ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 617/2021

Ședința publică din data de 16 martie 2021

Deliberând asupra recursurilor, din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Au mai solicitat obligarea pârâtei la întregirea art. 4.1 lit. a) al Convenției de credit nr. x/24.04.2007 și actelor adiționale 1, 2, 3 și 4, în sensul menționării faptului că dobânda este formată din marjă fixă de 3,02 % și LIBOR la 3 luni, restituirea tuturor sumelor încasate în baza clauzelor contractuale nule și abuzive, și anume restituirea sumelor încasate în excedent cu titlu de dobândă, peste marja fixă de 3,02 puncte procentuale, a sumei încasate cu titlu de comision de acordare în cuantum de 567 CHF echivalent în moneda națională raportat la valoarea cursului de schimb valutar aplicabil la data formulării acțiunii, de 4.0741 RON/CHF=2.310,01 RON, perceput o singură dată la data încheierii contractului de credit, a sumei încasate cu titlu de comision de administrare în cuantum de 1.625,06 CHF, echivalent în moneda națională raportat la valoarea cursului de schimb valutar aplicabil la data acțiunii, de 4.0741 RON/CHF=6.620,65 RON, perceput de către pârâtă pentru perioada 25.05.2007 - 25.09.2009, sume la care se vor adăuga dobânzile legale aferente ca urmare a nerespectării dispozițiilor contractuale și legale.

De asemenea, reclamanții au solicitat constatarea caracterului abuziv al clauzei de risc valutar inserată în contractul de credit la art. 5.1 și eliminarea acesteia, stabilizarea sau înghețarea cursului de schimb CHF- leu la valoarea de la momentul semnării contractului, de 2.0384 RON/CHF, curs care să fie valabil pe toată perioada derulării contractului, denominarea în moneda națională a plăților, precum și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, au fost invocate prevederile Legii nr. 193/2000, O.G. nr. 21/1992, O.U.G. nr. 99/2006, O.U.G. nr. 50/2010, Legea nr. 363/2007, art. 15 din Constituția României, art. 194 și urm. Noul C. proc. civ., art. 480 și 992 C. civ., Directiva nr. 93/13/CEE, art. 276 din TFUE.

La data de 6 iunie 2016, reclamanții au formulat cerere precizatoare prin care au solicitat modificarea numelui reclamantei în sensul că acesta este B., nu cum din eroare s-a menționat B.. Totodată, au fost indicate valorile patrimoniale aferente clauzelor contestate.

S-a respins în rest cererea ca neîntemeiată.

În motivarea acestei sentințe, prima instanță a reținut că este îndeplinită condiția privind caracterul nenegociat al clauzelor contractuale contestate, apoi a analizat în ce măsură sunt îndeplinite și celelalte condiții prevăzute de lege pentru constatarea caracterului abuziv.

În ceea ce privește clauzele privind dobânda, tribunalul a argumentat că, prin acțiunea formulată, reclamanții au contestat, în primul rând, clauzele stipulate la art. 4.1 și 4.3 din contract, referitoare la dreptul băncii de a modifica rata dobânzii, reținând că acestea îndeplinesc condițiile pentru a fi considerate abuzive, întrucât, prin clauzele contractuale contestate, banca are dreptul să modifice unilateral dobânda, fără ca în contract să fie stipulat un criteriu verificabil în acest sens, creându-se astfel, contrar exigențelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, contrar exigențelor bunei-credințe.

Tribunalul a motivat că relevante sunt și dispozițiile art. 1 lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesioniști și consumatori, text normativ care prevede necesitatea unei motivații întemeiate. Or, criteriile stipulate în contract, respectiv evoluția pieței financiar, bancare și a costului finanțării gestionării creditului, nu sunt clare, verificabile, ci generale.

Având în vedere constatarea nulității acestor clauze contractuale, instanța a reținut că se justifică obligarea pârâtei la restituirea sumei încasate în temeiul ei, prin prisma efectului retroactiv al nulității absolute și al atingerii scopului legislației consumatorului, respectiv asigurarea reparării prejudiciului suferit de consumator și prevenirea inserării în continuare de către profesionist a clauzelor abuzive în contracte.

În ceea ce privește art. 2.2 din actele adiționale privind stabilirea unei marje fixe, tribunalul a argumentat că această clauză nu îndeplinește condițiile pentru a fi considerată abuzivă, nu creează un dezechilibru între drepturile și obligațiile părților, aceasta având un caracter clar, inteligibil, reclamanții însușindu-și actele adiționale prin semnătură.

Prima instanță a reținut că este neîntemeiat și capătul de cerere având ca obiect obligarea pârâtei la aplicarea unei formule de calcul în funcție de LIBOR la 3 luni și o marjă fixă, determinată prin scăderea din cuantumul dobânzii curente aplicabile la data încheierii contractului a valorii indicelui Libor la aceeași dată.

Din cuprinsul contractelor de credit, a reținut prima instanță, nu rezultă că, la momentul la care au fost încheiate, banca a avut în vedere o anumită formulă de calcul a dobânzii, în contracte fiind stipulată dobânda la nivelul 5,35%, fără a fi indicată vreo formulă de calcul, astfel încât instanța nu se poate substitui voinței părților și nu poate interpreta contractul în altă modalitate decât cea avută în vedere de părți la momentul încheierii sale.

