ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 593/2021

Ședința publică din data de 11 martie 2021

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Cererile în fața primei instanțe:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă la data de 13 iulie 2017 sub nr. x/2017 reclamantul FONDUL ROMÂN DE CONTRAGARANTARE a chemat în judecată pe pârâta A. solicitând instanței ca prin sentința ce va pronunța să constate nulitatea absolută a certificatul de adjudecare din data de 06.02.2017 emis de executorul judecătoresc B. în dosarul de executare nr. 164/2016 privind adjudecarea de către pârâtă a unui număr de 131.500 acțiuni aparținând C., acționar al reclamantului, precum și întoarcerea executării silite și restabilirea situației anterioare.

La data de 29 martie 2018 MINISTERUL PENTRU MEDIUL DE AFACERI, COMERȚ ȘI ANTREPRENORIAT a depus cerere de intervenție accesorie în favoarea reclamantului.

Cererea de intervenție accesoria a fost admisă în principiu la termenul din data de 9 aprilie 2019, conform celor menționate în încheierea de ședință de la acel termen.

Cauza a fost succesiv declinată între secția a IV-a Civilă și secția a VI-a Civilă, prin sentința civilă nr. 3/F din 22 ianuarie 2019 Curtea de Apel București, secția a V-a civilă stabilind competența de soluționare în favoarea Tribunalului București, secția a VI-a civilă.

După stabilirea instanței competente cauza a primit numărul de dosar unic x/2017

Hotărârea primei instanței:

Prin sentința civilă nr. 1376/2019 din 21 mai 2019 Tribunalul București, secția a VI-a civilă a admis cererea principală și cererea de intervenție accesorie în interesul reclamantei și a constatat nulitatea absolută a certificatului de adjudecare din 06.02.2017 emis de executorul judecătoresc B. în dosarul execuțional nr. x/2016 privind adjudecarea de către pârâtă a unui număr de 131.500 acțiuni aparținând C.; a dispus, totodată, întoarcerea executării silite și restabilirea situației anterioare.

Apelul:

Sentința de fond a fost atacată cu apel de pârâta A., cauza fiind înregistrată pe rolul Curții de apel București, secția a VI-a civilă sub același număr unic de dosar.

Prin decizia civilă nr. 2122A din 17 decembrie 2019 Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a respins ca nefondat apelul declarat de pârâtă.

Recursul:

Împotriva deciziei pronunțate de curtea de apel a declarat recurs motivat pârâta A., cauza fiind înregistrată pe sub același număr unic la 19 iunie 2020 pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă.

Motivarea recursului:

Recurenta-pârâtă a invocat prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., criticând decizia de apel sub următoarele aspecte:

Subsumat motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.. într-o primă critică, recurenta-pârâtă a susținut că instanța de apel a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, în sensul menținerii greșitei calificării excepțiilor invocate în fața primei instanțe ca fiind apărări de fond.

În dezvoltarea criticii, a arătat că în fața instanței de fond a invocat trei excepții: a lipsei calității procesuale active a reclamantei, a lipsei de interes a acesteia și a inadmisibilității acțiunii de contestare a procedurii de vânzare a acțiunilor în raport de prevederile art. 777 C. proc. civ. Nelegalitatea deciziei de apel, constă, în opinia recurentei-pârâte în respingerea căii de atac declarată împotriva încheierii prin care judecătorul fondului a statuat în sensul că nu este în prezența unor veritabile excepții, calificându-le apărări de fond. A mai arătat că a invocat prin memoriul de apel dispozițiile art. 245 C. proc. civ., prezentând la acel moment, ca și în memoriul de recurs, diferența dintre excepție și apărare de fond. În acest context critică raționamentul instanței devolutive de atac în ceea ce privește considerentul în sensul că analiza excepțiilor ar fi pus în discuție elemente care priveau chiar temeinicia cererii de chemare în judecată, afirmând că nu există o suprapunere în acestea și motivele pe fond a cererii. De asemenea a criticat și cele reținute în decizia de apel în sensul că nu s-a dovedit vătămarea prin calificarea excepțiilor ca fiind apărări de fond, în opinia recurentei-pârâte încălcarea normelor procedurale privind soluționarea excepțiilor prevăzute la art. 248 C. proc. civ. atrăgând nulitatea absolută. În subsidiar, a arătat că a existat o vătămare a sa prin faptul că s-a procedat la analizarea fondului cauzei.

O altă critică vizează încălcarea dispozițiilor art. 61 alin. (1) C. proc. civ. prin menținerea de către instanța de apel a soluției de fond de admitere în principiu a unei cereri de intervenție accesorie lipsită de interes. A arătat sub acest aspect că intervenientul ar fi trebuit să dovedească folosul practic, material sau moral ce urma să fie obținut, criticând în consecință cele reținute de instanța de apel în sensul că interesul intervenientului ar fi fost justificat prin atribuțiile de control și coordonare ale acestei părți față de C..

