ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 438/2021

Ședința publică din data de 23 februarie 2021

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Specializat Cluj, sub nr. x/2018, la 2 octombrie 2018, reclamanta A. S.A. a chemat în judecată pârâta B. S.A., solicitând obligarea acesteia la plata sumei de 45.864 euro plus T.V.A. cu titlul de daune-interese compensatorii pentru neexecutarea, fără justificare, a obligațiilor asumate prin contractul de achiziție nr. x din 18 mai 2012, cu dobândă penalizatoare de la data când hotărârea devine executorie și până la achitarea lor integrală. Reclamanta a solicitat și cheltuieli de judecată.

În drept, acțiunea a fost întemeiată pe prevederile art. 1530-1531 C. civ.

Aplicând dispozițiile art. 430 alin. (1) și art. 431 alin. (1) C. proc. civ., Tribunalul Specializat Cluj a constatat tripla identitate de părți, de cauză (răspunderea civilă contractuală izvorând din contractul de achiziție nr. x din 18 mai 2012, potrivit art. 1350-1351 C. civ.) și de obiect, respectiv obligarea pârâtei la plata despăgubirilor contractuale pentru neexecutarea contractului. S-a reținut că nu are relevanță faptul că în dosarul nr. x/2018 reclamanta a solicitat un alt cuantum al daunelor compensatorii față de cel solicitat în cadrul dosarului nr. x/2012, noțiunea de obiect referindu-se la pretenția juridică dedusă judecății, nu la câtimea matematică solicitată. În consecință, instanța a reținut că reclamantei îi este opusă, cu puterea unei prezumții legale absolute de adevăr, decizia civilă nr. 384 din 18 martie 2016, pronunțată în dosarul nr. x/2012, de Tribunalul Specializat Cluj.

Astfel, prin sentința civilă nr. 364 din 6 martie 2019, pronunțată în dosarul nr. x/2018, Tribunalul Specializat Cluj a admis excepția autorității de lucru judecat, invocată de către pârâtă, și, în consecință, a respins, ca inadmisibilă, cererea de chemare în judecată formulată de către reclamantă.

Împotriva acestei sentințe, reclamanta a declarat apel solicitând, în temeiul dispozițiilor art. 480 alin. (2) și (3) C. proc. civ., anularea hotărârii primei instanțe și trimiterea cauzei spre rejudecare Tribunalului Specializat Cluj.

Prin decizia civilă nr. 673 din 21 noiembrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă, a fost admis apelul declarat de către reclamanta A. S.A., sentința civilă atacată fiind anulată, în tot, și dispusă trimiterea cauzei spre rejudecare Tribunalului Specializat Cluj.

La 14 februarie 2020, pârâta B. S.A. a declarat recurs împotriva deciziei nr. 673 din 21 noiembrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului și casarea deciziei recurate cu consecința menținerii sentinței civile nr. 364 din 6 martie 2019, pronunțată de Tribunalul Specializat Cluj, precum și obligarea intimatei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată.

În susținerea motivului de casare invocat, s-a arătat că, prin decizia atacată a fost încălcată autoritatea de lucru judecat a deciziei civile nr. 384 din 18 martie 2016, pronunțată de Tribunalul Specializat Cluj, în dosarul nr. x/2012, respectiv în litigiul inițial dintre părți, întrucât s-a făcut o calificare juridică greșită a naturii daunelor-interese solicitate de reclamanta A. S.A. ca fiind daune interese moratorii, rezultând astfel o aparentă diferență de obiect între cele două pricini.

În calificarea acestor daune ca fiind moratorii, instanța de apel s-a raportat exlusiv la modul de calcul al acestora, respectiv prin raportare la perioada 1 august- 30 noiembrie 2012, fără a analiza modul în care reclamanta și-a fundamentat această pretenție în litigiul inițial.

Recurenta-pârâtă a susținut că natura pretențiilor solicitate ca fiind daune compensatorii rezultă din însăși cererea de chemare în judecată formulată de reclamantă în litigiul inițial, în care a argumentat, în fapt și în drept, pretenția pentru suma de 32.643,55 RON, ca reprezentând daune-interese suferite ca urmare a imposibilității de executare conformă a obligațiilor contractuale asumate în raporturile cu terțe societăți comerciale care dețin în folosință părți din imobilul acesteia, în temeiul unor contracte de închiriere pentru perioada 1 august - 30 noiembrie 2012. Această sumă este datorată de pârâtă în temeiul prevederilor contractuale și ale art. 1270 alin. (1) și 1350 C. civ.

