ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 461/2021

Ședința publică din data de 24 februarie 2021

Asupra recursurilor de față, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 2 București la 26 mai 2015, sub nr. x/2015, reclamanții A., B. și C. au solicitat obligarea pârâtei D. S.A. la consolidarea (convertirea) în RON, la cursul de schimb RON-CHF de la data încheierii contractului, a împrumutului ce a format obiectul contractului de credit nr. x din 13 martie 2008, precum și a tuturor accesoriilor acestuia, cu cheltuieli de judecată.

Pârâta a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția netimbrării cererii, excepția necompetenței materiale și excepția de inadmisibilitate, iar pe fond, a solicitat respingerea cererii ca neîntemeiată.

Prin sentința civilă nr. 11488 din 3 noiembrie 2015, Judecătoria Sectorului 2 București a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a sub nr. x/2016.

La termenul de judecată de la 26 octombrie 2016, tribunalul a respins excepția netimbrării cererii și a apreciat că argumentele invocate în susținerea excepției de inadmisibilitate reprezintă apărări pe fondul cauzei.

Prin sentința civilă nr. 6967/2016 din 2 noiembrie 2016, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a respins ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamanții.

Prin decizia civilă nr. 1938/2017 din 16 noiembrie 2017, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a respins ca nefondat apelul formulat de reclamanți.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanții, formulând doua memorii de recurs, unul semnat de avocat E. și F., iar celălalt semnat de G..

Prin cererea de recurs formulată de avocat E. și F., recurenții-reclamanți au solicitat admiterea căii de atac, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanței de apel.

Motivele de recurs invocate sunt, în esență, următoarele:

Recurenții-reclamanți arată că instanța de apel a aplicat greșit dispozițiile art. 969, art. 977 și art. 1578 C. civ. din 1864, prin raportare la probatoriul administrat, întrucât a reținut aplicabilitatea principiului nominalismului monetar în sensul că recurenții ar avea obligația de a restitui creditul în suma în care a fost acordat, indiferent de aprecierea/deprecierea CHF în raport de moneda națională. Mai arată că instanța ar fi trebuit să identifice contextul concret de încheiere a contractului, să stabilească dacă părțile au dorit să încheie un contract în valută sau în monedă națională și să țină cont de particularitățile monedei de creditare.

Autorii căii de atac susțin că intimata-pârâtă ar fi avut reprezentarea faptului că, ulterior încheierii contractului, era puțin probabil să scadă valoarea francului elvețian, iar banca era obligată să respecte dispozițiile Regulamentuluui BNR nr. 17/2003 și să monitorizeze riscul de credit. Mai susțin că au fost consiliați de reprezentanții intimatei-pârâte să accepte un credit în franci elvețieni și că în realitate nu le-a fost remisă suma în această monedă. Din această perspectivă, arată că, în virtutea principiului nominalismului, erau obligați să restituie creditul în RON, și nu în valută, cum eronat a reținut curtea de apel.

Printr-o altă critică subsumată aceluiași motiv de recurs se afirmă că instanța de apel a reținut în mod greșit că nu sunt întrunite elementele teoriei impreviziunii și susține că, din cauza dezechilibrului vădit determinat de fluctuația cursului valutar, contractul de credit trebuie adaptat deoarece s-au modificat circumstanțele de la data încheierii acestuia.

Recurenții-reclamanti precizează că intimata-pârâtă nu i-a informat, în concordanță cu prevederile art. 75 și art. 76 din Legea nr. 296/2004, înainte de încheierea contractului, cu privire la modul de comportare al monedei elvețiene.

Această cerere de recurs a fost întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Prin cererea de recurs formulată de G., recurenții-reclamanți au solicitat casarea deciziei atacate, invocând, în esență, următoarele:

Autorii căii de atac arată că motivarea curții de apel este contradictorie deoarece se referă atât la aplicarea Legii nr. 193/2000, cât și la aplicarea principiului nominalismului.

Aceleași părți susțin că a fost greșit aplicat principiul nominalismului și nu a fost analizat caracterul abuziv al clauzei de risc valutar raportat la hotărârea pronunțată de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în Cauza C-186/16 Andriciuc. Arată că această evaluare trebuie făcută în raport de momentul încheierii contractului, de expertiza și cunoștințele băncii în ceea ce privește riscurile determinate de fluctuația cursului francului elvețian și de modul în care consumatorii au fost informați cu privire la aceste riscuri.

Apreciază că împrumutul a fost pus la dispoziție în franci elvețieni și că instanța poate analiza caracterul abuziv al unei clauze ce se referă la obiectul principal al contractului sau la caracterul adecvat la prețului sau remunerației, dacă acestea nu au fost redactate în mod clar și inteligibil. Menționează că instanța de apel trebuia să analizeze caracterul clar și inteligibil din perspectiva legislației consumatorului.

Această cerere de recurs a fost întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Intimata-pârâtă a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului.