Tribunalul a motivat că sunt legale clauzele stipulate la art. 4.11 lit. a) și b), referitoare la comisioanele de acordare și de administrare, în condițiile în care rezultă din chiar denumirea lor rațiunea perceperii, fără a fi utilizați termeni tehnici, ci uzuali, iar cuantumul sumelor percepute a fost fără echivoc determinat, astfel încât reclamanții au putut aprecia, încă de la momentul încheierii contractului, care sunt consecințele economice pe care aceste clauze le produc asupra patrimoniului lor. Prin urmare, nu s-a reținut incidența lit. g) din Anexa la Legea nr. 193/2000, clauzele contestate neacordând doar pârâtei dreptul exclusiv de interpretare a lor. Dimpotrivă, ele au caracter clar și inteligibil. Nu s-a reținut, deci, existența vreunui dezechilibru între drepturile și obligațiile părților, contrar exigențelor bunei-credințe, având în vedere că sumele sunt echivalentul unor servicii sau costuri, sunt clar determinate în contract și însușite de reclamanți în deplină cunoștință de cauză.

Prima instanță a reținut că este nefondată și cererea de stabilire sau înghețare a cursului valutar la momentul semnării contractului, motivând că, întrucât contractul de credit reprezintă o specie a contractului de împrumut de consumație, se aplică principiul nominalismului monetar, instituit de art. 1578 din C. civ. de la 1864.

Principiul nominalismului monetar are o reglementare legală, astfel încât achitarea ratelor în moneda acordată, CHF, indiferent de fluctuațiile acesteia, nu poate fi considerată ilicită. Prin urmare, nu este îndeplinită condiția stipulată la art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 privind existența unui dezechilibru între drepturile și obligațiile părților, contrar exigențelor bunei-credințe.

Tribunalul a mai reținut că a avut loc o informare suficientă a reclamanților prin stipularea în contract a clauzelor conform cărora orice plată se va face în moneda creditului.

Cât privește aplicarea teoriei impreviziunii în cauza de față, instanța a reținut că nu se poate da curs solicitării reclamanților de aplicare a efectelor acestei teorii, pentru că aceasta ar veni în contradicție cu principiul nominalismului monetar, consacrat în mod legal, precum și pentru că reclamanții au fost pe deplin informați în legătură cu posibilitatea creșterii gradului de îndatorare în cazul fluctuațiilor ratelor de schimb valutar, reieșind astfel că și-au asumat, în mod liber și conștient, acest risc.

Nu în ultimul rând, instanța a reținut că nu s-ar putea aplica teoria impreviziunii în modalitatea solicitată de reclamant, respectiv stabilizarea sau înghețarea cursului de schimb CHF-leu la momentul semnării contractului, care să fie valabil pe toată perioada derulării contractului. Aceasta întrucât teoria impreviziunii are scopul de a reajusta drepturile și obligațiile părților, întinderea acestora. Or, prin modul de formulare a acestui capăt de cerere, reclamantul nu tinde spre un astfel de scop, ci spre dezechilibrarea contractului în sens invers, în defavoarea pârâtei, deși nicio dispoziție legală sau o clauză contractuală nu îl legitimează în acest sens.

Cât privește cererea de denominare în monedă națională a plăților, instanța a reținut că este neîntemeiată.

Astfel, tribunalul a motivat că posibilitatea acordării creditelor în valută și chiar noțiunea de risc valutar, ceea ce implică restituirea creditelor în valuta acordată, a fost și este reglementată în mod expres, printr-o serie de acte normative succesive, respectiv Regulamentul BNR nr. 3/2007, art. 2, art. 4 alin. (2), art. 44, Regulamentul BNR nr. 24/2011, art. 4, art. 6 alin. (3), art. 11, art. 14, art. 15 și Regulamentul BNR nr. 17/2012, art. 2, art. 7, art. 12 alin. (3), art. 16.

Prin urmare, atât timp cât dispoziții legale exprese prevăd posibilitatea acordării creditelor în valută și reglementează riscul valutar, ceea ce implică restituirea creditelor și achitarea costurilor aferente contractului în aceeași monedă, nu se poate reține aplicabilitatea în cauză a prevederilor art. 3 alin. (1) din Regulamentul BNR nr. 4/2005.

Prin decizia civilă nr. 2232 din 13 decembrie 2017 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă au fost respinse ca nefondate apelurile declarate de reclamanții A. și B. și de pârâta C. S.A..

În ceea ce privește apelul reclamanților, instanța de prim control judiciar a constatat că acesta este nemotivat, astfel încât a aplicat dispozițiile art. 476 alin. (2) C. proc. civ.

Cu privire la comisionul de administrare și acordare, instanța de apel a reținut că modalitatea de redactare a clauzelor contestate este neechivocă, fiind menționat expres modul de determinare a sumelor datorate cu acest titlu, întinderea obligației fiind, prin urmare, cunoscută clar din momentul încheierii contractului chiar și unei persoane fără cunoștințe de specialitate.

De aceea, clauzele contestate nu se pot încadra în prevederile pct. 1 lit. b) din Anexa la legea nr. 193/2000, consumatorii nefiind obligați să se supună unor condiții contractuale despre care nu au avut posibilitatea de-a lua cunoștință efectiv la data încheierii contractului. Dimpotrivă, clauzele contestate au fost redactate în mod clar prin exprimarea unui procent matematic a cărui valoare putea fi calculată chiar la momentul încheierii contractului, astfel încât consumatorii să aibă reprezentarea consecințelor patrimoniale ale obligațiilor asumate prin contract.

În aprecierea apartenenței comisioanelor la obiectul contractului, instanța de apel a reținut că Legea nr. 193/2000 a transpus în dreptul național Directiva 93/13/CEE privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, aceasta din urmă prevăzând, în art. 4 alin. (2) faptul că "aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu privește nici definirea obiectului contractului, nici justețea prețului sau a remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate în mod clar și inteligibil".

A motivat instanța de apel că nu ar putea sancționa cu nulitatea absolută a clauzei pentru caracterul său abuziv împrejurarea că prestația efectuată de către bancă nu este corespunzătoare prețului stabilit, întrucât conform art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, evaluarea naturii abuzive a clauzei nu se asociază cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, pe de-o parte și nici cu serviciile sau produsele oferite în schimb.