Într-o altă critică, subsumată aceluiași motiv de casare, recurenta-pârâtă a susținut încălcarea dispozițiilor art. 478, art. 481 și art. 430 alin. (1) C. proc. civ. prin depășirea efectului devolutiv al apelului, susținând că au fost analizate aspecte necriticate în calea devolutivă de atac. A arătat că prima instanță a reținut calitatea sa de asociație, dar a apreciat că nu este îndeplinită și condiția de a fi constituită în scopul sprijinirii și dezvoltării întreprinderilor mici și mijlocii. Deși cele reținute de prima instanță nu au fost contestate prin calea de atac, intrând, în opinia sa, sub puterea de lucru judecat, instanța de apel, cu depășirea limitelor de investire a analizat prima condiție, constatând că nu are statutul de asociație. În raport de această susținere, recurenta-pârâtă arată că i s-a creat o situație mai defavorabilă în propria cale de atac.

Motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. a fost invocat în susținerea următoarelor critici:

S-a susținut greșita aplicare a dispozițiilor art. 1247 alin. (2), art. 777 și art. 715 C. proc. civ. din perspectiva greșitei respingeri a excepției lipsei calității procesuale active a reclamantului. Reluând apărările vizând lipsa calității procesuale active, dedusă din lipsa unui drept al intimatului-reclamant care să fi fost încălcat prin vânzarea în cadrul executării silite, recurenta-pârâtă susține că instanța de apel a refuzat aplicarea prevederilor art. 715 C. proc. civ., apreciind nelegal că ar adăuga o condiție neprevăzută de art. 1247 alin. (2) C. civ. Arată că norma invocată din C. civ. este una cu caracter general, în timp ce în cauză se punea în discuție o executare silită, fiind, deci, aplicabile normele din materia contestației la executare, derogatorii de la normele generale. A mai susținut că normele din materia contestației la executare se coroborează cu cele ale art. 777 alin. (2) C. proc. civ. În acest context a arătat că este nerelevant considerentul cuprins în regulatorul de competență în sensul că instanțele au fost investite cu o acțiune de drept comun, întrucât acest aspect nu exclude aplicarea normelor din materia contestației la executare.

Recurenta-pârâtă a susținut și greșita interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 1247 alin. (2) C. civ., din perspectiva greșitei respingeri a excepției lipsei de interes a intimatului-reclamant. A criticat în acest cadru considerentul instanței de apel prin care s-a arătat că intimatul-reclamant justifică interesul prin necesitatea respectării condițiilor de transmitere a propriilor acțiuni, în speță fiind transmise, în fapt, acțiunile C., iar nu cele ale intimatului-reclamant, reluând aserțiunile referitoare la lipsa de interes prin raportare la art. 33 C. proc. civ. A mai arătat că intimatul-reclamant este terț față de vânzarea unor acțiuni ce nu sunt proprietatea sa, astfel încât nu justifică un interes din perspectiva art. 1247 alin. (2) C. civ.

Sub un alt aspect a criticat raționamentul instanței de apel care a argumentat interesul prin prisma interesului public protejat prin formularea acțiunii în justiție, invocând prevederile art. 37 C. proc. civ., nerespectate în cauză, în sensul inexistenței unei legitimări legale exprese pentru demersul judiciar.

O altă critică a vizat interpretarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 777 C. proc. civ. și art. 5 alin. (2) din O.U.G. nr. 23/2009, critică structurată sub cinci aspecte.

Un prim aspect a fost legat de excepția de inadmisibilitate, instanța de apel apreciind nelegal că prevederile O.U.G. nr. 23/2009 ar viza un interes general, acela al aducerii la îndeplinire a obiectului de activitate, caracterul general al interesului ocrotit rezultând și din considerentele care au condus la necesitatea înființării intimatului-reclamant. A susținut că în speță nu se discuta încălcarea normelor care privesc funcționarea părții adverse, ci a unor norme care privesc transmiterea unor acțiuni către terțe persoane și care reglementează structura acționarilor minoritari, prevăzute pentru protecția acționarului majoritar - statul român. În acest sens a susținut că prevederea vizând persoanele juridice care pot deveni acționari la Fond nu este de natură să vizeze interesul general, aptă să atragă nulitatea absolută. În concluzie, în opinia recurentei-pârâte, dispoziția legală invocată ca fiind încălcată nu este sancționată cu nulitatea absolută.

Un al doilea aspect a vizat inadmisibilitatea acțiunii în condițiile în care sub sancțiunea nulității absolute se invocă nerespectarea prevederilor actului constitutiv, susținând că chiar dacă prin acțiune a fost invocată încălcarea prevederilor art. 5 din O.U.G. nr. 23/2009, în fapt se invocă nerespectarea prevederii statutare corespunzătoare. Invocă în acest sens dispoziții ale Legii nr. 31/1990 care statuează asupra înființării unei societăți prin contract de societate și statut, prin raportare la prevederea din O.U.G. nr. 23/2009 care stipulează că Fondul se constituie în forma societății pe acțiuni, fiindu-i aplicabile normele din legislația societăților.

