ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 415/2021

Ședința publică din data de 18 februarie 2021

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Iași la 20 noiembrie 2017, sub dosar nr. x/2017, reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâta C. S.A., au solicitat instanței declararea ca abuzive și nule absolut a următoarelor clauze inserate unilateral și nenegociat, de către bancă, în contractul de credit nr. x, precum și în actele adiționale din 2009 și 2012;

La solicitarea instanței, reclamanții au precizat în scris, la 15 mai 2018, faptul că, prin punctul 24 al cererii de chemare în judecată, solicită să se constate nulitatea actelor adiționale nr. x/11.11.2009 și nr. y/05.12.2012, cu derularea în continuare a contractului fără incidența clauzelor cuprinse în acestea și modificarea corespunzătoare a clauzelor contractuale referitoare la dobândă, ce au fost stipulate în mod abuziv, în vederea restabilirii echilibrului contractual, precum și înlăturarea clauzelor abuzive privind comisioanele.

Prin sentința nr. 630/2018/CA din 15 noiembrie 2018 pronunțată de Tribunalul Iași, secția II civilă - contencios administrativ și fiscal a fost admisă în parte cererea principală formulată de reclamanții A. și B. în contradictoriu cu pârâta C. S.A..

A constatat caracterul abuziv al clauzelor prevăzute în art. 4.3 teza a doua (în ceea ce privește sintagma "dobândă ce va fi afișată la sediile băncii"), art. 6.1 (referitor la comisionul de procesare de 1,9%) și art. 6.2 (referitor la comisionul de administrare de 0,15%) din contractul de credit nr. x, încheiat la data de 23.06.2008, precum și în art. 3.9 din actul adițional la contractul de credit nr. x, act încheiat la data de 05.12.2012 (referitor la comisionul unic de 90 EUR sau echivalent RON la cursul BNR de la data plății/serviciu).

A respins ca neîntemeiate celelalte capete de cerere formulate de reclamanți.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel pârâta C. S.A..

Prin decizia nr. 703/2019 din 2 decembrie 2019 pronunțată de Curtea de Apel Iași, secția Civilă a fost respins ca nefondat apelul declarat de pârâta C. S.A. împotriva sentinței nr. 630/2018/CA din 15 noiembrie 2018 pronunțată de Tribunalul Iași, secția II civilă - contencios administrativ și fiscal, fiind obligată apelanta C. S.A. să achite intimaților A. și B. suma de 1500 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei decizii, pârâta C. S.A. a declarat recurs.

Prin memoriul de recurs, recurenta a solicitat, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., admiterea recursului, casarea deciziei atacate și în consecință, admiterea apelului pârâtei, în sensul respingerii ca neîntemeiate a capetelor de cerere privind: dobânda variabilă (art. 4.3 teza a doua referitoare la sintagma "dobânda ce va fi afișată la sediile băncii); comisionul de procesare (art. 6.1), comisionul de administrare (art. 6.2) si comisionul unic pentru servicii prestate de bancă la cererea împrumutatului (art. 3.9 ultimul act adițional la contractul de credit).

În argumentarea memoriului de recurs, recurenta susține că hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material în privința cererii de constatare nulitate absolută a clauzelor de comision de procesare, comision de administrare și comisionul unic pentru servicii prestate de banca la cererea împrumutatului, precum și a clauzei de dobândă variabilă referitor la sintagma "dobânda ce va fi afișată la sediile băncii", prin încălcarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 4 alin. (1) și (6) din Legea nr. 193/2000 și ale art. 969, 970 C. civ. de la 1864.

Astfel, prin decizia recurată, recurenta susține că instanța de apel a aplicat în mod greșit dispozițiile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.

În ceea ce privește clauza de la art. 4.3 teza a II-a contract de credit - sintagma "dobânda ce va fi afișată la sediile băncii", recurenta susține că, criteriul de modificare a dobânzii în funcție de evoluția pieței financiare este prevăzut pentru cazul în care împrumutatul optează pentru dobânda aniversară revizuibilă, așa cum în mod expres prevede art. 4.7 teza a doua din contract de credit". ...Rata anuală a dobânzii în vigoare la momentul exercitării opțiunii va putea fi modificată de către Bancă în funcție de evoluția pieței financiare (...)".