Prin urmare, constatând apartenenta la prețul contractului a comisioanelor contestate, care au fost prevăzute în mod clar și inteligibil, a reținut instanța de apel, nu există nici un argument pentru a considera că acestea au caracter abuziv.

Cu privire la clauza de risc valutar, instanța de apel a reținut că reclamanții au decis sa angajeze un credit în franci elvețieni, pe care s-au obligat să îl returneze în aceeași monedă în care creditul le fusese acordat, astfel că nu se poate spune că nu ar exista acordul parților pentru ca operațiunile să se realizeze într-o alta moneda decât cea naționala, potrivit art. 3 alin. (3) din Regulamentul BNR nr. 4/2005.

A argumentat instanța de apel că restituirea creditului în moneda în care a fost acordat tine de esenta contractului, nefiind o modalitate de garantare a castigului bancii. Partile au stabilit că prestatia bancii de a pune la dispozitia imprumutatilor suma de bani se executa în franci elvetieni, iar prestatia imprumutatilor de a restitui suma care le-a fost acordata se executa în franci elvetieni. Partile și-au exprimat acordul de vointa asupra unui credit în franci elvetieni, care implica anumite costuri, avute în vedere la data incheierii contractului. Interventia instantei în raportul contractual în sensul stabilirii obligatiei de restituire într-o alta moneda ar avea semnificatia modificarii contractului în datele sale esentiale.

Modul de formulare a clauzelor contestate nu conduce la afirmația susținută de reclamanți în sensul că doar ei suportă riscul valutar, întrucât riscul este în sarcina ambelor părți, după cum are loc o apreciere sau o depreciere a monedei contractate în raport de moneda națională.

Aplicând în acest context criteriile de stabilire a dezechilibrului semnificativ, indicate de CJUE în cauza C-414/11 Mohamed Aziz vs Caixa D’Estalvis de Catalunya, respectiv dacă vânzătorul sau furnizorul, acționând în mod corect și echitabil față de consumator, se putea aștepta în mod rezonabil ca acesta din urmă să accepte o asemenea clauză în urma unei negocieri individuale, instanța de apel a reținut că, având în vedere contractarea unui credit în CHF, virarea sumei în această monedă de către bancă, este legitim să se presupună că, în urma unei negocieri individuale, reclamanții ar fi acceptat restituirea creditului tot în CHF, aceasta fiind, de altfel, regula în dreptul român și pe piața financiară.

Lipsa dezechilibrului care ar fi produs prin clauzele contestate este evidențiată și de faptul că acestea, stipulând restituirea creditului în moneda acordată, nu pun consumatorii într-o situație inferioară celei care ar rezulta din dispozițiile legale supletive din dreptul intern. Chiar dacă aceste clauze nu ar fi fost stipulate în contracte și chiar dacă s-ar face abstracție de ele, prevederile incidente din C. civ. de la 1864, respectiv art. 1578, impun restituirea sumei împrumutate în aceeași monedă.

Mai mult decât atât, a argumentat instanța de apel, în cazul contractului de credit, prestația esențială a băncii este punerea la dispoziție a sumei împrumutate, iar prestația esențială a împrumutatului este restituirea capitalului și a dobânzii, care reprezintă prețul creditului. Or, acestea sunt indisolubil legate de moneda creditului, neputându-se considera că face parte din obiectul contractului doar suma numerică indicată, nu și moneda, astfel încât sunt aplicabile în cauză prevederile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000.

A argumentat, totodată, instanța de apel, că, întrucât contractul de credit reprezintă o specie a contractului de împrumut de consumație, se aplică principiul nominalismului monetar, instituit de art. 1578 din C. civ. de la 1864.

Așadar, a reținut instanța de apel, principiul nominalismului monetar are o reglementare legală, astfel încât achitarea ratelor în moneda acordată, CHF, indiferent de fluctuațiile acesteia, nu poate fi considerată ilicită, cu atât mai mult cu cât nu au fost dovedite susținerile reclamanților privind incidența normelor speciale din materia drepturilor consumatorilor.

Nici legislația specială din materia drepturilor consumatorului și nici jurisprudența comunitară nu conțin elemente care să determine înlăturarea de la aplicare a acestui principiu.

Prevederile art. 1578 alin. (2) C. civ. reglementează tocmai scăderea sau creșterea valorii monedei, cum este cazul în speță, când francul elvețian s-a apreciat în raport de leu. Rezultă cu evidență din interpretarea logico-juridică a conținutului textului de lege că această fluctuație nu are importanță, iar împrumutatul trebuie să restituie suma numerică împrumutată.

Contractele de credit, a motivat instanța de apel, indiferent de moneda în care sunt contractate, nu au caracter aleatoriu, ci comutativ, întrucât întinderea drepturilor și obligațiilor părților a fost clar determinată, și, de asemenea, nicio prevedere legală nu consacră dreptul unei persoane împrumutate de a restitui împrumutul cu încălcarea principiului nominalismului monetar.

Cu privire la apelul pârâtei S.C. C. S.A., instanța de apel a reținut că, prin convenția încheiată, partile au stipulat în mod explicit ca dobanda este variabila, însă calificarea expresa a dobanzii ca fiind variabila nu era de natura a permite băncii sa modifice rata dobanzii decat prin raportare la un mecanism care sa fi fost stipulat în contract, care sa contina criterii clare și previzibile și care sa permita imprumutatilor sa determine întinderea obligațiilor lor.

Clauza referitoare la posibilitatea băncii de a modifica rata dobânzii, a argumentat instanța de apel, consacră o stare de inferioritate a consumatorilor în relația lor cu banca, din modul de redactare a clauzei deducându-se ca banca își rezervă un drept, însă acesta nu a fost rezervat și consumatorilor.

