ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 570/2021

Ședința publică din data de 10 martie 2021

Asupra recursului de față, constată și reține următoarele:

Prin cererea înregistrată sub nr. x/2017 la 30 august 2017 pe rolul Tribunalului Bihor, secția a II-a civilă, reclamanta S.C. A. S.R.L. a chemat-o în judecată pe pârâta B. și a solicitat ca instanța să emită o ordonanță de plată pentru suma de 48360 euro, reprezentând chiria pentru autoturismul marca x, cu număr de înmatriculare x, pentru perioada 12 decembrie 2012 - 12 ianuarie 2015. În temeiul art. 1.018 alin. (1) C. proc. civ., a solicitat obligarea pârâtei la plata dobânzii penalizatoare aferente fiecărei chirii lunare, de la data scadenței până la data plății efective, precum și la plata cheltuielilor de judecată.

La 3 octombrie 2017 reclamanta și-a modificat cererea de chemare în judecată în acțiune de drept comun, întemeiată pe dispozițiile art. 1.345 C. civ. și a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 45.000 de euro, despăgubiri pentru prejudiciul produs prin devalorizarea autoturismului cu marca și datele de identificare indicate în cererea inițială, prejudiciu produs ca urmare a utilizării autoturismului în perioada 13 iunie 2012 - 21 octombrie 2015.

Prin sentința nr. 200/LP din 16 octombrie 2018, Tribunalul Bihor, secția a II-a civilă a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune.

A admis în parte cererea de chemare în judecată modificată și a obligat-o pe pârâtă la plata către reclamantă a sumei de 33.867 euro (în echivalent în RON la cursul de schimb afișat de B.N.R. în ziua plății), reprezentând prejudiciul produs prin devalorizarea autoturismului marca x, cu nr. de identificare x, ca urmare a utilizării acestuia de către pârâtă în perioada 13 iunie 2012 - 21 octombrie 2015, precum și a sumei de 8.449,82 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

A respins celelalte pretenții ale reclamantei.

Împotriva acestei sentințe, B. a declarat apel, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Prin decizia nr. 356/C/2019-A din 6 noiembrie 2019, Curtea de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a admis apelul și a schimbat în parte sentința apelată, în sensul că:

A respins ca nefondată cererea de chemare în judecată, a respins cererea reclamantei de acordare a cheltuielilor de judecată efectuate în fața primei instanțe, a menținut dispoziția de respingere a excepției prescripției dreptului material la acțiune și a obligat-o pe intimată la plata către apelantă a cheltuielilor de judecată în cuantum de 1.500 RON, reprezentând onorariu avocațial în apel.

Împotriva deciziei din apel, S.C. A. S.R.L., reprezentată prin administrator judiciar provizoriu C., Cabinete de Practicieni în Insolvență a declarat recurs, solicitând casarea acesteia și trimiterea cauzei, spre o nouă judecată instanței de apel.

În drept, recurenta a invocat dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ.

Subsumat motivelor de casare prevăzute la art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 C. proc. civ., recurenta a arătat că, deși a admis apelul, pronunțând o soluție de respingere ca nefondată a cererii de chemare în judecată, instanța de apel nu a intrat în analiza fondului, limitându-se la a cerceta doar condițiile de admisibilitate a cererii de chemare în judecată întemeiată pe îmbogățirea fără justă cauză.

Potrivit recurentei, nerespectarea de către instanță a regulilor de procedură a condus la existența unei contradicții între considerentele hotărârii atacate și dispozitivul acesteia, în sensul că motivarea hotărârii servește unei soluții diferite decât cea din dispozitiv, care este nemotivată.

În acest sens, recurenta a arătat că, deși instanța de apel a reținut la pagina 11 alin. (5) din decizie că, "existând încheiat între cele două părți un contract de locațiune (contractul de închiriere nr. x/12.12.2012 -fila x/11 dosar fond), intimata reclamantă avea la dispoziție împotriva pârâtei o acțiune în răspundere civilă contractuală, iar în situația în care acest act nu ar fi fost valabil încheiat, o acțiune în răspundere civilă delictuală, motiv pentru care, în speța de față nu este îndeplinită condiția caracterului subsidiar (art. 1348 C. civ.) al acțiunii în restituirea îmbogățirii fără justă cauză,care este astfel inadmisibilă", dispozitivul conține o soluție contrară, respectiv "respinge ca nefondată cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâta B.."

