ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 919/2019

Ședința publică din data de 19 aprilie 2019

Asupra recursului de față;

Prin cererea înregistrată inițial pe rolul Judecătoriei Sector 2 București sub nr. x/2016, reclamanții A. și B. au chemat în judecată pe pârâta S.C. C. S.A., solicitând instanței:

Art. 4 pct. 4.1 « [...] După această perioadă dobânda curentă se calculează în funcție de indicele de referință stabilit de Bancă pentru creditele ipotecare în CHF. Indicele de referință al Băncii pentru creditul ipotecar se stabilește în funcție de costul surselor de finanțare și evoluția dobânzii la creditele ipotecare de pe piața bancară din Romania, se publică în presă și se afișează la sediile unităților teritoriale ale Băncii »

Art. 4 pct. 4.3 «Pe parcursul derulării creditului, cu excepția perioadei menționate la art. 4.1, nivelul dobânzii curente se poate schimba în funcție de evoluția Indicelui de referință stabilit de Bancă».

Art. 2.2 din Actul Adițional nr. 2 din 16 decembrie 2010: «Marja fixă este 8%. »

Art. 1 Anexa I din Actul Adițional nr. 3 din 16 ianuarie 2012: «Marja fixă are valoarea de 7%. »

Art. 4 pct. 4.11 lit. a) «Pentru creditul acordat, împrumutatul va plăti un comision de acordare de 1%, calculat la valoarea creditului, plătibil o singură dată, la acordarea creditului.»

Art. 4 pct. 4.11 lit. b) «Pentru creditul acordat împrumutatul va plăti un comision de administrare lunară a creditului de 0,10%, aplicat la valoarea soldului creditului. »

Denominarea în moneda națională a plăților, în virtutea principiului din regulamentul valutar conform căruia prețul mărfurilor sau al serviciilor între rezidenți se plătește în moneda națională. Cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 11118 din 28 septembrie 2016 Judecătoria Sectorului 2 București a admis excepția necompetenței materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, unde a fost înregistrată la data de 16 noiembrie 2016 sub nr. x/2016.

Prin sentința civilă nr. 585 din 20 februarie 2017 Tribunalul București, secția a VI-a Civilă a admis, în parte, cererea de chemare în judecată.

A constatat caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzelor cuprinse în art. 4.1 teza a II-a, art. 4.3 și art. 4.11 lit. a) din contractul de credit nr. x din 12 septembrie 2007.

A dispus restituirea de către pârâtă a sumelor achitate de către reclamanți cu titlu de comision de acordare în cuantum de 705 CHF, la cursul BNR leu/CHF valabil la data plății.

A respins celelalte capete de cerere ca neîntemeiate și a respins cererea reclamanților privind cheltuielile de judecată, ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentințe au formulat apel atât reclamanții cât și pârâta.

La termenul de judecată din data de 28 noiembrie 2017 s-a constatat ivită divergența în ceea ce privește apelul pârâtei - criticile privind clauzele de la art. 4.1 teza II și 4.3 contract - astfel că față de prevederile art. 399 alin. (3) și 400 din Noul C. proc. civ. s-a acordat termen pentru judecată în complet de divergență.

Curtea de Apel București, secția a V-a Civilă, prin decizia nr. 70 din 16 ianuarie 2018, a respins apelul formulat de reclamanții A. și B. împotriva sentinței civile nr. 585 din 20 februarie 2017 pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a civilă în dosarul nr. x/2016, în contradictoriu cu pârâta C. S.A. cu sediul în București, ca nefondat.

A admis apelul formulat de pârâta C. S.A. împotriva sentinței civile nr. 585 din 20 februarie 2017 pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a civilă în dosarul nr. x/2016.

A schimbat sentința atacată în sensul că:

A respins cererea privind constatarea caracterului abuziv al art. 4.11 lit. a) din contract și cererea de restituire a sumei achitate cu titlu de comision de acordare.

În complet de divergență, cu majoritate:

A păstrat soluția privind constatarea caracterului abuziv al clauzelor din art. 4.1 teza a II-a și art. 4.3. contract.

Cu opinia separată a doamnei judecător D., în sensul că:

A respins acțiunea ca neîntemeiată.