Un alt aspect a vizat greșita interpretare și aplicare a art. 5 din O.U.G. nr. 23/2009 coroborat cu O.G. nr. 21/2000 și Legea nr. 1/2005, din perspectiva argumentației că nu are statul de asociație. Invocând prevederi din statutul propriu, recurenta-pârâtă arată că este înscrisă în registrul asociațiilor și fundațiilor, calificarea ca uniune nedeterminând schimbarea statutului de asociație, Legea nr. 1/2005, în baza căreia a fost constituită reprezentând dreptul special în materie care se completează cu cel general, reprezentat de O.G. nr. 26/2000. În acest context, în opinia recurentei-pârâte, în interpretarea O.G. nr. 26/2000, are statutul de asociație, respectând normele acestei ordonanțe.

Recurenta-pârâtă a criticat decizia de apel și în ce privește reținerea că nu este îndeplinită condiția de a fi constituită în scopul sprijinirii și dezvoltării întreprinderilor mici și mijlocii. Arată din această perspectivă că scopul statutar este acela al promovării intereselor economice, sociale și culturale ale membrilor săi, printre membrii numărându-se și societăți cooperatiste ce pot fi încadrate în categoria IMM.

În final, recurenta-pârâtă a susținut greșita aplicare și interpretare a art. 5 din O.U.G. nr. 23/2009 și art. 757 C. proc. civ., instanța de apel reținând în mod legal că acestea ar fi aplicabile și în cazul executării silite, prin argumentul că legea ar prevedea un sistem special privind circulația acestora. A susținut, astfel, că acțiunile fondului nu sunt declarate neurmăribile potrivit art. 727 C. proc. civ., că executarea silită a acțiunilor Fondului este permisă de prevederile Legii societăților și că prevedere din statutul intimatului-reclamant care privesc dobândirea de acțiuni are în vedere are modalități de dobândire, cu excluderea executării silite. În ce privește art. 757 C. proc. civ., a arătat că sintagma "dacă legea nu prevede un sistem special privind circulația acestora" are în vedere vânzarea acțiunilor pe piețele reglementate, iar nu prin licitația publică.

Pentru toate aceste critici, recurenta-pârâtă a solicitat admiterea recursului și, în principal casarea deciziei recurate cu consecința respingerii cererii de chemare în judecată în baza excepțiilor, greșit respinse de instanța de apel; într-un prim subsidiar, casarea deciziei de apel și respingerea cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată; într-un al doilea subsidiar, casarea deciziei de apel și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței devolutive de atac.

Admisibilitatea recursului:

Cererea de recurs a fost depusă cu respectarea prevederilor art. 490 alin. (1) C. proc. civ. la Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, instanța care a pronunțat hotărârea atacată, în termenul prevăzut de art. 485 alin. (1) C. proc. civ., recursul fiind declarat și motivat în termen legal de 30 zile, calculat potrivit art. 181 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ.

În cauză a fost întocmit și comunicat părților, în conformitate cu dispozițiile art. 493 C. proc. civ., raportul asupra admisibilității în principiu a recursului.

La termenul din 7 decembrie 2020 Înalta Curte, constituită în complet de filtru, a admis în principiu recursul declarat și a stabilit termen în ședință publică, cu citarea părților, pentru soluționarea căii de atac.

Analiza motivelor de recurs:

Față de actele dosarului, de înscrisurile administrate în cauză și de dispozițiile legale incidente, Înalta Curte apreciază recursul ca nefondat pentru următoarele considerente:

Critica întemeiată pe motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. referitoare la greșita menținerea de către instanța de apel a soluției instanței de fond de calificare a excepțiilor invocate în cauză ca fiind apărări de fond este nefondată. În mod legal instanța devolutivă de atac a apreciat că aspectele invocate de recurenta-pârâtă în susținerea excepțiilor presupunea analiza pe fond a cauzei, fiind în strânsă legătură cu posibilitatea promovării acțiunii în nulitate, respectiv natura interesului corotit de norma legală a cărei nesocotire a fost invocată prin cererea de chemare în judecată, adică existența unui interes în formulare acțiunii și calificarea acesteia.

Înalta Curte mai reține, totodată, că doctrina de specialitate și jurisprudența națională sunt unanime în a aprecia că în cazul invocării unui motiv de nulitate absolute, condițiile de exercitare a acțiunii vizând calitatea procesuală activă și interesul în promovarea demersului judiciar nu pot fi analizat distinct de fondul cauzei, fiind absorbite în analiza motivului de nulitate invocat. Din această perspectivă, în mod corect instanța de apel a apreciat că există o suprapunere între noțiunea de interes ca element de natură a afecta calitatea procesuală, interesul în formularea acțiunii și admisibilitatea acesteia, pe de o parte, și noțiunea de interes ca element esențial în constatarea incidenței sancțiunii nulității absolute.