Or, în condițiile în care în considerentele deciziei recurate se regăsesc argumente privind condițiile de admisibilitate a actio de în rem verso, precum și argumente în sensul inadmisibilității acesteia, iar instanța s-a oprit în dispozitiv la soluția de respingere a cererii ca nefondată, rezultă o evidentă contradicție între motivarea hotărârii recurate și dispozitivul acesteia, deoarece motivarea conduce la o anumită soluție, iar dispozitivul cuprinde soluția contrară. Astfel, soluția la care s-a oprit instanța de apel, cuprinsă în dispozitivul deciziei recurate, apare ca fiind nemotivată.

A subliniat recurenta că pronunțarea unei soluții de respingere a cererii ca nefondată, în condițiile în care întreaga motivare se referă la inadmisibilitate, nu face decât să-i îngrădească dreptul la justiție, de vreme ce autoritatea de lucru judecat intervine doar în cazul respingerii acțiunii ca neîntemeiată/nefondată, nu și în cazul respingerii acesteia ca inadmisibilă, acțiunea inițial respinsă ca inadmisibilă putând fi reiterată după ce toate condițiile pentru promovarea acesteia vor fi îndeplinite.

Din perspectiva motivului de nelegalitate prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a susținut că decizia atacată a fost dată cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1345, art. 1346 și art. 1348 C. civ.

Astfel, a arătat că instanța de apel a apreciat că nu sunt îndeplinite condițiile legale pentru admiterea unei actio de în rem verso, reținând, în esență, că "nefiind îndeplinite cele două condiții de admisibilitate (caracterul subsidiar și condiția ca îmbogățirea și însărăcirea să fie lipsite de o cauză justă), curtea nu va mai proceda la analizarea celorlalte patru, în condițiile în care toate cele șase condiții trebuie îndeplinite cumulativ pentru admiterea unei actio de în rem verso."

Potrivit recurentei, instanța de apel a nesocotit puterea de lucru judecat atât a considerentelor, cât și a dispozitivului deciziei civile nr. 462/A/2017 din 29 iunie 2017, pronunțată în dosarul nr. x/2015, prin care Curtea de Apel Oradea a dispus rezoluțiunea promisiunii de vânzare-cumpărare autentificată sub nr. x de Biroul Notarului Public D. privind autoturismul marca x, de culoare neagră, model x, cu nr. de identificare x și a obligat-o pe S.C. A. S.R.L. la restituirea către B. a echivalentului în RON a sumei de 68.000 euro, la care se adaugă dobânda legală, calculată de la data pronunțării până la data plății efective.

Totodată, nu a avut în vedere că folosința autovehiculului s-a exercitat în temeiul unui contract de închiriere sau de comodat, cu toate că în cadrul acțiunii s-a stabilit caracterul fictiv al contractului de închiriere nr. x, respectiv că acesta nu reflectă realitatea juridică dintre părți, esențială fiind promisiunea de vânzare-cumpărare intervenită între acestea.

Or, raportat la dispozitivul deciziei mai sus menționate, susține recurenta, rezultă fără putință de tăgadă că instanța de apel a aplicat în mod eronat dispozițiile art. 1.348 C. civ., în speță fiind îndeplinită condiția caracterului subsidiar al acțiunii în restituirea îmbogățirii fără justă cauză.