Așadar, raportarea la perioada 1 august - 30 noiembrie 2012 a reprezentat exclusiv un mod de determinare a cuantumului pretențiilor care nu trebuie să inducă în eroare cu privire la calificarea juridică a acestor pretenții. Prejudiciul solicitat de reclamantă în litigiul inițial, nu poate reprezenta daune-interese moratorii, întrucât aceste despăgubiri urmăresc să acopere prejudiciul provocat creditorului prin întârzierea în executarea obligației de către debitor.

În schimb, daunele-interese compensatorii sunt despăgubiri menite să acopere prejudiciul cauzat creditorului prin neexecutarea totală sau parțială ori executarea necorespunzătoare a obligațiilor. Așadar, acestea acoperă în esență orice prejudiciu rezultat din neexecutare, cu excepția prejudiciului rezultat din întârzierea în executare.

Recurenta-pârâtă a susținut că, din cele relevate, se desprinde cu claritate natura daunelor-interese solicitate în litigiul inițial, acestea reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul rezultat ca urmare a neexecutării obligațiilor acesteia, care au condus la neexecutarea propriilor obligații ale reclamantei față de terțe persoane.

Apoi, tot în susținerea naturii daunelor-interese ca fiind compensatorii, se arată că daunele-interese în cuantum de 32.643,55 RON au fost solicitate prin cel de-al doilea capăt de cerere, primul capăt vizând pretenția explicită de a-i fi acordate penalități de întârziere de 2.002,6 euro, cerere admisă de prima instanță.

Cu privire la acest aspect, recurenta-pârâtă a precizat că nimeni nu poate solicita repararea aceluiași prejudiciu - în cazul respectiv, cel rezultând din întârziere - de două ori. De vreme ce primul petit s-a referit la penalitățile de întârziere, în mod obligatoriu, cel de-al doilea petit a vizat obligarea la daune compensatorii, petit respins în mod definitiv de către instanțele de judecată în dosarul nr. x/2012.

Natura pretențiilor solicitate derivă și din considerentele deciziei civile nr. 384 din 18 martie 2016, pronunțată de Tribunalul Specializat Cluj, în dosarul nr. x/2012, din care rezultă faptul că instanța s-a referit la daune-interese compensatorii atunci când a respins ca neîntemeiată pretenția în cuantum de 32.643,55 RON.

Raportat la cererea formulată de reclamantă, în raport de art. 6.1 din contract, coroborat cu art. 1270 C. civ., cererea acesteia este întemeiată doar pentru suma de 2.002,6 euro, echivalent în RON la cursul BNR din data plății cu titlu de penalități de întârziere, cererea privitoare la plata sumei de 43.643,55 RON cu titlu de daune-interese, fiind astfel neîntemeiată.

Concluzionând, recurenta-pârâtă a precizat că, în mod greșit instanța de apel a stabilit că pretenția solicitată de reclamantă în litigiul inițial, în cuantum de 32,643,55 RON, a reprezentat daune-interese moratorii pentru perioada 1 august - 30 noiembrie 2012, întrucât rezultă clar că obiectul este identic, câtă vreme, atât în primul litigiu, cât și în prezenta cauză, se solicită acordarea de daune-interese compensatorii rezultând din neexecutarea contractului de achiziție, iar singurele diferențe constau în cuantumul solicitat și în modul de cuantificare, aspecte ce nu se includ în noțiunea de obiect al cauzei, astfel încât să atragă după sine o lipsă a identității de obiect.

Astfel, această interpretare eronată a condus instanța de apel, prin decizia civilă pronunțată în dosarul nr. x/2018, la reținerea unei lipse a identității de obiect între cele două cauze și, prin urmare, la încălcarea autorității de lucru judecat a deciziei civile nr. 384 din 18 martie 2016, pronunțată de Tribunalul Specializat Cluj, în dosarul nr. x/2012.