În acest context, se arată că, împrumutatul nu și-a exercitat însă opțiunea pentru un anumit tip de dobândă, caz în care articolele 4.1, 4.2 si 4.3 din contractul de credit prevăd foarte clar că împrumutatul va datora dobândă aniversară revizuibilă pentru un an de creditare și care va fi cea în vigoare la momentul datei de aniversare a creditului, respectiv dobânda percepută de bancă pentru acest tip de produs bancar.

La 23 iunie 2009, prima aniversare a creditului, întrucât împrumutatul nu a optat pentru un anumit tip de dobândă, aceasta a devenit revizuibilă în procent de 6,9% conform prevederilor art. 4.2 contract de credit.

Cât privește sintagma "dobânda ce va fi afișată la sediile băncii" nu se poate reține cu temei faptul că astfel de dobândă, în vigoare la momentul datei de aniversare a creditului, ar avea un caracter imprevizibil; acest tip de dobânda a fost asumat în mod real de către împrumutați.

Necunoașterea valorii variabile a unei obligații contractuale, astfel asumate, nu se confundă cu necunoașterea obligației contractuale însăși. În speță, valoarea unei dobânzi variabile nu poate fi cunoscută, în mod obiectiv, de niciuna dintre părți la momentul încheierii contractului de credit, însă la momentul semnării contractului obligația de plată a unei astfel de dobânzi variabile a fost cunoscută în mod real de reclamanți, fiind consecința directă a opțiunii acestora pentru un astfel de produs bancar.

Pentru aceste motive, recurenta consideră nu sunt îndeplinite cumulativ condițiile prevăzute de legea specială, nefiind dovedite în cauză nici faptul că această clauză este contrară cerinței bunei-credințe și nici dezechilibrul semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

Mai susține recurenta că, prevederile clauzei de la art. 6.1 din contractul de credit sunt cât se poate de clare, redactate fără echivoc, astfel că, la momentul acordului de voință, consumatorilor nu le-a fost ascunsă inserarea acestora în cuprinsul convenției, iar termenii utilizați pentru stipularea comisionului sunt pe deplin inteligibili, clari, accesibili și apți de a fi înțeleși cu ajutorul gândirii logice.

Comisionul de procesare a creditului este prețul unui serviciu ce nu poate fi negat că a fost prestat de bancă; acordarea creditului presupune operațiuni de evaluare a cererii de credit și a documentației depuse în susținerea cererii, de verificare a bonității clienților, consultarea unor baze de date pentru riscuri etc.

Astfel, numai în urma verificărilor efectuate banca poate ajunge la concluzia că viitorul împrumutat îndeplinește toate condițiile referitoare la venituri, bonitate și poate trece la încheierea contractului de credit.

Prețul acestui serviciu de procesare a fost clar exprimat, nefiind necesare (unui consumator cu un bagaj mediu de cunoștințe generale), cunoștințe de specialitate pentru a înțelege natura sa ori modul în care se va achita.

De asemenea, clauza de la art. 6.2 din contractul de credit, comision de administrate este circumscris unor activități reale și concrete, desfășurate cu prilejul derulării fiecărui contract de credit.

În acest context, recurenta consideră că, în mod greșit instanța de apel a apreciat ca fiind îndeplinite condițiile caracterului abuziv al clauzelor de comisioane - motivând că "banca a urmărit să obțină un avantaj disproporționat în detrimentul reclamanților, astfel încât, echilibrul contractual s-a rupt, nefiind îndeplinită cerința bunei-credințe" și că "odată ce funcția și destinația comisioanelor nu au fost evidențiate în convenția de credit, consumatorii s-au aflat (...) într-o imposibilitate reală de a le negocia {...}".

Mai susține recurenta că, clauzele de la art. 6.1 și 6.2 din contractul de credit, precum și clauza de comision unic de la art. 3.9 din ultimul act adițional la contractul de credit, răspund exigentelor de claritate și transparență, astfel că orice client suficient de atent avea reprezentarea comisionului de procesare și a comisionului de administrare, precum și consecințele economice ale acestor costuri.

De asemenea, nu exista nicio dispoziție legală care să oblige banca să detalieze, în raporturile cu clienții săi, motivele pentru care percepe comisionul de procesare, iar lipsa unei enumerări sau prezentări exhaustive în cuprinsul clauzei a operațiunilor subsumate activităților de analiză acordare credit și de administrare credit nu afectează întinderea obligației de plata a împrumutatului și nu contribuie la generarea sau amplificarea dezechilibrului dintre drepturile și obligațiile părților din contractul de credit.