În opinia recurentei, prezenta acțiune, întemeiată pe dispozițiile art. 1.345 C. civ., era singura cale de a obține realizarea dreptului de creanță împotriva intimatei, rezultat din devalorizarea autoturismului, astfel că în mod eronat a apreciat instanța de apel că avea la dispoziție o acțiune în răspundere civilă contractuală sau o acțiune în răspunedere delictuală, în condițiile în care îmbogățirea fără justă cauză prevăzută de dispozițiile art. 1.345 și următoarele din C. civ. în ceea ce o privește pe intimata pârâtă B. s-a produs prin obligarea S.C. A. S.R.L., prin decizia civilă nr. 462/A/2017, la plata integrală a prețului de 68.000 euro al autoturismului în discuție, aspect avut inițial în vedere de instanța de fond în cadrul dosarului nr. x/2015

În acest context, a arătat și că, la pagina 10 penultimul alineat din hotărârea atacată, instanța a reținut că, "raportat la temeiul acțiunii, îmbogățirea fără justă cauză, în mod corect a apreciat prima instanță că dreptul intimatei reclamante la acțiune s-a născut odată cu desființarea promisiunii de vânzare-cumpărare autentificată sub nr. x/09.06.2012, respectiv la data de 29 iunie 2017, data pronunțării deciziei civile nr. 462/A/2017, în dosar nr. x/2015 de către Curtea de Apel Oradea, întrucât până la acest moment subzista obligația intimatei reclamante de a transfera pârâtei dreptul de proprietate asupra autoturismului marca x Panamera, în condițiile asumate de către părți"'.

Or, arată recurenta, în condițiile în care instanța a reținut că 29 iunie 2017 este momentul la care s-a născut dreptul la acțiune al S.C. A. S.R.L., ar fi trebuit să constate că în cauză sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 1.345 C. civ., întrucât prescripția nu poate să curgă de la o altă dată decât cea la care s-a născut dreptul la acțiune, fiind logic imposibil ca o acțiune să fie neprescrisă și inadmisibilă.

A subliniat autoarea căii de atac că doctrina și jurisprudența în materie au stabilit că acțiunea prin care părțile sunt repuse în situația anterioară în situația desființării unui contract (anulare sau rezoluțiune) este cea întemeiată pe îmbogățirea fără justă cauză, justa cauză fiind chiar contractul desființat.

La 4 iunie 2020 intimata a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea ca nefondat a recursului.

În conformitate cu dispozițiile art. 493 C. proc. civ., în cauză s-a dispus efectuarea și s-a întocmit raportul asupra admisibilității în principiu a recursului, raport care a fost analizat în completul de filtru și care a fost comunicat părților.

Niciuna dintre părți nu a depus punct de vedere la raport.

Prin raport s-a arătat că recursul este admisibil și că îndeplinește condițiile de formă extrinseci și intrinseci prevăzute de lege.

La termenul din 20 ianuarie 2021, completul de filtru, constatând că recursul nu poate fi soluționat în conformitate cu dispozițiile art. 493 alin. (5) și (6) C. proc. civ., a admis în principiu calea extraordinară de atac și a stabilit, în conformitate cu dispozițiile art. 493 alin. (7) C. proc. civ., termen pentru soluționarea acestuia cu citarea părților, în ședință publică.

Față de actele și lucrările dosarului, de probele administrate în cauză și de dispozițiile legale incidente, Înalta Curte apreciază recursul ca nefondat și îl va respinge pentru următoarele considerente:

Primul motiv de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 6 C. proc. civ. este nefondat.

Instanța supremă apreciază că din analiza dispozițiilor art. 1.345 - 1.348 C. civ., care reprezintă sediul materiei pentru instituția îmbogățirii fără justă cauză reies cele două tipuri de condiții (recunoscute de altfel și în doctrina și jurisprudența bazate pe C. civ. de la 1864) care trebuie îndeplinite pentru exercitarea cu succes a actio de in rem verso.

Acestea sunt grupate în două categorii: condiții materiale - existența unei îmbogățiri a patrimoniului unei persoane, corelativ cu existența unei sărăciri a patrimoniului altei persoane, ambele având originea în aceeași cauză; condiții juridice - îmbogățirea să se fi realizat fără o cauză justă, îmbogățitul să fi fost de bună-credință, iar sărăcitul să nu aibă la îndemână alt remediu juridic de acoperire a prejudiciului.