Sub un alt aspect, recurenta-pârâtă a criticat decizia Curții de Apel Cluj, secția a II-a civilă prin faptul că s-a procedat la realizarea unei analize de temeinicie a deciziei civile nr. 384 din 18 martie 2016, pronunțată de Tribunalul Specializat Cluj, în litigiul inițial, iar în urma unei interpretări a considerentelor acestei hotărâri, s-a ajuns la o concluzie contrară și străină acestora, cu încălcarea autorității de lucru judecat.

Prin decizia recurată s-a reținut că Tribunalul Specializat Cluj a interpretat eronat clauza 6.1 atunci când a respins ca neîntemeiată cererea de acordare a daunelor-interese compensatorii.

Sub un al treilea aspect, recurenta-pârâtă a precizat că a fost încălcată autoritatea de lucru prin faptul că s-a creat reclamantei posibilitatea de a repune în discuție considerentele hotărârii definitive, prin care s-au tranșat efectele juridice ale clauzei contractuale 6.1, prin intermediul excepției nulității absolute a clauzei respective, care ar justifica în opinia instanței de apel o diferență de obiect între cele două pricini.

Cu privire la această excepție, recurenta-pârâtă a precizat că nu a fost invocată în realitate în prezentul litigiu, cu toate că reclamanta ar fi putut să invoce aceste critici pe calea recursului în litigiul inițial. Cu toate acestea, Curtea de Apel Cluj a reținut că reclamanta ar fi invocat în primă instanță excepția nulității absolute a clauzei 6.1 din contractul de achiziție.

Astfel, Tribunalul Specializat Cluj a reținut în faza apelului, formulat în cadrul dosarului nr. x/2012, că o anumită clauză contractuală limitează răspunderea contractuală doar la penalitățile de întârziere, cu excluderea daunelor compensatorii.

Cu privire la această reținere, reclamanta avea la dispoziție calea recursului putând critica această soluție, fapt pentru care hotărârea cu privire la acest aspect rămâne definitivă. Cu toate acestea, la peste 2 ani de la rămânerea definitivă a acestei hotărâri, reclamanta generează un nou litigiu solicitând daunele-interese compensatorii, respinse definitiv în litigiul inițial, dar în alt cuantum și cu o altă motivare privind prejudiciul solicitat a fi acoperit.

Recurenta-pârâtă a mai menționat că, prin decizia recurată, s-a dat mai mult decât s-a cerut, având în vedere că excepția nulității nu a fost pusă în discuția părților în primă instanță, de vreme ce aceasta nu a fost invocată de reprezentantul convențional al reclamantei.

Recurenta-pârâtă a precizat că instanța de apel a înțeles greșit noțiunile de daune moratorii și daune compensatorii. În viziunea acesteia, daunele moratorii ar acoperi prejudiciul rezultat din întârzierea în executarea obligațiilor esențiale, pe când daunele compensatorii acoperă prejudiciul rezultat din neexecutarea "definitivă și finală".

În opinia recurentei-pârâte, nimic nu justifică această distincție, daunele compensatorii putând la rândul lor să acopere prejudiciul rezultat din neexecutarea unor obligații contractuale esențiale, iar daunele moratorii putând la rândul lor să despăgubească pentru întârzierea înregistrată între așa-zisa neexecutare "definitivă și finală" și până la executarea prin echivalent a obligației contractuale.

În al doilea rând, inadvertența juridică rezultă și din crearea și utilizarea unui concept nou, nereglementat de legislația în materie și nerecunoscut de doctrină și jurisprudență, anume conceptul de neexecutare "definitivă și finală", cu consecința creării în mod artificial a unei distincții față de o presupusă neexecutare a pârâtei din trecut care ar fi fost doar provizorie.

La 22 mai 2020, intimata-reclamantă a depus la dosar întâmpinare prin care a invocat excepția nulității recursului, iar pe fond a solicitat respingerea recursului, ca neîntemeiat, susținând că, deși pârâta critică decizia recurată, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., arătând că s-ar fi încălcat autoritatea de lucru judecat a deciziei civile nr. 384 din 18 martie 2016, pronunțată de Tribunalul Specializat Cluj, în dosarul nr. x/2012, în mod real, critica propriu-zisă este axată pe considerentele nelegale ale deciziei recurate cu privire la obiectul și cauza celor două pricini.