Fiind clauze ce privesc prețul unor servicii bancare, clar exprimate în contract, ele nu ar putea fi considerate ca inducând un dezechilibru semnificativ între drepturi și obligații.

Astfel, în temeiul Legii nr. 193/2000 nu poate fi pusă în discuție valoarea reală a serviciilor astfel comisionate, cum a procedat instanța de apel care a reținut dezechilibru semnificativ între prestațiile părților litigante și pentru faptul că banca "nu a dovedit îndeplinirea unui serviciu care să justifice real plata comisioanelor".

În acest context, se susține că o clauză care privește obiectul principal al contractului sau remunerația ori prețul unui serviciu nu ar putea fi considerate ca inducând un dezechilibru semnificativ între drepturi și obligații dacă este clar exprimată în contract cu bună-credință, iar aceasta indiferent dacă între cuantumul acestui preț și valoarea reală a serviciului sau produsului ar fi vreo discrepanță.

Cu referire la comisionul de procesare și comisionul de administrare, care sunt elemente constitutive ale prețului contractului de credit, recurenta susține că reclamanții au valorificat o oferta a Băncii care le-a fost favorabilă, raportată intereselor momentului solicitării creditului.

În acest sens, se arată că Legea 193/2000 vorbește despre un dezechilibru semnificativ, iar nu despre o simplă nemulțumire a consumatorului în ceea ce privește prețul creditului - "nu orice inegalitate prezintă relevanță și nu orice clauză care are efecte negative asupra consumatorului creează și un dezechilibru semnificativ în raportul contractual.

Astfel, analiza clauzelor criticate sub aspectul valoric al prestațiilor, astfel cum a procedat instanța de apel, excede sferei de aplicare a Legii nr. 193/2000, întrucât scopul acestei legi speciale nu este de a cerceta exclusiv onerozitatea clauzelor denunțate ca abuzive, cu ignorarea aspectelor ce țin de voința contractuală și poziția subiectivă a părților la momentul încheierii contractului de credit.

Pentru toate aceste motive, recurenta susține că instanța de apel a aplicat în mod greșit dispozițiile legale care impun îndeplinirea cumulativă a condițiilor ce concură la declararea caracterului abuziv al unei clauze contractuale.

De asemenea, mai susține recurenta că instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 969 C. civ. de la 1864, intervenind în convenția părților în sensul modificării prețului contractului de credit prin eliminarea comisioanelor, doar ca rezultat al manifestării exclusive de voință a uneia din părți - a reclamanților, manifestare de voință neagreată însă de cealaltă parte - Banca, aducând astfel atingere principiului efectelor obligatorii ale contractului și principiului autonomiei de voință în materie contractuală.

Astfel, comisioanele împreună cu dobânda se constituie în prețul contractului de credit, preț care nu poate fi determinat în mod arbitrar de un terț, fie el și instanță de judecată.

Până la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului nu s-a depus întâmpinare în cauză de către intimații-reclamanți A. și B..

Înalta Curte, a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din Camera de consiliu din 29 octombrie 2020, potrivit dispozițiilor art. 494 alin. (4) C. proc. civ., în unanimitate, s-a dispus comunicarea către părți a raportului asupra admisibilității în principiu a recursului.

Potrivit dovezilor de comunicare raportul asupra admisibilității în principiu a recursului a fost comunicat părților la data de 4 noiembrie 2020, părțile nedepunând punct de vedere.

Prin încheierea pronunțată la 17 decembrie 2020, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a admis în principiu recursul declarat de recurenta-pârâtă C. S.A. împotriva deciziei nr. 703/2019 din 2 decembrie 2019 pronunțată de Curtea de Apel Iași, secția Civilă și a acordat termen la data de 18 februarie 2021, cu citarea părților.

Analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale aplicabile cauzei, Înalta Curte reține că recursul declarat de recurenta-pârâtă C. S.A. este fondat, urmând a fi admis, pentru următoarele considerente:

Motivul prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea pronunțată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

În dezvoltarea acestui motiv de casare, recurenta a susținut că hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material în privința cererii de constatare nulitate absolută a clauzelor de comision de procesare, comision de administrare și comisionul unic pentru servicii prestate de bancă la cererea împrumutatului, precum și a clauzei de dobândă variabilă referitor la sintagma "dobânda ce va fi afișată la sediile băncii", prin încălcarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 4 alin. (1) și (6) din Legea nr. 193/2000 și ale art. 969,970 C. civ. de la 1864.