Modul de redactare a clauzei face imposibila verificarea modalității în care banca putea uza de dreptul pe care și l-a rezervat, motivat de faptul că domeniul de aplicabilitate al acestei clauze nu este precis delimitat.

Curtea de apel a reținut că, deși dobânda, ca parte a prețului contractului, nu poate fi cenzurată de către instanță, aceasta poate verifica daca un pret stabilit în cuprinsul unei conventii este corect, justificat, echitabil față de natura și intinderea prestatiei pe care pretul are menirea sa o recompenseze.

Instanța de apel a argumentat că dezechilibrul a existat încă de la data încheierii contractului, cauza acestuia reieșind din posibilitatea băncii de a schimba în mod unilateral conditiile de rambursare în lipsa unor criterii expres individualizate în cuprinsul contractului. O asemenea clauza nu este fireasca intr-un contract comutativ, în care drepturile și obligatiile partilor sunt cunoscute inca de la incheierea contractului, iar inserarea ei în mod unilateral, fara a li se recunoaste și consumatorilor dreptul de a modifica costurile contractului a fost facuta contrar cerintelor bunei credinte.

Calificarea expresa a dobanzii ca fiind variabila nu era de natura a permite băncii sa modifice rata dobanzii decat prin raportare la un mecanism care sa fi fost stipulat în contract, care sa contina criterii clare și previzibile și care sa permita imprumutatilor sa determine intinderea obligatiilor asumate, a reținut instanța de apel.

În cuprinsul cererii de recurs, cu privire la clauzele privind aspectele dobânzii variabile si dreptul băncii de a modifica dobânda si comisioanele pe parcursul derulării contractului, recurenta-pârâtă a susținut că instanța a reținut caracterul abuziv al acestor clauze, cu motivarea ca acest element al contractului produce un dezechilibru in detrimentul consumatorului, ca nu au fost negociate, acestea fiind abuzive in conformitate cu art. 4 alin. (1) si 2 din Legea nr. 193/2000.

Recurenta-pârâtă a arătat că nu poate fi considerată abuzivă această clauză întrucât nu este îndeplinită cerința caracterului nenegociat al acesteia. Caracterul negociat al acesteia rezultă din faptul că această clauză privind dobânda variabilă nu este formulată în același în mod în cuprinsul tuturor contractelor de credit încheiate între C. S.A. și clienții săi, existând diferențe semnificative de formulare care determină efecte juridice diferite în raporturile dintre bancă și clienți săi.

De asemenea, recurenta-pârâtă a susținut că instanța ar fi trebuit sa aperecieze ca motivele cuprinse in convenția de credit, ce conferă dreptul băncii de a revizui unilateral structura ratei dobânzii, sunt redactate in termeni clari si neechivoci, astfel incat nu se poate considera ca acestea reprezintă un motiv în înțelesul Legii nr. 193/2000.

Terminologia folosita pentru dobânda de referința nu este confuza, iar in contract s-a prevăzut in mod clar periodicitatea modificării dobânzii de referința variabile, element esențial intr-un contract de credit, a mai arătat recurenta-pârâtă.

A susținut recurenta-pârâtă că nu sunt abuzive clauzele, nefiind îndeplinită cerința existenței dezechilibrului semnificativ între drepturile si obligațiile părților, în defavoarea consumatorului, întrucât în chiar cuprinsul clauzei de la pct. 4.3., mai exact la teza a IV-a, este prevăzută posibilitatea pentru consumator de a refuza modificarea cuantumului dobânzii, astfel încât sunt aplicabile dispozițiile alin. (1) lit. a) teza a II din Anexa la Legea nr. 193/2000 potrivit cărora, "prevederile acestei litere nu se opun clauzelor contractuale în temeiul cărora un furnizor de servicii financiare își rezervă dreptul de a modifica rata dobânzii plătibile de către consumator ori datorată acestuia din urmă sau valoarea altor taxe pentru servicii financiare, fără o notificare prealabilă, dacă există o motivație întemeiată, în condițiile în care profesionistul este obligat să informeze cât mai curând posibil despre aceasta celelalte părți contractante și acestea din urmă au libertatea de a rezilia imediat contractul".

Prin prevederile art. 1 lit. a) prima teză din Anexa Legii nr. 193/2000 legiuitorul a înțeles să reglementeze conduita băncii, în sensul instituirii unor motive temeinice inserate în cuprinsul contractului doar în ipoteza specială, când consumatorului nu-i mai este recunoscută libertatea de a accepta sau refuza oferta băncii. În cazul dobânzii variabile, banca are inițiativa modificării acesteia, in condițiile variației indicilor de referința, dobânda fiind unul dintre elementele esențiale ale contractului de credit, in lipsa căruia banca nu ar fi incheiat contractul, reprezentând practic "fructul civil" al sumei imprumutate.

Prin urmare, interpretarea în sensul că dispozițiile art. 1 lit. a) din Anexa Legii nr. 193/2000 ar institui cumulativ atât condiția motivelor temeinice, expres prevăzute în contract, cât și condiția privind libertatea de alegere a consumatorului, este greșită întrucât ignoră existența celor două teze separate ale acestei dispoziții legale.

De esența dobânzii variabile este înregistrarea unor fluctuații, a unor modificări, fie în sensul creșterii, fie în sensul reducerii, aspect care a fost cunoscut și agreat de către ambele părți la momentul încheierii contractului, care are în privința caracterului variabil al dobânzii, caracter aleatoriu.

În ceea ce privește structura dobânzii variabile, recurenta-pârâtă a susținut că aceasta poate să varieze în funcție de un singur indice, respectiv Euribor, Libor, Robor sau în funcție de indicele de referință al băncii influențat de mai mulți factori, iar, în concret, aceste modificări au respectat întru totul mecanismul agreat prin contract, fiind determinate de modificarea factorilor care influențează costurile resurselor băncii.