La 16 iunie 2020, recurenta-pârâtă a depus la dosar răspuns la întâmpinare prin care a solicitat respingerea apărărilor formulate de intimata-pârâtă, ca neîntemeiate, admiterea recursului și casarea deciziei recurate.

Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a dispus întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului.

Prin încheierea din 7 iulie 2020, constatând întrunite condițiile prevăzute de art. 493 alin. (3) C. proc. civ., instanța a dispus comunicarea raportului către părțile cauzei, pentru a se depune punctele de vedere asupra acestuia, astfel cum prevede art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Prin încheierea din 17 noiembrie 2020 a fost respinsă excepția nulității recursului, invocată de intimata-reclamantă și a fost admis în principiu recursul.

Înalta Curte, analizând recursul în limitele controlului de legalitate, în conformitate cu dispozițiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ. îl va respinge pentru următoarele considerente:

Recursul a fost întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ.

Motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când prin hotărârea dată a fost încalcată autoritatea de lucru judecat.

Potrivit art. 431 alin. (1) C. proc. civ., nimeni nu poate fi chemat în judecată de două ori în aceeași calitate, în temeiul aceleiași cauze și pentru același obiect.

În susținerea acestui motiv de recurs, recurenta-pârâtă a arătat că, prin decizia atacată a fost încălcată autoritatea de lucru judecat a deciziei civile nr. 384 din 18 martie 2016, pronunțată de Tribunalul Specializat Cluj, în dosarul nr. x/2012, respectiv în litigiul inițial dintre părți, întrucât s-a făcut o calificare juridică greșită a naturii daunelor-interese solicitate de reclamanta din litigiul inițial ca fiind daune interese moratorii, rezultând, astfel, o aparentă diferență de obiect între cele două pricini.

Înalta Curte, analizând considerentele deciziei, reține că instanța de apel a constatat corect că între cele două cereri de chemare în judecată, înregistrate succesiv pe rolul instanțelor, există o diferență certă sub aspectul obiectului.

Astfel, prin cererea de chemare în judecată, înregistrată în dosarul nr. x/2012, pe lângă penalitățile solicitate, s-a precizat la pct. II că suma de 32.643,55 RON reprezintă daunele interese solicitate de reclamantă ca urmare a imposibilității de executare conformă a obligațiilor contractuale asumate în raporturile cu terțe societăți ce dețin în folosință părți din imobilul reclamantei, în temeiul unor contracte de închiriere pentru perioada 1.08 - 30.11.2012.

În prezentul dosar, s-a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 45.864 euro în echivalent RON, reprezentând diferența de 10% calculată pentru un interval de trei ani anterior introducerii cererii de chemare în judecată, între chiria efectiv percepută de către reclamantă și cea care ar fi putut fi percepută chiriașilor, dacă liftul ar fi fost predat și montat la timp în imobilul contractat.

În considererea celor arătate, înstanța de apel a reținut că nu sunt îndeplinite elementele autorității de lucru judecat, deoarece există doar identitate de părți, pe când obiectul și cauza sunt diferite față de cele deduse judecății în dosarul anterior cu numărul x/2012, având în vedere că prima dintre acțiuni a avut drept cauză a solicitării unor daune moratorii pentru întârzierea în executarea unor obligații contractuale esențiale, iar în prezentul dosar, cauza solicitării este reprezentată de daune compensatorii, ca urmare a neexecutării definitive și finale a respectivelor obligații.

Așadar, contrar susținerilor recurentei-pârâte, instanța de apel a analizat obiectele celor două dosare, pornind de la scopurile diferite urmărite prin promovarea celor două acțiuni.

Calificarea daunelor din primul litigiu ca fiind moratorii s-a făcut prin raportare la prejudiciul afirmat de reclamantă și generat de imposibilitatea de executare conformă a obligațiilor contractuale asumate în raporturile cu terțe societăți care dețin în folosință părți din imobilul acesteia, în temeiul unor contracte de închiriere pentru perioada 1 august - 30 noiembrie 2012.