A obligat apelanții-reclamanți la plata către apelanta - pârâtă a sumei de 105,64 RON cheltuieli de judecată.

Deliberând asupra apelului reclamanților, în complet inițial investit, Curtea a apreciat că acesta nu este fondat și în temeiul art. 480 alin. (1) din Noul C. proc. civ. l-a respins ca atare.

Cât privește apelul pârâtei C. S.A., Curtea l-a apreciat ca întemeiat, cu mențiunea că, în ceea ce privește criticile referitoare la comisionul de acordare și restituirea acestuia s-a deliberat în completul inițial investit, iar în ceea ce privește criticile privind clauzele de la art. 4.1 teza a II-a și art. 4.3 s-a deliberat în complet de divergență, prin includerea judecătorului din planificarea de permanență.

Astfel, în complet inițial investit, Curtea a apreciat caracterul fondat al criticilor prin care s-a susținut că, în mod greșit, Tribunalul a reținut caracterul abuziv al prevederilor art. 4.1 1 lit. a) privind comisionul de acordare.

Referitor la clauzele prevăzute de art. 4.1 teza a II-a și art. 4.3. contract, în complet de divergență, Curtea, cu majoritate, a apreciat că soluția care se impune este aceea de a păstra soluția pronunțată de prima instanță privind constatarea caracterului abuziv al acestor clauze, reținând, în esență, următoarele considerente.

Curtea a considerat că dobânda face parte din obiectul principal al contractului, că în cauză sunt îndeplinite condițiile pe care o clauză trebuie să le îndeplinească pentru a fi abuzivă prevăzute de art. 4 din Legea nr. 193/2000: să nu fi fost negociată; prin ea însăși creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților; dezechilibrul creat este în detrimentul consumatorului, nefiind respectată cerința bunei-credințe.

În condițiile în care atât legislația națională și comunitară instituie o prezumție de caracter abuziv al unui contract standard (cum este situația contractului la care s-au referit reclamanții) și cât legea impune profesionistului obligația de a face dovada contrară, rezultă că profesionistul este cel care trebuie să facă dovada existenței negocierii sau cel puțin a posibilității de negociere, de modificare a ofertei.

În cauză s-a constatat că este îndeplinită și condiția referitoare la existența unui dezechilibru între drepturile și obligațiile părților. Astfel, s-a arătat că prin clauza supusă analizei dobânda putea fi modificată de bancă în funcție de indicele de referință al Băncii pentru creditul ipotecar care se stabilea în funcție de costul resurselor de finanțare și evoluția dobânzii la creditele ipotecare de pe piața bancară din România, banca are dreptul să modifice unilateral dobânda, fără ca în contract să fie stipulat un criteriu verificabil în acest sens.

Noțiunea de dobândă variabilă este caracterizată de înregistrarea unor fluctuații, a unor modificări în sensul creșterii sau în sensul reducerii, dar este de asemenea, esențial, că dobânda variabilă înseamnă că aceasta se modifică periodic, în funcție de anumiți factori care, pentru a îndeplini exigențele dispozițiilor legale din materia dreptului consumatorului, față de prevederile exprese ale art. 4 din Legea nr. 193/2000, trebuie să fie obiectivi și verificabili.

Referitor la dispozițiile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 și la dispozițiile art. 9

3

și 2 pct. 24 din O.G. nr. 21/1992, Curtea a constatat că acestea nu sunt incidente în cauză față de împrejurarea că, în cauză contractul de credit a fost încheiat în data de 12 septembrie 2007 iar aceste dispoziții au fost introduse, ulterior, prin prevederile Legii nr. 363/2007, la 31 decembrie 2007, respectiv prin O.U.G. nr. 174 din 19 noiembrie 2008 pentru modificarea și completarea unor acte normative privind protecția consumatorilor.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs recurentele-pârâte S.C. C. S.A. și E. S.A., cea din urmă introdusă în cauză urmare a admiterii cererii de intervenție, la termenul de astăzi.

Recurentele au solicitat admiterea căii de atac, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare și și-au subsumat criticile motivului de modificare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., reproșând instanței de control judiciar că a pronunțat decizia cu încălcarea dispozițiilor art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CE și pe cele ale art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, varianta în vigoare la data încheierii contractului de credit cu intimata.