În acest context, sunt nerelevante expunerile teoretice ale recurentei-pârâte vizând definirea excepției și distincția acesteia față de apărările de fond.

Este înlăturată și susținerea recurentei-pârâte în sensul nelegalității deciziei de apel prin reținerea inexistenței unei vătămări a părții rezultată din modalitatea în care prima instanță a procedat la analiza excepții, calificate ca apărări de fond. Recurenta-pârâtă a invocat din această perspectivă caracterul imperativ al normelor ce reglementează procedura de soluționare a excepțiilor procesuale, apreciind că se impune sancțiunea nulității absolute pentru hotărârea pronunțată cu nerespectarea acestor norme. Această susține este contrazisă chiar prin interpretarea sistematică, logico-juridică normelor din materia excepției procesuale, legiuitorul reglementând posibilitatea unirii lor cu fondul cauzei. În consecință, nu se poate reține un caracter imperativ al acestei proceduri, de soluționare cu prioritate a excepțiilor procesuale, instanța de judecată putând dispune unirea lor cu fondul cauzei. Plecând de la această premisă, Înalta Curte reține că în cauză devin incidente prevederile art. 175 alin. (1) C. proc. civ., ce impune dovedirea unei vătămări pentru a se dispune anularea actului de procedură. Or, în cauză se reține în primul rând că excepțiile calificate ca apărări de fond au făcut obiectul analizei instanțelor devolutive (fiind, deci, exclusă o vătămare din această perspectivă). În al doilea rând, vătămarea nu poate fi dedusă din simpla analiză a fondului cauzei, întrucât, instanța de judecată, în măsura în care ar fi apreciat temeinicia acelor apărări ale recurentei-pârâte, ar fi respins acțiunea ca neîntemeiată. În consecință, analizarea pe fond a cauzei nu constituie în sine o vătămare de natură a atrage sanțiunea prevăzută de art. 175 alin. (1) C. proc. civ.

Este nefondată și cea de-a doua critică, subsumată motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., susținută pe nelegalitate deciziei de apel sub aspectul soluției de menținere în cauză a intervenientului accesorii, prin aprecierea îndeplinirii condițiilor prevăzute de art. 61 C. proc. civ. În mod corect instanța de apel a reținut ca fiind dovedit interesul acestuia de a interveni în cauză, prin raportare la prevederile art. 3 alin. (2) lit. B) pct. 6 din H.G. nr. 23/2017 care stipulează că intervenientul exercită funcțiile de coordonare și control privind C.. Coroborat cu acest aspect, interesul intervenientului este justificat și prin raportare la art. 2 alin. (1) lit. e) pct. 2 din același act normativ, care prevede expres că ministerul îndeplinește funcția de autoritate de stat prin care exercită funcțiile de coordonare a politicilor și a măsurilor de încurajare și de stimulare a întreprinderilor mici și mijlocii, de monitorizare și evaluare a acestora. Tocmai în virtutea acestei atribuții, de autoritate de stat implicată în stimularea întreprinderilor mici și mijlocii, a fost reglementată și atribuția de control și coordonare a C., raportat la statutul acesteia și fondurile gestionate. Din această perspectivă Înalta Curte menționează că potrivit H.G. nr. 435/1996, prin care a fost adoptat statutul fundației, C. a fost constituită în vederea sprijinirii și dezvoltării sectorului privat în România conform Memorandului semnat între Guvernul României, Comisia Comunității Europene și Banca Europeană pentru Reconstrucție și Dezvoltare, gestionând fondurile puse la dispoziție de Banca Europeană pentru Reconstrucție și Dezvoltare și Programul PHARE-REPEDE. În raport de cele menționate, de reglementările incidente, în mod legal s-a apreciat de către instanțele devolutive că intervenientul justifică un interes în participarea la demersul judiciar inițiat de intimata-reclamantă.

Este nefondată și ultima critică a recurentei, încadrată în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. privind încălcarea de către instanța de apel a dispozițiilor art. 477, art. 481 și art. 430 alin. (1) C. proc. civ.

Nu poate fi reținută o încălcare a dispozițiilor art. 430 alin. (1) C. proc. civ. referitoare la autoritatea de lucru judecat, dedusă din considerentul instanței de apel în sensul că situația de fapt nu a fost contestată de părți. Aspectul analizat de instanța de apel vizând respectarea prevederilor art. 5 din O.U.G. nr. 23/2009 sub aspectul statutului de asociație al recurentei-pârâte nu se încadrează în situația de fapt, pentru a intra sub autoritatea de lucru judecat. De asemenea, nu se reține o încălcare a dispozițiilor art. 477 C. proc. civ. care reglementează limitele efectului devolutiv al apelului, susținută de recurenta-pârâtă prin prisma necriticării în calea devolutivă de atac a statuării instanței de fond în sensul că deține statutul de asociație, Înalta Curte reținând incidența în cauză a prevederilor art. 478 alin. (2) C. proc. civ., aspectul statutului părții fiind pusă în analiza instanței de apel de către intimata-reclamantă prin întâmpinarea formulată în cauză. Totodată, plecând de la cele menționate anterior, nu se poate reține încălcarea prevederilor art. 481 C. proc. civ., nefiind în prezența uneia autorități de lucru judecat, în condițiile invocării aspectului legat de statutul recurentei-pârâte prin actul procedural al întâmpinării depuse la dosar. În alt context, Înalta Curte apreciază că față de menținerea soluției date de prima instanță, prin raportare în principal la aceleași considerente care au conturat hotărârea de fond, reanalizarea sub o altă perspectivă a unei condiții care consolidează soluția dată în cauză nu constituie o încălcare a principiului non reformatio in peius, reglementat de art. 481 C. proc. civ.