În ceea ce privește clauza de la art. 4.3 teza a II-a contract de credit - sintagma "dobânda ce va fi afișată la sediile băncii", recurenta susține că, criteriul de modificare a dobânzii în funcție de evoluția pieței financiare este prevăzut pentru cazul în care împrumutatul optează pentru dobânda aniversară revizuibilă, așa cum în mod expres prevede art. 4.7 teza a doua din contract de credit". ...Rata anuală a dobânzii în vigoare la momentul exercitării opțiunii va putea fi modificată de către Bancă în funcție de evoluția pieței financiare (...)".

Cât privește sintagma "dobânda ce va fi afișată la sediile băncii", recurenta arată că nu se poate reține cu temei faptul că astfel de dobândă, în vigoare la momentul datei de aniversare a creditului, ar avea un caracter imprevizibil, întrucât acest tip de dobândă a fost asumat în mod real de către împrumutați, context în care apreciază că nu sunt îndeplinite cumulativ condițiile prevăzute de legea specială, nefiind dovedite în cauză nici faptul că această clauză este contrară cerinței bunei-credințe și nici dezechilibrul semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

Referitor la critica ce vizează clauza de la art. 4.3 teza a II-a contract de credit - sintagma "dobânda ce va fi afișată la sediile băncii", instanța de recurs constată că aceasta este nefondată, urmând a fi respinsă.

Aceasta deoarece, clauzele contractuale privind dobânda nu conțin indici de referință clar precizați, nefiind circumstanțiate în mod clar și fără dubiu elementele de fapt care ar permite modificarea unilaterală a dobânzii contractuale, aspect de natură a-i situa pe consumatori într-o situație dezavantajată, în beneficiul băncii, în sensul dispozițiilor art. 4 alin. (1) și (2) din Legea nr. 193/2000.

Așadar, această clauză privind afișarea dobânzii la sediile băncii, fără a se evidenția factorii obiectivi de care a depins, în perioada 23 iunie 2008-11 noiembrie 2009, schimbarea ratei dobânzii, se constată că a fost lăsată la aprecierea exclusivă a băncii, referindu-se la noțiuni care au o sferă de interpretare extinsă și echivocă, prin urmare, din perspectiva consumatorului, aceasta este lipsită de previzibilitate (fiind incidentă ipoteza prevăzută de art. 1 lit. g) din anexa la Legea nr. 193/2000).

Astfel, imposibilitatea de interpretare a clauzei, de stabilire a sferei de aplicare, pe baza unor elemente neechivoce oferă băncii dreptul exclusiv de a modifica rata dobânzii, dar și din perspectiva lipsei de previzibilitate, aspect ce produce lezarea intereselor patrimoniale ale reclamanților, fără ca instanța învestită cu verificarea legalității unei astfel de măsuri să aibă criterii concrete pentru analizarea acestei clauze.

Potrivit anexei din lege sunt considerate clauze abuzive acele prevederi contractuale care:

"a) dau dreptul comerciantului de a modifica unilateral clauzele contractului, fără a avea un motiv întemeiat care să fie precizat în contract. Prevederile acestei litere nu se opun clauzelor în temeiul cărora un furnizor de servicii financiare își rezervă dreptul de a modifica rata dobânzii plătibile de către consumator ori datorată acestuia din urmă sau valoarea altor taxe pentru servicii financiare, fără o notificare prealabilă, dacă există o motivație întemeiată, în condițiile în care comerciantul este obligat să informeze cât mai curând posibil despre aceasta celelalte părți contractante și acestea din urmă au libertatea de a rezilia imediat contractul."

În acest sens, se constată pârâta și-a rezervat dreptul de a modifica unilateral nivelul dobânzii în raport cu evoluția pieței financiare sau de politica sa de credite, cu afișarea dobânzii la sediile sale, fără măcar ca aceste noțiuni să fie definite în mod clar, fără echivoc. Or, în condițiile în care clauzele contractuale trebuie formulate într-un mod care să ofere posibilitatea unui observator obiectiv de a aprecia asupra temeiniciei motivelor de modificare unilaterală a contractului, astfel cum este formulat, art. 4.3 teza a doua oferă băncii dreptul exclusiv și discreționar de a modifica dobânda, iar clauza analizată este ab initio abuzivă, întrucât exclude, prin modul în care este formulată, posibilitatea verificării îndeplinirii condițiilor pe care le cuprinde.