Recurentele aduc în susținere următoarele argumente care sunt identice cu cele aduse în fundamentarea motivelor de apel.

Cu privire la clauzele 4.1 teza a II și 4.3 din Contractul de credit, privind dobânda variabilă și dreptul băncii de a modifica dobânda pe parcursul derulării contractului, se susține că, caracterul negociat rezultă din faptul că clauza referitoare la dobânda variabilă nu este formulată în același în mod în cuprinsul tuturor contractelor de credit încheiate între C. S.A. și clienții săi, existând diferențe semnificative de formulare a acestora, care determină efecte juridice diferite în raporturile dintre bancă și clienți săi.

Instanța de judecată ar fi trebuit să aprecieze că motivele cuprinse în convenția de credit ce conferă dreptul băncii de a revizui unilateral structura ratei dobânzii sunt redactate în termeni clari și neechivoci, astfel încât nu se poate considera că acestea reprezintă un motiv în înțelesul Legii nr. 193/2000.

Terminologia folosită pentru dobânda de referință nu este una confuză, iar în contract s-a prevăzut, în mod clar, periodicitatea modificării dobânzii de referință variabile, element esențial într-un contract de credit.

Respectivele clauze nu sunt abuzive, nefiind îndeplinită cerința existenței dezechilibrului semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în defavoarea consumatorului, întrucât în chiar cuprinsul clauzelor contractuale, este prevăzută posibilitatea pentru consumator de a refuza modificarea cuantumului dobânzii, astfel încât sunt aplicabile dispozițiile alin. (1) lit. a) teza a II din Anexa la Legea nr. 193/2000.

Astfel, se arată, notificarea băncii reglementată de prevederile din contractul de credit coroborată cu posibilitatea oferită intimatului de a rambursa anticipat creditul în condițiile contractuale, are natura juridică a unei oferte de modificare a actului juridic, pe care consumatorul are libertatea de a o accepta tacit sau de a o repudia expres, noile modificări contractuale neputând să intre în vigoare prin înfrângerea voinței consumatorului.

Dreptul băncii de a modifica dobânda contractuală este o consecință a caracterului variabil al dobânzii, pentru care chiar împrumutatul a optat prin cererea de creditare, fiind conformă manifestării sale de voință exprimată la data încheierii contractului de credit.

Fiind vorba despre o dobândă variabilă, de esența acesteia este înregistrarea unor fluctuații, a unor modificări fie în sensul creșterii ei, fie în sensul reducerii. Acest aspect a fost cunoscut și agreat de către ambele părți, atât de către consumator, cât și de către bancă la momentul încheierii contractului.

În ceea ce privește structura dobânzii variabile, teoretic, aceasta poate să varieze în funcție de un singur indice (Euribor, Libor, Robor) sau în funcție indicele de referință al băncii influențat de mai mulți factori precum: condițiile pieței monetare, costurile generate de prevederi legale/administrative care derivă din nivelul și remunerarea rezervelor minime obligatorii, costul cu provizionarea obligatorie și costurile de refinanțare pe piețe și nivelul mediu al dobânzii aferente depozitelor atrase de către Bancă. Concret, aceste modificări au respectat întru totul mecanismul agreat prin contract, fiind determinate de modificarea factorilor care influențează costurile resurselor C..

Dobânda contractuală fiind o parte semnificativă din prețul contractului, devin aplicabile dispozițiile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 care exclud de la controlul caracterului abuziv al clauzelor referitoare la prețul contractului.

Potrivit art. 9

3

din O.G. nr. 21/1992 "În cadrul contractelor încheiate cu consumatorii, furnizorii de servicii financiare sunt obligați să respecte următoarele reguli: dobânda poate varia în funcție de dobânda de referință a furnizorului de servicii financiare, cu condiția ca aceasta să fie unică pentru toate produsele financiare destinate persoanelor fizice ale operatorului economic respectiv și să nu fie majorată peste un anumit nivel, stabilit prin contract.".

Conform art. 2 pct. 24 din O.G. nr. 21/1992 costul total al creditului este definit ca reprezentând "toate costurile, inclusiv dobânda, comisioanele, taxele și orice alt tip de costuri pe care trebuie să le suporte consumatorul în legătură cu contractul de credit" astfel că dobânda reprezintă prețul contractului de credit ipoteză în care devin aplicabile dispozițiile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 potrivit cărora "Evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, pe de o parte, nici cu produsele și serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil".