Nici criticile subsumate motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu sunt fondate. Prealabil, Înalta Curte precizează că unele din criticile analizate în cele ce urmează au fost încadrate de recurenta-pârâtă și în motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. Ele se circumscriu, însă, doar motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., fiind analizate din această perspectivă.

Astfel, nu se reține o aplicare greșită de către instanța de apel a prevederilor art. 1247 alin. (2), art. 777 și art. 715 C. proc. civ., sub aspectul calității procesuale active a intimatei-reclamante, prin raportare la art. 32 C. proc. civ. Înalta Curte observă că dispoziția cuprinsă în art. 32 C. proc. civ. este una generală, stipulând că una din condițiile acțiunii este reprezentată de interes, alături de cea a calității procesuale. Din această perspectivă, se constată că în cauză nu poate fi reținută o încălcare a unei dispoziții generale, care reglementează condițiile de exercitare ale acțiunii civile, această normă conturând cadrul general valabil a unui demers judiciar, urmând a fi analizate distinct în raportul de specificul fiecărei cauze deduse judecății. De asemenea, nu este reținută susținerea că instanța de apel ar fi făcut o confuziune între cele două condiții (a calității și a interesului), din analiza deciziei recurente rezultând examinarea distinctă a celor două. Ceea ce a afirmat instanța de apel, Înalta Curte reținând legalitatea raționamentului, este faptul că cele două trebuie analizate din perspectiva motivului de nulitate invocat, aceasta fiind modalitate de stabilire a condițiilor de exercitare a acțiunii în situația cererii de chemare în judecată întemeiată pe un motiv de nulitate absolută.

Este înlăturată și critica vizând neaplicarea în cauză a prevederilor art. 715 C. proc. civ. Înalta Curte reține că dispoziția legală invocată nu este incidentă în cauză pentru a determina evaluarea calității procesuale active. Se observă din norma invocată este inserată în capitolul ce reglementează contestația la executare. Plecând de la premisa că actul de vânzare contestat ca fiind nul a fost întocmit în cursul unei executări silite, recurenta-pârâtă susține că sunt incidente dispozițiile din materia contestației la executare. O asemenea susținere nu este fondată. Se constată, în primul rând că acțiunea nu îmbracă forma contestației la executare, fiind formulată ca o acțiune de drept comun. Aspectul formei de exercitare a demersului judiciar a făcut obiectul de analiză în cadrul regulatorului de competență, doar prin statuarea asupra modalității de exercitare a demersului judiciar putând fi stabilită și instanța competentă. Din această perspectivă se reține că este relevantă, contrar susținerii recurentei-reclamante, determinarea acțiunii ca fiind una de drept comun, aceasta neavând impact nu numai asupra stabilirii instanței competente ci, implicit, și asupra procedurii de judecată a cererii de chemare în judecată.

Se constată, totodată, că temeiul de drept procesual al cererii a fost indicat ca art. 777 C. proc. civ. Acest text nu vizează procedura de executare silită, ci actul juridic de vânzare încheiat ca urmare a finalizării procedurii de executare silită. El nu vizează, așa cum susține recurenta-pârâtă, procesul-verbal de adjudecare - act de executare care consemnează finalizarea executării silite prin declararea câștigătorului licitației publice, ci actul de vânzare, act ulterior procesului-verbal de adjudecare, distinct de acesta din urmă și care are valoarea actului translativ de proprietate/de vânzare a bunului supus licitației publice.

În acest context, fiind depășită etapa executării silite, legiuitorul a reglementat posibilitatea desființării actului de vânzare pe calea dreptului comun. Este logică această opțiune a legiuitorului, având în vedere motivele strict reglementate de lege pentru desființarea actului de vânzare a bunului executat silit - frauda terțului adjudecatar, ori nulitatea absolută când adjudecatar este creditorul urmăritor.

De altfel, promovarea acțiunii pe calea dreptului comun rezultă și din interpretarea sistematică, logico-juridică a textului art. 777 C. proc. civ. Astfel, în primul alineat, în care se prevede posibilitatea desființării vânzării la licitație publică pentru cazul de fraudă, se menționează expres că cererea poate fi formulată doar pe cale principală. Concluzia este aceea că legiuitorul a trimis partea care invocă frauda terțului adjudecatar pe calea dreptului comun, contestația la executare nefiind calificată ca o acțiune principală, ci ca un incident în cursul executării silite. Alineatul 2 al articolului de lege nu schimbă modalitatea de promovare a demersului judiciar, ci doar instituie un caz distinct de contestare în justiție a actului de vânzare a bunului executat silit.