Precizează recurenta-pârâtă că nu exista nicio dispoziție legală de natură să limiteze sau să interzică un asemenea mod de calcul al dobânzii variabile în raport cu mai mulți factori obiectivi care reflectă costul intern al băncii.

Clauzele referitoare la caracterul variabil al dobânzii contractuale nu pot fi considerate abuzive, a mai arătat recurenta-pârâtă, întrucât sunt permise de dispozițiile art. 9

3

lit. g) pct. 2 din O.G. nr. 21/1992 privind protecția consumatorilor, devenind aplicabile dispozițiile art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, conform cărora "clauzele contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare nu sunt supuse dispozițiilor prezentei legi", astfel încât, dacă s-a interpreta în sens contrar, s-ar ajunge la situația în care respectivele norme legale ar fi lipsite de eficiență juridică.

De asemenea, recurenta-pârâtă arată că, potrivit dispozițiilor art. 2 pct. 24 din O.G. nr. 21/1992, costul total al creditului este definit ca fiind "toate costurile, inclusiv dobânda, comisioanele, taxele și orice alt tip de costuri pe care trebuie să le suporte consumatorul în legătura cu creditul acordat", rezultând că dobânda reprezintă prețul contractului de credit.

Dobânda contractuală este o parte semnificativă din prețul contractului, astfel că devin aplicabile dispozițiile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, a susținut recurenta-pârâtă.

Este îndeplinită cerința ca o clauză contractuală să fie exprimată într-un limbaj ușor și inteligibil, având în vedere că graficul de rambursare face parte integrantă din contractul de credit, iar mențiunile acestuia conduc la lămurirea clauzelor referitoare la costul creditului, inclusiv cele care stipulează dobânda contractuală.

Astfel, pentru motivele arătate, recurenta-pârâtă a conchis că soluția prin care instanța de apel a reținut caracterul abuziv al clauzelor referitoare la dreptul băncii de a modifica dobânda contractuală este netemeinică și nelegală, întrucât aceasta a fost stipulată în conformitate cu dispozițiile legale în vigoare la momentul încheierii contractului de credit.

In primul rând, a susținut recurenta-pârâtă, atât dispozițiile art. 4 alin. (6) din Legea 193/2000, cat si art. 4 alin. (2) din Directiva nr. 93/12/CEE exclud de la orice analiza clauzele referitoare la caracterul adecvat al prestației principale a convenției. Astfel, daca instanței de judecată nu îi este permis a aprecia caracterul abuziv al prețului unui contract prin analiza proportionalitatii intre cele doua contraprestatii strict sub aspectul cuantumului, in egala măsura, nu ii este permis instanței a înlocui un preț cu altul acolo unde legea nu ii permite, iar legislația romaneasca nu permite intervenția instanței în contract prin stabilirea unui cost cum este dobânda contractuala.

In al doilea rând, a susținut recurenta-pârâtă, nu exista niciun fel de criterii legale orientative pentru a stabili dobânda contractuala.

In al treilea rând, dispozițiile art. 7 din Legea nr. 193/2000 sunt foarte clare: "In măsura in care contractul nu isi mai produce efectele după 'înlăturarea clauzelor considerate abuzive, consumatorul este îndreptățit sa ceara rezilierea contractului, putând solicita, după caz si daune-interese".

Așadar, Legea nr. 193/2000 ii acorda in acest caz doar consumatorului prejudiciat posibilitatea de a solicita rezilierea contractului, după cum părțile sunt libere sa ajungă la un compromis privind cuantumul dobânzii contractuale, purtând negocieri.

În final, recurenta-pârâtă a apreciat ca se impune admiterea recursului cu privire la acest capăt de cerere, având in vedere ca, in cauză, soluția instanței reprezintă o modificare a contractului de credit, fiind data cu incalcarea jurisprudentei CJUE in materia clauzelor abuzive.

Cu privire la dobânda variabilă recurenții-reclamanți au arătat că banca își rezerva dreptul de a modifica tranșele de plată deoarece rata dobânzii este variabila, această clauză fiind cuprinsa intr-un contract preformulat, lipsindu-i caracterul negociat și creând un dezechilibru semnificativ intre drepturile si obligațiile părtilor, contrar cerințelor bunei-credinte, astfel încât este nula absolut.

În cuprinsul cererii de recurs, recurenții-reclamanți au arătat că soluția de respingere a apelului propriu a avut la bază un raționament greșit si o aplicare eronată a normelor de drept.

Cu privire la comisionul de acordare, recurenții-reclamanți au arătat că este un contract standard, preformulat, convenția de credit, iar la data încheierii acesteia nu au avut posibilitatea de a negocia vreo clauza, prin modul în care a fost redactat si a fost pus în aplicare acest tip de contract urmărindu-se prejudicierea, cu știința, din partea băncii a debitorului, în calitate de client.

Dezechilibrul contractual și lipsa bunei-credințe a băncii trebuie analizate in funcție de justețea acestui comision, fata de costurile suportate de banca, in legătura cu activitatea sa de acordare a creditului, or, o astfel de justificare nu exista, acest comision nereprezentand altceva decât o dobânda mascata.

Acest comision este prohibit in mod expres de art. 15 din legea nr. 190/1999, care indica in mod limitativ care sunt costurile pe care trebuie sa le suporte consumatorul la încheierea unui contract de credit imobiliar sau ipotecar, cel de acordare nefiind menționat. Astfel, clauza care prevede perceperea unui comision de acordare a creditului conduce la deteriorarea echilibrului contractual prin abuzul de putere al băncii care impune, contrar principiului bunei-credinte, la momentul semnării contractului, clauza care ii creează un avantaj in detrimentul consumatorului, fiind o clauza abuziva conform art. 4 din Legea nr. 193/2000, art. 78 din Legea 296/2004 si art. 2 pct. 16 din O.G. nr. 21/1992. Comisionul nu este definit in contract, iar interpretarea acestuia este lăsata exclusiv la aprecierea băncii.