Înalta Curte, examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate, constată că recursul este nefondat pentru motivele ce se vor arăta.

Clauzele pe care atât instanța de fond cât și instanța de apel le-au apreciat ca fiind abuzive și care au fost valabile în perioada cuprinsă între data încheierii contractului, 12 septembrie 2007 și data de 13 august 2009, data la care părțile au încheiat actul adițional 1 la contractul de credit prin care au stabilit clar ce reprezintă dobânda și modalitatea de calcul a acesteia, au următoarea redactare:

Potrivit art. 4.1 teza a II-a din contract "Indicele de referință al Băncii pentru creditul ipotecar se stabilește în funcție de costul resurselor de finanțare și evoluția dobânzii la creditele ipotecare de pe piața bancară din România, se publică în presă și se afișează la sediile unităților teritoriale ale băncii" iar conform art. 4.3 "pe parcursul derulării creditului, cu excepția perioadei menționate la art. 4.1. nivelul dobânzii curente se poate schimba în funcție de evoluția indicelui de referință stabilit de bancă".

Potrivit art. 1 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, "orice contract încheiat între profesioniști și consumatori pentru vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii va cuprinde clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înțelegerea cărora nu sunt necesare cunoștințe de specialitate".

Textul de lege anterior evocat stabilește cerința ca în contractele încheiate între profesioniști și consumatori să fie stipulate clauze clare, fără echivoc, pentru înțelegerea cărora nu sunt necesare cunoștințe de specialitate.

Se reține că dobânda este de esența contractului de credit, reprezentând echivalentul folosinței banilor și una dintre rațiunile fundamentale pentru care se desfășoară activitatea bancară.

Astfel, o clauză referitoare la dobânda, inserată într-un contract de credit, este asociată obiectului principal al contractului, acest tip de contract fiind cu titlu oneros.

Caracterul nenegociat al acestor clauze a fost corect reținut de către instanța de apel.

Potrivit art. 4 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, "o clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv".

De asemenea, conform art. 4 alin. (3) teza finală din Legea nr. 193/2000, "dacă un profesionist pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, este de datoria lui să prezinte probe în acest sens".

Din analiza coroborată a dispozițiilor legale anterior evocate rezultă că, în materia protecției consumatorilor, clauzele standard preformulate sunt prezumate a fi nenegociate, până la dovedirea contrariului de către profesionist.

Ori, în cauză instanța de apel a reținut că recurenta nu a dovedit caracterului negociat al acestor clauze, neputând fi asimilată unei operațiuni de negociere simpla existență a unor proceduri interne de negociere ori a unor diferențe de formulare a acestora în cadrul contractelor de credit.

Așadar, instanța de control judiciar, constatând că recurenta nu a făcut dovada caracterului negociat al clauzelor pretins abuzive, a apreciat în mod corect că este îndeplinită condiția caracterului nenegociat al clauzelor contestate.

Condiția referitoare la existența unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților a fost, de asemenea, corect examinată de instanța de control judiciar, aceasta nelimitându-se la simpla afirmare a îndeplinirii condiției privind existența dezechilibrului semnificativ, ci expunând și motivele pentru care a apreciat că este îndeplinită această condiție.

În plus față de cele reținute de instanța de control judiciar, trebuie precizat că cele două clauze în discuție, astfel cum sunt formulate, permit Băncii să își aroge dreptul discreționar de a stabili criteriile după care variază dobânda, cu luarea în considerare doar a acelor indici financiari care să îi procure profit în orice situație de fluctuație a pieței financiare, din modul de redactare a acestora neputându-se deduce, în mod clar și inteligibil, care va fi evoluția în timp a părții variabile a dobânzii pe care împrumutatul trebuie să o plătească Băncii, în condițiile în care indicele de referință în funcție de care se calculează dobânda fluctuează în funcție de costul resurselor de finanțare și evoluția dobânzii la creditele ipotecare de pe piața interbancară din Europa - concepte nedeterminate și nedeterminabile la momentul încheierii contractului de credit.