În consecință, în mod legal instanța de apel a apreciat că în raport de dispozițiile art. 777 C. proc. civ., fiind investită cu o acțiune de drept comun, în care se invocă un motiv de nulitate absolută, cererea se analizează în raport cu normele care conturează regimul acestei nulități.

Nu poate fi reținută nici susținerea recurentei-pârâte în sensul că și dacă ar fi investită cu o acțiune de drept comun, instanța era obligată să aplice normele din materia contestației la executare pentru că se contesta un act de executare. În cauză nu suntem în prezența unor norme derogatorii, care s-ar aplica în raport de normele generale. Juridic nu este posibilă o asemenea soluție, susținută de recurenta-pârâtă, neexistând un raport general - special între normele care reglementează procedura judecării unei cauze potrivit dreptului comun și cele care reglementează procedura judecării contestației la executare. O dată stabilită natura demersului judiciar, devin aplicabile normele procedurale specifice acestuia, neputând fi realizat, așa cum susține recurenta-pârâtă, un amestec între cele două proceduri.

Este înlăturată și critica recurentei-pârâte vizând greșita aplicare a prevederilor art. 1247 alin. (2) C. proc. civ. sub aspectul modului de apreciere a excepției lipsei de interes a intimatului-pârât în promovarea demersului judiciar.

Se reține, sub un prim aspect corectitudinea exprimării instanței de apel atunci când argumentează interesul intimatului-pârât prin necesitatea respectării condițiilor de transmitere a propriilor acțiuni. În cauză este cert că obiectul acțiunii este reprezentat de acțiunile deținute de C., acțiuni emise de intimatul-pârât. Atunci când menționează instanța de apel că intimatul-reclamant are interesul de a impune respectarea condițiilor de transmitere a propriilor acțiuni, nu are în vedere, așa cum susține recurenta-pârâtă, calitatea de proprietar asupra acțiunilor, ci calitatea sa de emitent al acestora. Se reține că folosirea sintagmei "propriile acțiuni" atunci când este vorba de acțiunile societății emitente este una legală, juridică. Sub acest aspect, Înalta Curte menționează că însuși legiuitorul folosește această sintagmă, chiar pentru a sublinia ideea de raport între societatea emitentă și propriile acțiuni ale acesteia. Cu titlu de exemplu, se menționează prevederea art. 103 alin. (1) din Legea nr. 31/1990 care menționează că societatea nu poate subscrie propriile acțiuni, precum și prevederea art. 103

1

alin. (1) din același act normativ potrivit căreia societatea poate dobândi propriile acțiuni. Este evident că folosind sintagma "propriile acțiuni" legiuitorul nu a dorit să se refere la acțiunile proprietatea societății emitente, pentru că un asemenea înțeles ar goli de conținut normele legale precitate. Dacă s-ar da înțelesul susținut de recurenta-pârâtă, iar societatea emitentă ar fi proprietarul acțiunilor (prin folosirea sintagmei "propriile acțiuni") nu ar avea logică juridică interdicția de subscriere ori facultatea de dobândire a acțiunilor emise, ce constituie obiectul de reglementare al normelor juridice menționate.

Susținerile recurentei-pârâte referitoare la incidența dispozițiilor art. 33 C. proc. civ. sunt nefondate, Înalta Curte reținând legalitatea deciziei de apel din perspectiva existenței unui interes personal al intimatului-pârât în promovarea demersului judiciar reprezentat de necesitatea respectării cerințelor imperative ale legii în ce privește modalitatea de dobândire a acțiunii a căror emitent este, precum și din perspectiva legalității structurii acționariatului său. În aceste condiții, nu se poate aprecia o nelegalitate a deciziei de apel sub aspectul neaplicării în cauză a dispozițiilor art. 37 C. proc. civ., textul legal invocat nefiind incident, prin raportare la evidențierea interesului personal al intimatului-reclamant în formularea acțiunii în justiție. În consecință, dispoziția legală ce reglementează legitimarea procesuală a altor persoane nu este aplicabil cauzei, intimatul-reclamant acționând în propriul interes, dat de necesitatea conservării acționariatului său, prin raportare la o normă legală imperativă, interes alăturat celui general protejat de actul normativ.

Din această perspectivă, a interesului personal al intimatului-reclamant, nu prezintă relevanță împrejurarea că debitorul din procedura de executare silită, ori ceilalți acționari nu au contestat vânzarea. De altfel, nu poate fi identificat raționamentul juridic susținut de recurenta-pârâtă care recunoaște un interes al celorlați acționari de a invoca nulitatea absolută a actului de vânzare a acțiunilor deținute de unul dintre acționari, dar neagă un asemenea interes pentru emitentul acțiunilor.