Din această perspectivă, se constată că instanța de apel a reținut, în mod corect că sintagma "dobândă ce va fi afișată la sediile băncii" este abuzivă, întrucât nu au fost menționate criterii clare și neechivoce de modificare a dobânzii, fără a fi notificat și fără a da dreptul celui împrumutat de a rezilia contractul.

Referitor la critica recurentei ce vizează clauza privind comisionul de procesare din contractul de credit de la art. 6.1, aceasta susține că a fost clar exprimată, fiind redactată fără echivoc la momentul acordului de voință, iar termenii utilizați pentru stipularea comisionului sunt pe deplin inteligibili, clari și accesibili pentru a fi înțeleși.

De asemenea, clauza de la art. 6.2 din contractul de credit, ce viza comisionul de administrate este circumscris unor activități reale și concrete, desfășurate cu prilejul derulării fiecărui contract de credit, aspect ce le conferă un caracter neabuziv.

În acest context, recurenta susține că, clauzele de la art. 6.1 și 6.2 din contractul de credit, precum și clauza de comision unic de la art. 3.9 din ultimul act adițional la contractul de credit, răspund exigentelor de claritate și transparență, astfel că, orice client suficient de informat și avizat avea reprezentarea comisionului de procesare și a comisionului de administrare, precum și consecințele economice ale acestor costuri.

În acest context, susținerea recurentei, potrivit căreia, hotărârea instanței de apel a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material în privința cererii de constatare nulitate absolută a clauzelor de comision de procesare, comision de administrare și comisionul unic pentru servicii prestate de banca la cererea împrumutatului, se constată a fi întemeiată.

Totodată, susținerea recurentei referitoare la includerea comisioanelor în obiectul principal al contractului, fiind excluse de la analiza caracterului abuziv nu poate fi reținută, partea interpretând într-o manieră neadecvată jurisprudența CJUE. Dimpotrivă, chiar din hotărârile CJUE invocate de recurentă rezultă că interpretarea dată de Curtea Europeană este în sensul că, de principiu, clauzele ce reglementează comisioanele percepute de instituția bancară nu fac parte din obiectul principal al contractului.

Criticile recurentei vizând neîndeplinirea condițiilor pentru constatarea caracterului abuziv al clauzelor ce reglementează comisionul de acordare credit - art. 6.1, comisionul de administrare - art. 6.2, precum și clauza de comision unic de la art. 3.9 din ultimul act adițional la contractul de credit sunt apreciate ca întemeiate de Înalta Curte pentru următoarele considerente:

Așadar, în raport de conținutul clauzelor evocate transparența unei clauze se analizează prin raportare la posibilitatea unui consumator informat de a prevedea, pe baza unor criterii clare și inteligibile, consecințele economice și juridice care rezultă din clauzele contractuale ce îl privesc (cauza Matei, C143/13, cauza Kasler și Rabai, C-26/13).

Astfel, din lecturarea clauzelor menționate, acestea conțin modalitatea în care comisioanele vor fi calculate, periodicitatea cu care acestea vor fi percepute și momentele la care trebuie plătite, neimpunându-se niciun fel de clarificări suplimentare.

În speță, față de conținutul clauzelor evocate și chiar față de denumirea comisionului, se constată că împrumutații au fost în măsură să prevadă, la data încheierii convenției de credit, care sunt consecințele juridice și economice pe care le implică respectivul comision.

Aceasta deoarece, clauzele au fost exprimate în contractul de credit în termeni clari și inteligibili, nefiind clauze complexe sau care să folosească un limbaj pentru înțelegerea căruia ar fi nevoie de cunoștințe de specialitate. Această concluzie se desprinde din analiza clauzelor contestate, cu atât mai mult cu cât în conținutul acestora se prezintă modul de calcul al acestora, prin raportare la valoarea creditului acordat.

Totodată, din jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene, rezultă că analiza clauzei privind comisionul de administrare se face prin raportare la dovedirea serviciilor prestate, nefiind necesară indicarea expresă a acestor servicii în cuprinsul contractului.

Astfel, în ceea ce privește reținerea instanței de apel, potrivit căreia, contractul de credit nu ar cuprinde detalierea motivelor pentru care se percep comisioanele, se constată că nu există nicio prevedere legală care să oblige recurenta la detalierea motivelor perceperii unor costuri, iar legislația din materia drepturilor consumatorilor nu impune profesionistului să procedeze în acest sens cu privire la toate activitățile concrete care se circumscriu unui anumit serviciu prestat.