Chiar daca se consideră că existenta acestui comision este justa, cuantumul său ar trebui sa fie fix, iar nu proporțional cu creditul, deoarece analiza este aceeași pentru fiecare viitor împrumutat.

Cuantumul comisionului de acordare este în vădită disproporție față de serviciile pe care parata le acorda cu ocazia încheierii unui contract de credit si nu poate fi justificat de costul imprimării unor inscrisuri si de operarea unui program informatic prin introducerea unor date, in scopul verificării bonității clienților.

Recurenții-reclamanți au susținut că, prin prisma dispozițiilor art. 4 alin. (1) și alin. (2) din Legea 193/2000, clauza referitoare la comisionul de acordare este o clauza abuziva, întrucât, in calitate de consumatori, nu au avut posibilitatea reala de a negocia conținutul acestei clauze, fiind constrânși, prin natura redactării contractului de credit, la acceptarea acestuia astfel cum a fost prestabilit.

Cu privire la comisionul de administrare, recurenții-reclamanți au susținut că, în cauza, se creează un dezechilibru major intre drepturile si obligațiile părților, intrucat nu se poate determina ce activități ale paratei sunt acoperite exact de comisionul de gestionare a creditului, atâta timp cat împrumutul este unul cu dobânda, in acest mod parata acoperindu-si eventuale pierderi si obținând, totodată, si un castig.

De asemenea, au arătat recurenții-reclamanți, terminologia folosita nu este explicata in cuprinsul condițiilor generale ale contractului, motivația perceperii acestor comisioane nu este detaliata in contract, consumatorul neputand avea reprezentarea eventualelor servicii de care beneficiază contra acestor comisioane si care ar justifica încasarea sumelor respective de către parata, fara ca prin aceasta sa se creeze un dezechilibru semnificativ intre drepturile si obligațiile pârtilor.

Sumele reținute cu titlu de comision de administrare, au susținut recurenții-reclamanți, nu pot fi incluse in costul total al creditului asa cum este definit de art. 2 pct. 24 din O.G. nr. 21/1992, în condițiile în care banca îsi acoperă acest cost prin stabilirea dobânzilor aferente creditului acordat.

Deoarece comisionul de administrare nu poate fi justificat de existenta unei contraprestatii efectuate de banca pe parcursul derulării contractului, ceea ce creează un dezechilibru semnificativ intre drepturile si obligațiile reciproce ale părtilor, recurenții-reclamanți au apreciat ca aceasta clauza are un caracter abuziv, întrucât perceperea acestui comision a majorat costul creditului, facand obligația împrumutatului consumator mai oneroasa si nejustificata, din perspectiva unei contraprestatii reale din partea băncii.

Recurenții-reclamanți au susținut că instanțele au dreptul sa examineze caracterul abuziv al clauzelor privind prețul, chiar daca acestea sunt redactate in mod clar și inteligibil, cu atât mai mult având acest drept, atunci când aceste clauze nu sunt redactate intr-un limbaj clar si inteligibil.

Practic, prin inserarea comisionului lunar de administrare, parata a urmărit sa obtina un avantaj disproporționat in detrimentul părții reclamante, astfel incat dezechilibrul contractual s-a rupt, nefiind îndeplinita cerința bunei credințe.

Cu privire la clauza de risc valutar si la stabilizarea sau înghețarea cursului de schimb CHF/LEU la momentul semnării contractului, curs care sa fie valabil pe toata perioada derulării contractului de credit, având in vedere dezechilibrul contractual produs ca urmare a clauzei de risc valutar, in detrimentul consumatorului, recurenții-reclamanți au considerat că se impune restabilirea prestațiilor inerente contractului, astfel încât sa se asigure o proporționalitate a prestațiilor asumate de părți, care sa corespunda manifestării de voința, in sensul angajării in acest raport juridic.

Conform art. 15 coroborat cu art. 76 din Legea nr. 296/2004 privind Codul Consumului, contractele de credit pentru consum precum si toate celelalte condiții aplicabile contractului trebuie sa conțină clauze clare, corecte, care sa nu determine interpretări echivoce ale acestora si pentru înțelegerea cărora sa nu fie necesare cunoștințe de specialitate.

Având in vedere prevederile art. 969 C. civ., recurenții-reclamanți au arătat că distribuția intre parti a pierderilor si beneficiilor rezultate ca urmare a creșterii valorii francului fata de moneda naționala, apare ca o soluție justa si echitabila ce materializează aplicarea principiului prevăzut de acest text de lege.

Întrucât s-au schimbat împrejurările avute in vedere de parti la momentul încheierii contractului si, pe cale de consecința, efectele actului juridic au ajuns sa fie altele decât cele pe care părțile au înțeles sa le stabilească, recurenții-reclamanți au considerat ca se impune revizuirea efectelor contractului in temeiul teoriei impreviziunii.

In susținerea revizuirii efectelor contractului, prin stabilizarea cursului de schimb valutar, recurenții-reclamanți au arătat că părțile s-au obligat in condițiile economice existente la data încheierii contractului, când francul avea o valoare moderata fata de moneda naționala asa incat, ca urmare a schimbării acestor condiții este necesar ca si contractul sa fie adaptat la noile împrejurări economice.

Caracterul abuziv al clauzei de risc valutar, au susținut recurenții-reclamanți, rezida in faptul ca obliga consumatorul sa se supună unor condiții contractuale, despre care nu au avut posibilitatea reala sa ia cunoștința la data semnării contractului. Or, având in vedere obligația de transparenta contractuala instituita in sarcina operatorilor economici, care se circumscrie exigentelor de informare si protecție inerente dreptului consumatorului, in scopul garantării dreptului consumatorului de a înțelege prevederile si efectele pe termen lung ale contractului pe care îl încheie, fiecare beneficiar al unui credit in valuta trebuie sa cunoască riscurile pe care si le asuma la contractarea unui asemenea produs.