Înalta Curte, raportat și la considerentele expuse anterior, înlătură și critica recurentei-pârâte referitoare la greșita aplicare a prevederilor art. 1247 alin. (2) C. civ., în condițiile în care subsumat acestei critici partea reiterează aceleași susțineri vizând transmiterea acțiunilor unui terț nu a propriilor acțiuni ale intimatului-pârât, că ultimul este terț de vânzare și că interesul obținerii nulității contractului de vânzare acțiuni ar fi fost doar al celorlalți acționari.

Criticile recurentei-pârâte vizând nelegalitatea deciziei de apel prin prisma greșitei respingeri a excepției de inadmisibilitate sunt nefondate, instanța devolutivă de atac reținând în mod legal caracterul general al interesului protejat de art. 5 alin. (2) din O.U.G. nr. 23/2009, alături de cel personal legat de structura acționariatului intimatului-reclamant, dedus din obiectul de activitate astfel cum este reglementat prin actul normativ. În plus, Înalta Curte reține și aspectele prezentate anterior, referitoare la modalitatea de constituire a intimatului-reclamant, la modalitatea de constituire a terțului ale cărui acțiuni au făcut obiectul actului de vânzare, precum și la specificitatea fondurilor administrate necesare aducerii la îndeplinire a obiectului de activitate al intimatului-reclamant, fiind înlăturată susținerea recurentei-pârâte în sensul că structura acționariatului nu ar avea legătură cu obiectul sau scopul Fondului. Împrejurarea că statul român, independent de vânzarea acțiunilor ce fac obiectul demersului judiciar, rămâne acționar majoritar, putând în consecință, să adopte măsurile necesare în vederea realizării obiectului de activitate al Fondului, nu are valența susținută de reclamanta-pârâtă, în sensul înlăturării caracterului imperativ al normelor care reglementează structura acționariatului intimatului-reclamant. O asemenea interpretare ar goli de conținut normele invocate; or scopul prevederilor legale a fost tocmai exprimarea voinței legiuitorului de a se conserva o anumită structură a acționariatului, cu indicarea expresă a entităților juridice care pot obține o asemene calitate. În acest context este înlăturată și apărarea că, fiind în prezența unei nulități relative, doar statul român ar fi avut interes în contestarea vânzării pachetului de acțiuni. Nu se poate susține, logico-juridic, că prin raportare la calitatea sa de acționar, statul român ar proteja doar un interes particular. Deținerea calității de acționar a statului român în structura diverselor entități juridice nu transformă interesul protejat în unul particular, statul român urmărind în toate aceste cazuri, protejarea interesului general.

Sub acest aspect, nu poate fi reținută apărarea recurentei-pârâte în sensul că în cauză se puneau în discuție doar norme care privesc transmiterea unor acțiuni, întrucât prevederile legale ce reglementează structura acționariatului și modalitățile de transmitere a acțiunilor nu pot fi analizate desprins de scopul și obiectul de activitate al intimatului-reclamant, tocmai ultimul fiind cel care a determinat adoptarea dispozițiile imperative incidente în speță. În consecință, în mod legal a reținut instanța de apel că încălcarea normei legale ce constituie fundamentul demersului judiciar atrage sancțiunea nulității absolute.

Este nefondată și critica recurentei-pârâte vizând contestarea actului de vânzare acțiuni în temeiul unor prevederi statutare. Simpla reluare în cuprinsul actelor constitutive ale Fondului a dispozițiilor legale din O.U.G. nr. 23/2009 nu determină transformarea normei juridice din imperativă în facultativă, și a sancțiunii aplicabile din absolută în relativă. Cu titlul de exemplu se menționează că în practica obișnuită a redactării actelor constitutive ale unei societăți sunt reluate dispozițiile legale din cuprinsul Legii societății. Într-un asemenea caz, dacă în actul constitutiv al unei societăți sunt preluate, de exemplu, normele legale care reglementează atribuțiile adunării generale extraordinare, demersul judiciar al unui acționar de contestare a unei hotărâri a adunări generale ordinare pe considerentul încălcării atribuțiiilor adunării generale extraordinare nu va fi analizat din prisma nulității relative, motivat de existența unor asemenea prevederi în actul constitutiv. El va fi în continuare examinat prin prisma nulității absolute prin raportare la norma care configurează atribuțiile adunării generale extraordinare ale unei societăți.

În consecință, existența prevederilor similare în actul normativ și actul constitutiv al Fondului, ultimul preluând normele legale, nu determină schimbarea regimului juridic aplicabil în cazul nerespectării dispoziției legale.