Aceste condiții sunt îndeobște apreciate ca fiind de admisibilitate, dar ele pot fi considerate în egală măsură ca ținând de temeinicia acestui tip de acțiune judiciară, în condițiile în care nicio dispoziție legală nu definește care dintre aceste categorii de condiții este de natură procedurală și are aptitudinea de a fi invocată ca un adevărat fine de neprimire a acțiunii, iar ca argument de text poate fi invocată și prevederea din art. 1.348 C. civ., care dispune că, dacă cel prejudiciat are dreptul la o altă acțiune pentru a obține ceea ce îi este datorat, cererea de restituire nu poate fi admisă (s:n.), nu primită (această din urmă formulare conducând îndeobște la ideea de inadmisibilitate).

Din acest punct de vedere, Înalta Curte apreciază că este lipsită de temei susținerea recurentei despre faptul că instanța de apel nu a intrat în cercetarea fondului, în condițiile în care pe de o parte a luat în analiză două dintre condițiile de admisibilitate - caracterul subsidiar și lipsa cauzei juste, iar pe de altă parte aceste condiții pot fi apreciate ca fiind în strânsă legătură cu temeinicia, cu fondul cererii de chemare în judecată, cerere care a fost așadar apreciată în mod just ca nefondată, cu limitările și observațiile care se vor arăta în cadrul analizei celui de-al doilea motiv de recurs.

Pe cale de consecință, instanța supremă apreciază ca lipsită de fundament critica recurentei referitoare la motivarea contradictorie a instanței de apel, dat fiind că instanța de prim control judiciar a reținut două argumente numite impropriu de admisibilitate, întrucât vizau în esență chiar temeinicia cererii și care o autorizau să pronunțe o soluție pe fondul acestei cereri.

Apreciază ca lipsită de fundament și critica referitoare la lipsa motivării pe fondul soluției pronunțate, pentru aceleași considerente expuse în precedent, câtă vreme analiza a două din cele șase condiții impuse de textele art. 1.345 - 1.348 C. civ. valorează motivare semnificativă și suficientă, în acord cu rigorile impuse de art. 425 alin. (1) C. proc. civ., de vreme ce aceste șase condiții sunt prevăzute a fi îndeplinite cumulativ, iar două dintre acestea au fost apreciate ca neîntrunite, lipsa oricăreia dintre ele făcând ineficient demersul judiciar care a îmbrăcat forma lui actio de in rem verso.

În concluzie, în cauză nu poate fi reținută incidența motivelor de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 6 C. proc. civ.

Al doilea motiv de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. este nefondat.

Înalta Curte apreciază că recurenta a criticat încălcarea dispozițiilor legale de drept material din două puncte de vedere:

Prima critică subsumată acestui al doilea motiv de recurs vizează modul în care instanța de apel a statuat asupra condiției referitoare la caracterul subsidiar al acțiunii deduse judecății.

În acest scop, reține instanța supremă, recurenta invocă pe de o parte încălcarea dispozițiilor art. 1.345, ale. art. 1.346 și ale art. 1.348 C. civ., iar pe de altă parte invocă încălcarea puterii de lucru judecat a considerentelor și a dispozitivului deciziei civile. nr. 462/A/2017 din 29 iunie 2017, pronunțată de Curtea de Apel Oradea în dosarul nr. x/2015, această din urmă susținere trebuind raportată în cauză la dispozițiile art. 431 alin. (2) C. proc. civ.

A doua critică subsumată celui de-al doilea motiv de recurs vizează statuarea instanței de apel cu privire la cerința cauzei juste.

Prima critică apare ca întemeiată, dar, pentru considerentele ce se vor arăta, ea nu poate fundamenta o soluție de admitere a recursului.

La stabilirea caracterului subsidiar al actio de in rem verso deduse judecății de față instanța de apel, care a schimbat soluția pronunțată de prima instanță sub acest aspect, avea obligația de a proceda pornind exclusiv de la limitele învestirii, astfel cum impun dispozițiile art. 22 alin. (6) C. proc. civ.