Pe baza cererii de recurs, a întâmpinării depuse și a răspunsului la întâmpinare, în temeiul art. 493 C. proc. civ., s-a dispus întocmirea raportului de către magistratul-asistent desemnat.

Prin încheierea din 23 mai 2018 s-a dispus comunicarea către părți a raportului asupra admisibilității în principiu a recursului declarat, în temeiul dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Recurenții-reclamanți au formulat cererea de sesizare a Curții Constituționale a României cu excepție de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 521 alin. (3) și art. 4 raportat la art. 518 și art. 27 C. proc. civ., în intrepretarea dată de Decizia nr. 52/2018 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

Prin încheierea din 10 octombrie 2018 s-a dispus constituirea dosarului asociat cu nr. x/2016, având ca obiect cererea de sesizare a Curții Constituționale a României, cu termen la 30 ianuarie 2019, și s-a acordat termen 30 ianuarie 2019 în vederea examinării recursului. Ambele termene au fost preschimbate prin încheierile din 16 ianuarie 2019, pentru 20 martie 2019.

Prin încheierea din 20 martie 2019, pronunțată în dosarul nr. x/2016, a fost respinsă cererea de sesizare a Curții Constituționale a României, cu motivarea din respectiva încheiere.

Prin încheierea din 20 martie 2019 a fost admis în principiu recursul declarat de recurenții-reclamanți A., B. și C. împotriva deciziei civile nr. 1938/2017 din 16 noiembrie 2017 și s-a fixat termen pentru judecata recursului la 15 mai 2019.

La termenul de la 15 mai 2019 judecata recursului a fost suspendată până la soluționarea Cauzei C-81/19, aflate pe rolul Curții de Justiție a Uniunii Europene, iar ulterior, prin rezoluție, s-a fixat termen la 13 ianuarie 2021. Termenul de la 13 ianuarie 2021 a fost preschimbat la 24 februarie 2021, în contextul adoptării unor măsuri de protecție în scopul prevenirii unor eventuale situații generate de pandemia de COVID-19.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate și de dispozițiile legale incidente, Înalta Curte de Casație și Justiție reține următoarele:

Cu privire la recursul formulat prin avocat E. și F., instanța supremă va înlătura criticile prin care se susține greșita aplicare a dispozițiile art. 969 și art. 977 C. civ. din 1864 întrucât aceste texte de lege statuează principiile generale de drept referitoare la forța obligatorie a contractului și la interpretarea convențiilor, iar recurenții-reclamanți nu arată în concret de ce au fost nesocotite aceste principii de către instanța de apel. Aspectele legate de stabilirea intenției părților la încheierea contractelor de credit, de posibilitatea băncii de a fi cunoscut la acel moment evoluția ulterioară a cursului valutar al monedei de creditare, de moneda în care a fost efectiv pusă la dispoziția suma împrumutată reprezintă chestiuni de fapt, care au fost supuse spre dezlegare instanței de apel, și care nu pot face obiectul analizei de nelegalitate în recurs.

Înalta Curte nu va reține nici criticile prin care se susține greșita aplicare Normei BNR nr. 17/2003 privind organizarea și controlul intern al activității instituțiilor de credit și administrarea riscurilor semnificative, precum și organizarea și desfășurarea activității de audit intern a instituțiilor de credit, apreciind că în mod corect curtea de apel a constatat că actul normativ invocat nu reglementează riscul valutar, ci riscul de credit, astfel că nu se poate susține incidența sa în prezenta cauză.

Criticile referitoare la soluția instanței de apel de a respinge capătul de cerere referitor la revizuirea efectelor contractului de credit pe motivul intervenirii unui eveniment imprevizibil (fluctuația de curs valutar) nu pot fi primite deoarece analiza îndeplinirii condițiilor impreviziunii presupune o evaluare a unor împrejurări de fapt, pe baza cărora să se stabilească existența condiției riscului supra-adăugat, iar o reevaluare a acestor temeiuri de fapt nu este compatibilă cu etapa recursului, în cadrul căreia se verifică doar aspecte de nelegalitate. Instanța supremă reține și că recurenții-reclamanți solicită instanței de judecată să intervină în convenția părților, demers care nu este permis nici de prevederile legale și nici de jurisprudența europeană (Cauza C-618/10 Banco Espanol de Credito).

Instanța supremă va înlătura și criticile prin care recurenții-reclamanți au invocat și greșita aplicare a principiului nominalismului întrucât conform art. 6.3 din contract, împrumutatul este obligat să restituie creditul în valuta prevăzută în graficul de rambursare, în care se menționează expres "franc elvețian".