C. civ. distinge între executarea cu întârziere a unei obligații (daune moratorii) și repararea integrală a prejudiciului ca urmare a neexecutării (daune compensatorii).

Potrivit art. 1536 C. civ., în cazul obligațiilor de a face, executarea cu întârziere dă întotdeauna dreptul la daune-interese, în timp ce art. 1531 C. civ. dă dreptul creditorului la repararea integrală a prejudiciului pe care l-a suferit prin faptul neexecutării.

Recurenta-pârâtă a criticat decizia Curții de Apel Cluj, secția a II-a civilă în sensul că s-a procedat la realizarea unei analize de temeinicie a deciziei civile nr. 384 din 18 martie 2016, pronunțată de Tribunalul Specializat Cluj, în litigiul inițial, iar în urma unei interpretări a considerentelor acestei hotărâri, s-a ajuns la o concluzie contrară și străină acestora, cu încălcarea autorității de lucru judecat. Prin decizia recurată s-ar fi reținut că Tribunalul Specializat Cluj a interpretat eronat clauza 6.1, atunci când a respins ca neîntemeiată cererea de acordare a daunelor-interese compensatorii.

Și această critică este nefondată, întrucât interpretarea instanței de apel a avut în vedere exclusiv limitele obiectului litigiului inițial, verificat în temeiul art. 478 alin. (1) C. proc. civ., privind elementele autorității de lucru judecat și efectul negativ care oprește reluarea judecății aceleiași pricini pe care s-a întemeiat sentința primei instanțe, în al doilea proces, între aceleași părți.

Înalta Curte reține că o clauză contractuală trebuie analizată din perpectiva obiectului pretențiilor supuse judecății, aceasta neepuizându-și efectele prin faptul că a fost invocată într-un litigiu anterior, dacă în urma verificării autorității de lucru judecat, instanța învestită ajunge la concluzia inaplicabilității efectului negativ, constatările anterioare putând fi valorificate sub aspectul pozitiv al autorității de lucru judecat.

Recurenta-pârâtă a mai menționat că, prin decizia recurată, s-a dat mai mult decât s-a cerut, având în vedere că excepția nulității nu a fost pusă în discuția părților în primă instanță, iar reprezentantul convențional al reclamantei nu a invocat-o.

În ceea ce privește invocarea acestei excepții de către reclamantă, instanța de apel a reținut că a fost invocată prin răspunsul la întâmpinare și a constatat eroarea primei instanțe de a o lua în considerare în aprecierea obiectului învestirii și a autorității de lucru judecat, nefiind cazul unei plus petita.

Printr-o ultimă critică, recurenta a învederat faptul că instanța de apel ar fi creat și utilizat un concept nou, nereglementat de legislația în materie și nerecunoscut de doctrină și jurisprudență, anume conceptul de neexecutare "definitivă și finală", cu consecința creării în mod artificial a unei distincții față de o presupusă neexecutare a pârâtei din trecut, care ar fi fost provizorie.

În ceea ce privește termenii folosiți în argumentarea soluțiilor pronunțate de instanțele de judecată, legea nu impune restricții în exprimare, cu condiția ca din considerentele hotărârii să rezulte cu claritate argumentele decizorii.

Or, utilizarea termenilor de neexecutare definitivă și finală a obligațiilor contractuale se referea la obiectul învestirii instanței, respectiv la daunele compensatorii, urmare a neexecutării obligațiilor, în legătură directă cu noțiunea de prejudiciu care poate fi și viitor, raportat la prejudiciul pretins prin litigiul inițial.

Referitor la cererea privind cheltuielile de judecată formulată de intimata-reclamantă, prin apărător, Înalta Curte reține că acestea vor fi avute în vedere la pronunțarea pe fond a cauzei, având în vedere soluția dispusă prin decizia instanței de apel de anulare a senținței primei instanțe și de trimitere a cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe.

În consecință, în temeiul art. 496 alin. (1) și art. 497 C. proc. civ. Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta S.C. B. S.A. împotriva deciziei civile nr. 673/2019 din 21 noiembrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta S.C. B. S.A. împotriva deciziei civile nr. 673/2019 din 21 noiembrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 23 februarie 2021.