De asemenea, se reține că instanța de apel nu a arătat prin ce anume clauzele contestate creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, având în vedere că doctrina este unanimă în a considera existența unui "dezechilibrul semnificativ" numai în situația absenței unor prestații echivalente ca urmare a executării obligațiilor contractuale de către părți.

În acest sens, instanța de apel a reținut în considerente faptul că aceste clauzele nu sunt clare și precise, dând astfel posibilitatea doar băncii de a interpreta, strict în interes propriu, aceste clauze, creând și din această perspectivă, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

Așadar, nefăcând nicio dovadă a disproporțiilor dintre obligațiile părților la momentul semnării contractului, instanța a apreciat în mod implicit îndeplinirea acestei condiții, deși perceperea comisioanelor este justificată prin prisma demersurilor efectuate de creditoare anterior încheierii creditului, precum și pe parcursul derulării contractului de credit.

În ceea ce privește comisionul de procesare credit, recurenta a arătat că acesta se percepe pentru activități de punere la dispoziția clientului a creditului acordat, care cuprinde costurile băncii cu deschiderea contului de credit, punerea la dispoziția clientului în contul curent a sumei de bani provenind din credit, punerea la dispoziția clientului a graficului de rambursare, acest comision fiind perceput o singură dată, la momentul acordării creditului, pentru servicii necesare punerii sumei de bani la dispoziția clientului, iar perceperea acestuia nu poate fi contestată prin prisma lipsei contra prestației, pentru că banca a suportat aceste costuri la rândul său, sens în care nu se poate reține crearea unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

Așadar, nu se poate reține lipsa negocierii, în condițiile în care, comisioanele au fost aduse la cunoștința reclamanților încă din faza precontractuală, prin cererea de creditare pe care reclamanții au semnat-o la data de 13 iunie 2008 și în care sunt menționate clar cele două tipuri de comisioane ce urmau a fi percepute de bancă pentru creditul solicitat, respectiv comision de administrare lunar calculat la soldul creditului și comision de procesare inclus în credit, în valoare de 1.216 Euro.

În ceea ce privește clauza de comision unic de la art. 3.9 din ultimul act adițional la contractul de credit, se constată că actul adițional de restructurare din 5 decembrie 2012 a fost încheiat ca urmare a cererii formulate de reclamanți, banca acordându-le o dobândă redusă la nivelul de 8,43% pe o perioadă de 5 ani, urmând ca, după expirarea perioadei de grație, să se aplice o dobândă variabilă calculată potrivit formulei EURIBOR 6 L+marja fixă de 7,50%.

Așadar, comisionul unic pentru servicii prestate de bancă la cererea împrumutatului se constată că este legal, întrucât la momentul încheierii actului adițional de restructurare din 2012 nu exista niciun act normativ care să interzică perceperea comisioanelor, ori care să impună condiții privitoare la cuantumul acestora.

În acest context, se reține că acest comision a fost încheiat sub imperiul O.U.G. nr. 50/2010, care a validat legalitatea perceperii acestor comisioane prin art. 36 "(1) pentru creditul acordat, creditorul poate percepe numai: comision de analiză dosar, comision de administrare credit sau comision de administrare cont curent, compensație în cazul rambursării anticipate, costuri aferente asigurărilor și, după caz, dobânda penalizatoare, alte costuri percepute de terți, precum și un comision unic pentru servicii prestate la cererea consumatorilor", fără a impune profesionistului să procedeze la o adevărată dare de seama cu privire la toate activitățile concrete ce se circumscriu unui anumit serviciu prestat, precum cele de analiză și cele de administrare a creditului.

În aceste condiții, se constată că instanța de apel a reținut, în mod greșit, caracterul abuziv al comisionului unic, în condițiile în care acesta a fost perceput pentru servicii suplimentare solicitate de consumatorii-intimați-reclamanți, fiind astfel respectată dispoziția legală din art. 35 alin. (1) lit. b) din O.U.G. nr. 50/2010.

Prin urmare, informarea completă, corectă și în timp util asupra comisioanelor, exprimarea lor clară atât în cadrul precontractual, cât și în cadrul contractual, fapt dovedit cu înscrisurile din dosarul cauzei, exclud caracterul ascuns ori lipsa bunei-credințe din partea băncii cu privire la perceperea comisioanelor de la art. 6.1 și 6.2 din contractul de credit, precum și clauza de comision unic de la art. 3.9 din ultimul act adițional la contractul de credit.