Raportat la considerentele mai sus menționate, Înalta Curte de Casație și Justiție apreciază că în mod corect a reținut curtea de apel pe baza prevederilor contractuale și legale, cu referire la clauzele contestate de recurenții-reclamanți, că acestea reflectă principiul nominalismului monetar, reglementat de art. 1578 C. civ. din 1864. Conform acestui text de lege, "obligația ce rezultă din împrumut de bani este totdeauna pentru aceeași sumă numerică arătată în contract", iar la alin. (2) se prevede "întâmplându-se o sporire sau o scădere a prețului monedelor, înainte de a sosi epoca plății, debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată și nu este obligat a restitui această sumă decât în speciile aflătoare în curs la momentul plății." Altfel spus, debitorul obligației de restituire a unui împrumut de consumație (categorie care include și creditele bancare) va fi liberat prin plata sumei numerice arătate în contract, indiferent de fluctuațiile monedei în care a fost acordat împrumutul.

Cu privire la recursul formulat prin G., Înalta Curte reține, cu privire la criticile prin care se invocă motivarea contradictorie a deciziei recurate din perspectiva aplicării atât a Legii nr. 193/2000, cât și a principiului nominalismului, că acestea sunt invocate omisso medio. Recurenții-reclamanți nu au prezentat aceste argumente în memoriul de apel, astfel că ele nu au fost supuse dezbaterii și unei dezlegări proprii a instanței de apel și nu pot fi aduse în discuție direct în calea de atac a recursului.

Instanța supremă va respinge criticile subsumate art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. prin care recurenții-reclamanți invocă, în esență, greșita aplicare a dispozițiilor art. 1578 C. civ. din 1864 și a statuărilor din Cauza C-86/16 Andriciuc și susțin că instanța de apel ar fi trebuit să analizeze clauza de risc valutar din perspectiva caracterului ei abuziv.

În sensul atribuit de dreptul Uniunii Europene, actele sau normele obligatorii ale dreptului național sunt excluse din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, atât normele imperative, cât și cele supletive, acestea din urmă fiind menționate în mod expres în considerentul al treisprezecelea ca fiind cele ce se aplică între părțile contractante cu condiția să nu se fi instituit alte acorduri.

Această interpretare a prevederilor Directivei 93/13 a fost evidențiată și de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în Cauza C-92/11 RWE Vertrieb AG împotriva Verbraucherzentrale Nordrhein-Westfalen eV, în Cauza C-34/13 Monika Kusionova împotriva Smart Capital a.s., precum și în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc și alții împotriva Băncii Românești S.A.

Totodată, prin hotărârea pronunțată în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc și alții împotriva Băncii Românești S.A., Curtea de Justiție a Uniunii Europene a instituit o ordine de prioritate a condițiilor care trebuie să fie verificate din perspectiva Directivei 93/13, neîndeplinirea uneia dintre condiții făcând de prisos analiza celor subsecvente și determinând concluzia lipsei caracterului abuziv al clauzei cercetate.

Recent, prin hotărârea nr. 89 din 9 iulie 2020, pronunțată în Cauza C-81/19, NG, OH împotriva H. S.A., Curtea de Justiție a Uniunii Europene a statuat, în considerarea propriei jurisprudențe, că, "(...) din moment ce, potrivit instanței de trimitere, clauza din condițiile generale al cărei caracter abuziv este invocat de reclamanții din litigiul principal reflectă o dispoziție de drept național care este de natură supletivă, ea intră sub incidența excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13."

Totodată, în hotărârea pronunțată în Cauza C-81/19, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a reținut că "expresia «acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii», în sensul articolului 1 alin. (2) din Directiva 93/13, acoperă, ținând seama de al treisprezecelea considerent al acestei hotărâri, și norme supletive, cu alte cuvinte acelea care, potrivit legii, se aplică între părțile contractante cu condiția să nu fi intervenit alte acorduri, iar faptul că o clauză contractuală care reflectă una dintre dispozițiile vizate la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 nu a făcut obiectul unei negocieri individuale nu are niciun efect asupra excluderii sale din domeniul de aplicare al acestei directive".

Astfel cum s-a reținut mai sus, clauzele contestate reflectă principiul nominalismului monetar, reglementat de art. 1578 C. civ. din 1864. Norma edictată de art. 1578 C. civ. din 1864 are caracter supletiv, astfel că părțile ar fi putut deroga de la această prevedere legală, dar nu au făcut-o, deci norma menționată se aplică în lipsa unei alte înțelegeri a părților.

Astfel, Înalta Curte de Casație și Justiție reține că, față de prevederile Legii nr. 193/2000, interpretate în lumina Directivei 93/13 și de cele statuate de Curtea de Justiție a Uniunii Europene, clauza contractuală care prevede obligația pentru împrumutat de a restitui creditul în moneda în care a fost acordat (CHF) nu poate forma obiectul cenzurii instanței de judecată, neintrând în domeniul de aplicare al directivei transpuse în dreptul intern prin Legea nr. 193/2000.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție va respinge, ca nefondate, recursurile declarate de recurenții-reclamanți A., B. și C. împotriva deciziei civile nr. 1938/2017 din 16 noiembrie 2017, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de recurenții-reclamanți A., B. și C. împotriva deciziei civile nr. 1938/2017 din 16 noiembrie 2017, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 24 februarie 2021.