Critica recurentei-pârâte referitoare la greșita apreciere a lipsei statului de asociație este, de asemenea, nefondată. În mod legal instanța de apel a reținut că recurenta-pârâtă este o entitate juridică ce a fost constituită în baza unei legi speciale, având statul de uniune, iar pe cel de asociație. Împrejurarea că legea specială impune înscrierea sa în registrul asociațiilor și fundațiilor nu conferă recurentei-pârâte statutul de asociație, în condițiile în care conform statutului său, este constituită în forma uniunii, având, deci, un statut special, cu reguli speciale, reglementate în Legea nr. 1/2005. Înalta Curte reține, analizând sistematic prevederile Legii nr. 5/2005 că legiuitorul a reglementat două entități juridice distincte în cuprinsul actului normativ, respectiv asociația și uniunea. Rezultă, deci, că cele două forme asociative nu se confundă, fiecare având organizare și reglementare proprie. În consecință, pornind de la identificare voinței legiuitorului, se concluzionează că nu există o suprapunere de statut între asociație și uniune, fiind nefondată susținerea recurentei-pârâte sub acest aspect.

Chiar dacă s-ar achiesa la punctul de vedere al recurentei-pârâte în sensul că O.G. nr. 26/2000 reprezintă cadrul general în materia asociațiilor și fundațiilor, în timp de Legea nr. 5/2005 ar reprezenta legea specială, acest aspect nu este de natură a determina caracterul de asociație pentru parte. Se reinterează faptul că recurenta-pârâtă nu este organizată în forma unei asociații, ci în forma uniunii, fiind aplicabile, deci, normele speciale în detrimentul celor generale.

În consecință, în mod legal instanța de apel a apreciat că recurenta-pârâtă nu îndeplinește condiția legală de a deține statutul de asociație.

De asemenea, Înalta Curte apreciază legalitatea deciziei de apel și din perspectiva neîndeplinirii cerinței legale de a fi constituită în scopul sprijinirii și dezvoltării întreprinderilor mici și mijlocii, fiind nefondată critica recurentei-pârâte în acest sens. Se observă că recurenta-pârâtă menționează, în susținerea criticii sale, în mod trunchiat raționamentul instanței devolutive de atac, făcând trimitere doar la considerentul conform căreia scopul său este acela de a sprijini cooperatorii și membrii asociați. Or, instanța de apel a menționat în continuarea raționamentului că și în situația în care printre membrii asociați există și entități care ar putea fi încadrate în noțiunea de întreprindere mică sau mijlocie, având în vedere scopul circumstanțiat al recurentei-pârâte - susținerea intereselor membrilor săi - această situație nu este de natură să determine aprecierea întrunirii cerinței legale, întrucât aceasta ar depinde de factori cauzali, respectiv dacă acele entități au sau nu la momente variabile în timp statutul special cerut de norma legală. În acord cu acest raționament al instanței de apel, Înalta Curte reține, ca și instanța devolutivă de atac, că norma legală impune existența declarată a scopului de sprijinire a întreprinderilor mici și mijlocii, direct, iar nu mediat prin analiza posibilității pentru anumiți membri de a fi sau nu încadrați în categoria menționată.

În final, este înlăturată și critica referitoare la interpretarea greșită a art. 5 din O.U.G. nr. 23/2009 prin raportare la art. 727 C. proc. civ., respectiv art. 757 C. proc. civ. Normele juridice invocate de recurenta-pârâtă în susținerea criticii de nelegalitate nu sunt incidente în cauză, ele regăsindu-se în reglementarea executării silite, în capitolul referitor la urmărirea mobiliară. În speță, așa cum s-a menționat deja, nu sunt aplicabile normele care reglementează modalitatea de desfășurare a executării silite, nefiind în prezența unei contestații la executare. Obiectul cauzei este reprezentat de actul de vânzare emis ulterior finalizării executării silite, act față de care legiuitorul a înțeles să reglementeze în art. 777 C. proc. civ. proceduri speciale de desființare, pentru motivele strict arătate și pe calea dreptului comun. În speță, deci, nu se ridică problema dacă acțiunile erau sau declarate neurmăribile, sau dacă a fost respectată cerința instituită de art. 757 C. proc. civ., ci instanța a fost investită cu verificarea legalității actului de vânzare acțiunii din perspectiva unui motiv de nulitate absolută, în aceste limite instanța de fond analizând întrunirea condițiilor legale reglementate prin norme imperative pentru modificarea structurii acționariatului intimatului-reclamant. În consecință, nu prezintă relevanță juridică în speță dispozițiile în materia executării silite imobiliare, instanțele devolutive nefiind investite cu examinarea legalității modului de desfășurare a executării silite.

Pentru toate considerentele expuse, în temeiul art. 496 C. proc. civ., recursul declarat de recurenta-pârâtă va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă CENTROCOOP-UNIUNEA NAȚIONALĂ A COOPERAȚIEI DE CONSUM împotriva deciziei civile nr. 2122 A din 17 decembrie 2019 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, în contradictoriu cu intimatul-reclamant FONDUL ROMÂN DE CONTRAGARANTARE și intimatul-intervenient MINISTERUL ECONOMIEI, ENERGIEI ȘI MEDIULUI DE AFACERI (MEEMA).

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 11 martie 2021.