Relevante în reținerea caracterului fondat al criticii analizate sunt hotărârile CJUE pronunțate în cauza C-621/17 și cauzele conexate C-224/19 și C-259/19.

În prima hotărâre, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a statuat în cauza C-621/17 (Gyula Kiss împotriva CIB Bank Zrt., Emil Kiss, Gyula Kiss) că "articolul 4 alin. (2) și articolul 5 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretate în sensul că cerința potrivit căreia o clauză contractuală trebuie exprimată în mod clar și inteligibil nu impune că acele clauze contractuale care nu au făcut obiectul unei negocieri individuale cuprinse într-un contract de împrumut încheiat cu consumatori, precum cele în discuție în litigiul principal, care stabilesc în mod precis cuantumul costurilor de administrare și al unui comision de acordare care urmează să fie suportate de consumator, metoda lor de calcul și data de exigibilitate a acestora, trebuie să detalieze de asemenea toate serviciile furnizate în schimbul sumelor în cauză", precum și că "articolul 3 alin. (1) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că o clauză contractuală precum cea în discuție în litigiul principal, referitoare la costuri de administrare a unui contract de împrumut, care nu permite identificarea fără ambiguitate a serviciilor concrete furnizate în schimbul acestora, nu creează, în principiu, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților care decurg din contract în detrimentul consumatorului, în contradicție cu cerința de bună-credință".

În cea de-a două hotărâre, Curtea Europeană a statut că "articolul 3 alin. (1) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că o clauză a unui contract de împrumut încheiat între un consumator și o instituție financiară, care impune consumatorului plata unui comision de acordare, poate crea în detrimentul consumatorului un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților care decurg din contract, în pofida cerinței de bună-credință, atunci când instituția financiară nu demonstrează că acest comision corespunde unor servicii furnizate și unor cheltuieli pe care le-a efectuat, aspect a cărui verificare revine instanței de trimitere".

În consecință, față de interpretările date de Curtea Europeană se impune ca instanța de apel să procedeze la analiza clauzelor contestate vizând comisionul de procesare, cel de administrare precum și clauza de comision unic valorificând jurisprudența indicată.

În contextul relevat, Înalta Curte constată că instanța de apel, în cadrul controlului de legalitate nu a procedat, în mod efectiv, la analizarea apelului pârâtei, întrucât aceasta nu a arătat motivul pentru care clauzele contestate creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în condițiile în care nu s-a făcut nicio dovadă a disproporțiilor dintre obligațiile părților la momentul semnării contractului, instanța apreciind în mod implicit îndeplinirea acestei condiții, iar acest aspect nu poate satisface exigențele unei analize a raportului juridic dedus judecății, din perspectiva aspectelor de nelegalitate evocate.

Astfel, cu ocazia rejudecării cauzei, instanța de apel se va preocupa să analizeze apelul pârâtei referitor la comisionul de acordare, comisionul de administrare, precum și comisionul unic și să răspundă criticilor formulate de părți în susținerea pretențiilor și apărărilor lor, în raport cu temeiurile de drept invocate.

Constatând că instanța de apel nu a intrat în cercetarea pretențiilor deduse judecății sub aspectul cererilor cu care a fost învestită, Înalta Curte, în aplicarea dispozițiilor art. 496 alin. (2) C. proc. civ., apreciază că se impune admiterea recursului declarat de recurenta-pârâtă C. S.A. împotriva deciziei nr. 703/2019 din 2 decembrie 2019 pronunțată de Curtea de Apel Iași, secția Civilă, cu consecința casării în parte a deciziei atacate și trimiterea cauzei aceleiași instanțe spre rejudecarea apelului declarat sub aspectul criticilor referitoare la soluția primei instanțe asupra capetelor de cerere 4, 5 și 22.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-pârâtă C. S.A. împotriva deciziei nr. 703/2019 din 2 decembrie 2019 pronunțată de Curtea de Apel Iași, secția Civilă, în contradictoriu cu intimații-reclamanți A. și B..

Casează în parte decizia atacată.

Trimite cauza spre rejudecarea apelului declarat sub aspectul criticilor referitoare la soluția primei instanțe asupra capetelor de cerere 4, 5 și 22.

Menține în rest dispozițiile deciziei atacate.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 18 februarie 2021.