Recurenții-reclamanți au mai susținut că, prin prisma art. 4 alin. (1) și (2) din Legea 193/2000, clauza de risc valutar constituie o clauza abuziva, întrucât in calitate de consumatori, nu au avut posibilitatea reala de a negocia conținutul acestei clauze, fiind constrânși, prin natura redactării contractului de credit, la acceptarea acestuia astfel cum a fost prestabilit.

In aprecierea echilibrului sau dezechilibrului contractual trebuie sa se aibă in vedere criteriul echivalentei prestațiilor fapt ce presupune existenta unei proporționalitati intre drepturile si obligațiile asumate de către parti, or, clauza de risc valutar ce cade in sarcina exclusiva a consumatorului denaturează raportul juridic obligational prin ingreunarea excesiva a situației consumatorului conferind băncii un avantaj economic vădit disproportionat.

După evidențierea considerentelor reținute de instanța europeană în cauza C26/2013 Kasler, recurenții-reclamanți au mai arătat că, in ceea ce privește aplicarea unei norme sancționatoare, asupra articolelor ce vizează, restituirea creditului in moneda in care a fost imprumutat debitorul, are următoarele puncte de evidențiat, respectiv clauza referitoare la plata a fost făcuta in cunoștința de cauza, banca nu a discutat despre aceasta posibilitate financiara cu clientul si astfel i-au fost fie ascunse, fie neprezentate elemente ce erau definitorii in semnarea contractului de credit.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din 26 februarie 2019, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului întocmit în cauză cu mențiunea că părțile pot depune punct de vedere în termen de 10 zile de la comunicare, însă acestea nu au înțeles să își exercite acest drept.

Prin încheierea din 15 octombrie 2019, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis în principiu recursurile.

Prin încheierea din 3 martie 2020, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 38 și 39 C. proc. civ., a dispus introducerea în cauză a Eurobank Ergasias S.A., constatând că a operat o transmisiune a calității procesuale de la D.. Totodată, a suspendat judecata recursurilor, în temeiul dispozițiilor art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., până la soluționarea cauzelor C-81/19 și C-269/19, aflate pe rolul Curții de Justiție a Uniunii Europene.

Cauza a fost repusă pe rol, în ședința din 16 martie 2021, potrivit celor reținute în practicaua prezentei decizii.

În ceea ce privește recursul principal, declarat de recurenta-pârâtă Banca Transilvania S.A., Înalta Curte îl va respinge ca nefondat potrivit următoarele considerente:

În cadrul recursului formulat, recurenta-pârâtă a invocat nelegalitatea deciziei atacate în temeiul motivului prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. potrivit căruia, casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

O primă critică invocată de recurenta-pârâtă vizează caracterul negociat al clauzelor privitoare la dobânda variabilă și la dreptul băncii de a modifica dobânda și comisioanele pe parcursul derulării contractului, negociere, care în opinia recurentei-pârâte reiese din modul de redactare al clauzelor, care este diferit în contractele încheiate cu clienții.

Se constată că aceste argumente, cu privire la caracterul negociat al clauzelor contractuale, nu pot fi analizate, întrucât reprezintă aspecte de fapt, iar nu de drept, excedând limitelor analizei instanței de recurs.

Așadar, având în vedere limitele examenului pe care instanța de recurs îl poate realiza, restrâns la analiza criticilor de nelegalitate, potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., critica menționată anterior nu poate fi examinată, Înalta Curte nefiind în măsură să procedeze la verificarea modului în care instanța de apel a apreciat asupra elementului de fapt al negocierii.

Într-o altă critică, recurenta-pârâtă a susținut că motivele cuprinse in convenția de credit, ce conferă dreptul băncii de a revizui unilateral structura ratei dobânzii, sunt redactate in termeni clari si neechivoci, terminologia folosita pentru dobânda de referința nefiind confuza, in contract fiind prevăzută in mod clar periodicitatea modificării dobânzii de referința variabile.

De asemenea, s-a susținut că aceste clauze nu sunt abuzive, nefiind îndeplinită cerința existenței dezechilibrului semnificativ între drepturile si obligațiile părților, în defavoarea consumatorului, întrucât în chiar cuprinsul clauzei de la pct. 4.3., respectiv la teza a IV-a, este prevăzută posibilitatea pentru consumator de a refuza modificarea cuantumului dobânzii, astfel încât sunt aplicabile dispozițiile pct. (1) lit. a) teza a II-a din Anexa la Legea nr. 193/2000.

Recurenta-pârâtă a arătat că interpretarea potrivit căreia dispozițiile pct. 1 lit. a) din Anexa Legii nr. 193/2000 ar institui cumulativ atât condiția motivelor temeinice, expres prevăzute în contract, cât și condiția privind libertatea de alegere a consumatorului, este greșită, întrucât ignoră existența celor două teze separate ale pct. 1 lit. a) din Anexa Legii nr. 193/2000.

Înalta Curte reține că dispozițiile pct. 1 lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000 care prevăd posibilitatea inserării în contract a unor clauze prin care furnizorii de servicii financiare au dreptul de a modifica rata dobânzii sau valoarea altor taxe pentru servicii financiare, dacă există un motiv întemeiat, iar consumatorul are libertatea de a rezilia contractul, trebuie interpretate în lumina principiilor instituite prin art. 1 din Legea nr. 193/2000.

