numit și director general, în ipoteza în care prin actul constitutiv sau printr-o hotărâre a adunării generale a acționarilor se prevede acest lucru.

Prin urmare, reiese că alin. (4) instituie o derogare de la primele 3 alineate doar în ceea ce privește obligativitatea delegării conducerii societăților supuse obligației legale de auditare financiară. În consecință și în această ipoteză rămân aplicabile dispozițiile alin. (2) și (3) ale art. 143 din lege, iar președintele consiliului de administrație poate fi numit și director general, dacă prin actul constitutiv sau printr-o hotărâre a adunării generale a acționarilor se prevede acest lucru.

În egală măsură, sunt fondate apărările intimatei conform căreia printr-o interpretare literală, sistematică și logică a art. 143 din lege, rezultă că aceste dispoziții legale stabilesc regula conform căreia delegarea conducerii societății către directori este facultativă în cazul societăților care nu sunt supuse obligației legale de auditare și aceea potrivit căreia delegarea este obligatorie în cazul societăților supuse acestei obligații legale.

Legea, nu extinde însă aceste reguli, în sensul excluderii posibilității cumulului dintre funcția de președinte al consiliului de administrație cu aceea de director general, în absența unei dispoziții exprese în acest sens.

De altfel, aceeași concluzie rezultă și din interpretarea dispozițiilor art. 138

1

din Legea nr. 31/1990, potrivit cărora în ipoteza în care are loc delegarea atribuțiilor de conducere către directori în condițiile art. 143 din lege, adică atât în cazul unei delegări voluntare în conformitate cu alin. (1) al acestui articol cât și al unei delegări obligatorii, potrivit alin. (4), majoritatea membrilor consiliului de administrație va fi formată din administratori neexecutivi. În înțelesul normei legale, conform art. 138

1

alin. (2) membrii neexecutivi ai consiliului de administrație sunt cei care nu au fost numiți directori, în conformitate cu art. 143 din lege.

În concluzie, decizia recurată este legală și prin raportare la interpretarea și aplicarea normelor de drept material, motiv pentru care și această critică fiind nefondată va fi respinsă.

În consecință, recursul declarat de reclamantul A. este nefondat și va fi respins conform art. 496 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 2148/A/2018 din 1 noiembrie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 16 martie 2021.