În acest scop, instanța de apel era obligată a constata că prin cererea modificatoare a acțiunii, formulată la 3 octombrie 2017, reclamanta a solicitat despăgubiri decurgând din devalorizarea autoturismului ce a format obiectul unei promisiuni de vânzare-cumpărare, a cărei rezoluțiune judiciară a fost pronunțată la 20 iunie 2017, cererea de despăgubire fiind întemeiată pe faptul posesiei autoturismului de către pârâtă în intervalul 13 iunie 2012 - 21 octombrie 2015. .

Nicăieri în cuprinsul cererii modificatoare nu s-au invocat ca temei al acțiunii contractul de închiriere nr. x din 12 decembrie 2012 și actul adițional la acesta, aceste acte juridice fiind invocate ca temei al cererii inițiale de emitere a ordonanței de plată, cerere modificată, însă, așa cum s-a arătat, la 3 octombrie 2017.

În acest context, argumentele reținute de instanța de apel, potrivit cărora reclamanta ar fi avut la îndemână o acțiune ex contractu, dacă contractul de închiriere ar fi fost valabil încheiat ori o acțiune în răspundere civilă delictuală, dacă același contract nu ar fi îndeplinit condițiile de validitate sunt eronate, întrucât pretențiile deduse judecății, constând nu în lipsa de folosință, ci în despăgubiri din devalorizarea bunului, nu au ca fundament raporturile juridice stabilite între părți pe baza închirierii.

Din această perspectivă, instanța de apel a decis în mod eronat asupra existenței caracterului subsidiar al acțiunii în îmbogățire fără justă cauză de față, dar nu pentru că a nesocotit puterea de lucru judecat a deciziei civile nr. 462/A/2017 din 29 iunie 2017, pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția I civilă în dosarul nr. x/2015, ci pentru că, atunci când a statuat în acest fel, a făcut-o cu încălcarea limitelor învestirii, aplicând dispozițiile art. 1.348 C. civ. cu încălcarea dispozițiilor art. 22 alin. (6) C. proc. civ.

De altfel, așa cum se va arăta pe larg în considerentele ce succed, nici nu poate fi reținută în cauză o putere de lucru judecat referitoare la caracterul fictiv al contractului de închiriere, putere de lucru judecat care să fie atașată deciziei civile nr. 462/A/2017.

În această ordine de idei, nu poate fi primită susținerea referitoare la încălcarea puterii de lucru judecat și a art. 431 alin. (2) C. proc. civ., câtă vreme premisa de la care pornește reclamanta în acțiunea sa nu o reprezintă contractul de închiriere.

Urmând această linie argumentativă, Înalta Curte reamintește faptul că instanța de apel a reținut că recurenta-reclamantă avea la îndemână fie o acțiune izvorâtă din contractul de închiriere, dacă acesta ar fi fost considerat valid, fie o acțiune întemeiată pe răspunderea civilă delictuală, dacă acesta nu ar fi fost considerat valabil încheiat.

Instanța de apel nu are niciun argument legat de premisa răspunderii pe care recurenta-reclamantă o expune în cererea modificatoare, anume rezoluțiunea promisiunii de vânzare-cumpărare; în aceste condiții, instanța supremă constată justețea argumentelor prezentate de autoarea căii de atac sub aspectul lipsei caracterului subsidiar al cererii deduse judecății, reținând că singurul remediu judiciar pe care aceasta îl avea la îndemână în cauză era acțiunea de față, al cărei scop era acoperirea prejudiciului suferit prin preluarea unui bun devalorizat moral, ca urmare a rezoluțiunii promisiunii de vânzare cumpărare și a obligării sale de a restitui integral prețului încasat.

Conchizând, Înalta Curte apreciază că instanța de apel a aplicat în mod greșit dispozițiile art. 1.348 C. civ., încălcând dispozițiile art. 22 alin. (96) C. proc. civ.