Așadar, pe de o parte "motivele întemeiate" nu pot consta decât în acele situații care sunt precis determinate în contract și au un caracter obiectiv, iar, pe de altă parte, modificarea obligațiilor de plată nu poate determina un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

Trebuie observat că, din interpretarea punctului 1 lit. j) din anexa la Directiva 93/13, care este asemănătoare cu forma punctului l lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000, rezultă foarte clar că "motivul întemeiat" care dă dreptul vânzătorului sau furnizorului de a modifica unilateral clauzele convenției trebuie precizat în contract.

Totodată, în cauza Bogdan Matei și Ioana Ofelia Matei împotriva S.C. VOLKSBANK ROMÂNIA S.A. - C143/13 - pct. 74 - s-a arătat că, așa cum rezultă în special din articolele 3 și 5 din Directiva 93/13, precum și din cuprinsul punctului 1 lit. j) și l) și din cuprinsul punctului 2 lit. b) și d) din anexa la această directivă, prezintă o importanță esențială pentru respectarea cerinței privind transparența aspectul dacă în contractul de împrumut se indică în mod transparent motivele și particularitățile mecanismului de modificare a ratei dobânzii și relația dintre această clauză și alte clauze referitoare la remunerația creditorului, astfel încât un consumator informat să poată să prevadă, pe baza unor criterii clare și inteligibile, consecințele economice care rezultă din aceasta în ceea ce îl privește.

Înalta Curte constată că, deși potrivit legislației naționale și comunitare recurenta-pârâtă avea dreptul de a modifica dobânda percepută doar dacă exista un motiv întemeiat, precizat în contract, prin clauzele constatate ca fiind abuzive referitoare la dobândă sunt încălcate normele de drept naționale și comunitare întrucât nu sunt indicate în contract motivele întemeiate care ar putea justifica o decizie a băncii de a modifica dobânda percepută.

Înalta Curte reține că potrivit dispozițiilor art. 4.1. din contract, "Pentru perioada cuprinsă între data primei trageri din contul de credit și 12.00 luni, rata dobânzii este fixă. După această perioadă, dobânda curentă se calculează în funcție de indicele de referință stabilit de bancă pentru creditele ipotecare acordate în CHF. Indicele de referință al băncii pentru creditul ipotecar se stabilește în funcție de costul surselor de finanțare și evoluția dobânzii la creditele ipotecare de pe piața bancară din România, se publică în presă și se afișează la sediile unităților teritoriale ale băncii. Totodată, 4.3 din contract dispune:

"Pe parcursul derulării creditului, cu excepția perioadei menționate la art. 4.1, nivelul dobânzii curente se poate schimba în funcție de evoluția indicelui de referință stabilit de bancă".

Astfel de clauze contractuale, precum cele inserate la art. 4.1. și 4.3 din contractul de credit, care permit creditorului să modifice în mod unilateral nivelul costurilor solicitate debitorului, respectiv nivelul dobânzii curente, ridică problema previzibilității pentru consumator a majorării acestor costuri în funcție de criteriul neindicat în contract, așadar prevăzut în mod netransparent.

După cum se poate constata, instanța de apel a reținut în motivare că, prin convenția încheiată, partile au stipulat în mod explicit ca dobanda este variabila, însă calificarea expresa a dobanzii ca fiind variabila nu era de natura a permite băncii sa modifice rata dobanzii decat prin raportare la un mecanism care sa fi fost stipulat în contract, care sa contina criterii clare și previzibile și care sa permita imprumutatilor sa determine intinderea obligatiilor lor. Din modul de redactare al clauzei referitoare la posibilitatea băncii de a modifica rata dobânzii, se deduce că este vorba despre un drept pe care banca și-l rezervă, drept care nu a fost rezervat și consumatorilor și, în condițiile în care domeniul de aplicabilitate al acestei clauze nu este precis delimitat, este imposibilă verificarea modalității în care banca poate uza de dreptul pe care și l-a rezervat.

Contractul de împrumut ce face obiectul cauzei, este unul de adeziune, clauzele cuprinse în el fiind prestabilite de către bancă, fără să se fi dat posibilitatea reclamanților de a modifica sau înlătura vreuna dintre clauze.

Înalta Curte reține că, deși pct. 1 lit. a) alin. (1) din Anexa la Legea nr. 193/2000 dă dreptul băncii de a modifica rata dobânzii în mod unilateral, această modificare trebuie să se facă în baza unui motiv întemeiat, prevăzut în contract și sub condiția informării de îndată a clientului, care să aibă libertatea de a rezilia imediat contractul.

Se reține că motivul specificat în contract este necesar să fie suficient de clar pentru a permite realizarea unui control adecvat și eficient și pentru a se stabili dacă majorarea dobânzii a fost justificată. Întrucât, potrivit art. 969 C. civ., convenția reprezintă legea părților, o clauză contractuală trebuie să fie formulată astfel încât consumatorul să poată anticipa că, în situația în care intervine o anumită situație, se produce o anumită consecință.

Motivul specificat în contract nu îndeplinește această condiție, exprimarea fiind una echivocă, fapt ce permite profesionistului să aplice această clauză conform interesului său și în detrimentul consumatorului.

Înalta Curte reține că modul de redactare a clauzei trebuie să permită consumatorului prefigurarea, pe baza unor criterii clare și inteligibile, a consecințelor economice produse de aceasta în ceea ce îl privește, or contractul de credit nu oferă un indiciu clar, obiectiv cu privire la evoluția ulterioară a dobânzii, care să permită previzionarea cuantumului viitor al costului contractual.

Clauza potrivit căreia banca poate modifica nivelul dobânzii curente în funcție de indicele de referință stabilit de către bancă, nu respectă exigențele Legii nr. 193/2000, nefiind exprimată într-un limbaj clar și inteligibil și nepermițând consumatorului să determine mecanismul prin care banca urma să determine și să modifice dobânda.

În consecință, prin clauzele constatate ca fiind abuzive referitoare la dobândă a fost af