Dispozițiile art. 1 lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesioniști și consumatori, conform cărora sunt considerate clauze abuzive acele prevederi contractuale care: a) dau dreptul comerciantului de a modifica, în mod unilateral, clauzele contractuale, fără a avea un motiv specificat în contract și acceptat de consumator prin semnarea acestuia au caracter imperativ, ceea ce înseamnă că inexistența unor condiții de contractare concrete, verificabile la momentul încheierii contractului, se sancționează cu nulitatea clauzelor care le conțin.

Aserțiunile recurentei potrivit cărora indicele de referință a băncii este influențat de mai mulți factori precum: condițiile pieței monetare, costurile generate de prevederi legale/administrative care derivă din nivelul și remunerarea rezervelor minime obligatorii, costul cu provizionarea obligatorie și costurile de refinanțare pe piețe și nivelul mediu al dobânzii aferente depozitelor atrase de bancă nu pot fi primite dat fiind caracterul imprevizibil al acestor elemente pentru consumator, aspect corect reținut de instanța de control judecătoresc.

Împrejurarea că de esența activității bancare este obținerea de profit, iar acesta este obținut prin perceperea de dobânzi la capitalul împrumutat, nu poate conduce la concluzia că Banca poate stipula clauze care să-i permită majorarea dobânzii în funcție de voința sa exclusivă.

Având în vedere că cele două clauze permit recurentei să aprecieze, în mod unilateral, criteriile în funcție de care va stabili această componentă a dobânzii reiese cu evidență că s-a creat un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în defavoarea consumatorului, contrar cerințelor bunei-credințe, aspect corect dezlegat de instanța de control judiciar.

Instanța de apel a constatat, în mod judicios, că această împrejurare nu este de natură să ducă la concluzia că cele două clauze sunt clare deoarece, astfel cum rezultă din evoluția dobânzii prezentată de bancă, dobânda a fost în perioada 13 septembrie 2007 - 12 septembrie 2008 de 5,35 % iar ulterior, până în data de 14 august 2009 (data primului act adițional) a avut valoarea de 6,85 %, în condițiile în care părțile nu au semnat un act adițional prin care să fie acceptată modificarea de dobândă, condiția existenței dezechilibrului dintre părți fiind evidentă.

Hotărârea recurată este legală și în ceea ce privește statuările instanței cu privire la inaplicabilitatea în speță art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 și la art. 9

3

și 2 pct. 24 din O.G. nr. 21/1992.

Astfel, la momentul încheierii contractului de credit - 12 septembrie 2007 - art. 4 din Legea nr. 193/2000 avea următoarea formă:

Art. 4. - (1) O clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

(2) O clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv.

(3) Faptul că anumite aspecte ale clauzelor contractuale sau numai una dintre clauze a fost negociată direct cu consumatorul nu exclude aplicarea prevederilor prezentei legi pentru restul contractului, în cazul în care o evaluare globală a contractului evidențiază că acesta a fost prestabilit unilateral de comerciant. Dacă un comerciant pretinde că o clauză standard a fost negociată direct cu consumatorul, este de datoria lui să prezinte probe în acest sens.

(4) Lista cuprinsă în anexa care face parte integrantă din prezenta lege redă, cu titlu de exemplu, clauzele considerate ca fiind abuzive.

Dispozițiile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, ce formează obiectul uneia dintre criticile subsumate de recurentă art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. și conform cărora evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, pe de o parte, nici cu produsele și serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil, nu pot forma obiect de analiză al instanței întrucât acestea au fost introduse prin prevederile Legii nr. 363/2007, respectiv 31 decembrie 2007, deci ulterior încheierii contractului de credit, aspect corect reținut de instanța de apel.

Aceeași situație se regăsește și în cazul dispozițiilor art. 9 și 2 pct. 24 din O.G. nr. 21/1992. Astfel, la data încheierii contractului, aceste dispoziții nu erau în textul legal fiind introduse prin O.U.G. nr. 174 din 19 noiembrie 2008 pentru modificarea și completarea unor acte normative privind protecția consumatorilor.

În considerarea celor ce preced, Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurentele-pârâte E. S.A. și C. S.A. împotriva deciziei civile nr. 70 din 16 ianuarie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 19 aprilie 2019.