Cu toate acestea, deși această critică se vădește întemeiată, Înalta Curte apreciază că aceasta nu are aptitudinea de a conduce la admiterea recursului, întrucât această soluție s-ar putea pronunța numai în situația în care dispoziția adoptată de instanța de apel pe fondul cererii de chemare în judecată ar trebui să fie contrară celei de față.

În cauză, însă, soluția de respingere a acțiunii ca nefondată este legală, pentru argumentele ce se vor arăta în cadrul analizei ultimei critici subsumate celui de-al doilea motiv de recurs.

A doua critică dezvoltată în cadrul celui de-al doilea motiv de recurs este nefondată, instanța supremă apreciind, în acord cu instanța de prim control judiciar, că în cauză îmbogățirea a fost întemeiată pe o justă cauză.

Urmând abordarea expusă în precedent referitoare la limitele învestirii și plecând chiar de la argumentele expuse de către recurentă în cadrul acestei critici, la examinarea condiției referitoare la justa cauză instanța de apel trebuia să plece cu precădere de la promisiunea de vânzare-cumpărare, care în antepenultimul paragraf conferă cumpărătorului-promitent dreptul de a intra în stăpânirea de drept a autoturismului ce formează obiect al promisiunii de la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare, iar în stăpânirea de fapt a acestuia în termen de 5 zile de la data încheierii promisiunii .

În contextul dat, trebuie conchis în sensul că în perioada pentru care se pretind în cauză despăgubiri intimata a folosit bunul cu justă cauză, în temeiul clauzei contractuale din promisiunea de vânzare-cumpărare care o autoriza să îl stăpânească în fapt și care nu prevedea nicio obligație de despăgubire pentru devalorizarea bunului.

Este apreciat ca pertinent și argumentul întemeiat de instanța de apel pe justa cauză derivând din contractul de închiriere și din actul adițional la acesta, în condițiile în care, contrar celor susținute de către recurentă, din examinarea deciziei civile nr. 462/A/2017 din 29 iunie 2017 a Curții de Apel Oradea, secția I civilă nu reiese că s-ar fi statuat, nici expres și nici măcar pe cale incidentală, asupra caracterului fictiv al contractului de închiriere, după cum nu reiese nici că instanța de apel ar fi confirmat considerentele primei instanțe în sensul pretins de către recurentă.

Dimpotrivă, din cuprinsul hotărârii de fond - sentința civilă nr. 200/C/2016 din 21 noiembrie 2016, pronunțată de Tribunalul Bihor, secția I civilă - reiese fără putință de tăgadă că judecătorul fondului, fără a face vreo apreciere proprie, a consemnat că acest contract de închiriere a fost apreciat ca fictiv de către intimata-pârâtă și valabil de către recurenta din cauza de față, iar consemnarea pură și simplă a poziției părților nu poate fi subsumată conceptului de lucru judecat.

Sintetizând, Înalta Curte apreciază că stabilirea cerinței privitoare la justa cauză a îmbogățirii a fost realizată de către curtea de apel cu respectarea dispozițiilor art. 1.346 lit. a) C. civ. și, cum pentru admiterea unei actio de in rem verso este necesară îndeplinirea cumulativă a tuturor cerințelor prescrise de lege, iar în cauză una dintre ele s-a dovedit a nu fi îndeplinită, soluția pronunțată de instanța de apel este la adăpost de critică și urmează a fi menținută.

Pentru considerentele ce preced, Înalta Curte, apreciind că în cauză nu sunt incidente motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ., în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ. va respinge recursul ca nefondat.

Va respinge, totodată, și cererea formulată de intimată prin întâmpinare privind acordarea cheltuielilor de judecată, având în vedere că nu s-a făcut dovada efectuării acestor cheltuieli în condițiile art. 494, raportat la art. 482 și la art. 452 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta S.C. A. S.R.L., reprezentată prin administrator judiciar provizoriu C., împotriva deciziei nr. 356/C/2019-A/06.11.2019, pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Respinge cererea intimatei de acordare a cheltuielilor de judecată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 10 martie 2021.