ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2491/2020

Clauza cuprinsă în art. 1.2 din contract prevede că "Limita creditului acordat 488.500 CHF. Tip Dobânda: Variabilă, calculată în funcție de indicele de referință și de marja băncii; Indice de referință; LIBOR la 3 luni; Marja: 4,2% puncte procentuale pe an, variabilă". Această clauză se impune a fi analizată împreună cu cea stipulată la art. 5.1 din contract, de asemenea, contestată de reclamanți, care prevede că "Dobânda la creditul acordat este stabilită ca un procent anual și este, la data încheierii contractului, cea menționată la art. 1.

În cazul tipului de dobândă variabilă, aceasta se revizuiește la fiecare 3 luni, în funcție de noua valoare a indicelui de referință și marja băncii, prima modificare având loc la 6 luni de la data tragerii. Dobânda este stabilită în funcție de indicele de referință la care se adaugă marja variabilă a băncii care, la data încheierii contractului este cea menționată la art. 1.2. Dobânda se poate modifica în funcție de variația indicelui de referință și a marjei, conform deciziei băncii. În cazul în care indicele de referință variază cu minim 0,25 puncte procentuale (în plus/minus) față de valoarea inițială a acestora/la cea mai recentă modificare, după caz, banca poate modifica dobânda în consecință, în orice moment, conform deciziei sale. Noul procent de dobândă se aplică asupra soldului existent al creditului, la data modificării acesteia". Reclamanții au contestat marja variabilă a băncii, susținând că aceasta poate fi modificată în unilateral și netransparent de către bancă. Din conținutul art. 4 din Legea nr. 193/200 rezultă condițiile ce se cer a fi întrunite pentru a aprecia o clauză abuzivă: lipsa negocierii; crearea unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, contrar exigențelor bunei-credințe. Instanța a apreciat că prevederile stipulate la art. 1.2 și art. 5.1 din contractul de credit îndeplinesc condițiile anterior menționate, în ceea ce privește caracterul variabil al marjei băncii. S-a mai reținut că, în relațiile cu consumatorii, comercianții au posibilitatea de a utiliza clauze preformulate, însă acestea trebuie să aibă un conținut clar și inteligibil și să nu creeze, contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților. Așadar, lipsa negocierii unei clauze nu este în sine abuzivă, ci reprezintă doar o condiție pentru constatarea caracterului abuziv. Pe de altă parte, instanța a apreciat că sunt îndeplinite și celelalte condiții impuse de lege. Astfel, prin clauzele contractuale contestate, banca are dreptul să modifice unilateral dobânda, nu doar în funcție de un indice obiectiv (LIBOR), ci și de un criteriu nedeterminat, marja sa, potrivit propriei decizii. În contract nu este stipulat un criteriu verificabil în funcție de care poate varia marja băncii, existând doar mențiunea că banca va acționa conform deciziei sale. În atare condiții, nici reclamanții, în calitate de consumatori, și nici instanța de judecată nu pot realiza un control efectiv al modului în care banca a modificat dobânda și nici nu se poate verifica dacă această modificare a fost oportună sau justificată. Prin urmare, s-a creat, contrar exigențelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților. Totodată, prima instanță a reținut că, în mod evident, banca are dreptul de a stipula în contracte o dobândă variabilă, însă, în cadrul acestui demers, trebuie să respecte dispozițiile imperative din materia dreptului consumatorului. Or, stipularea unei dobânzi variabile, fără indicarea unui criteriu obiectiv și verificabil, nu îndeplinește exigențele dispozițiilor legale din materia dreptului consumatorului, față de prevederile exprese ale art. 4 din Legea nr. 193/2000. Prin urmare, este necesară explicarea mecanismului în funcție de care poate interveni modificarea marjei băncii. În lipsa menționării în contract a unui astfel de mecanism, clauzele stipulate la art. 1.2 și art. 5.1 din contractul de credit sunt abuzive, motiv pentru care în privința acestor capete de cerere acțiunea a fost admisă, constatându-se caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzelor stipulate la art. 1.2, în ceea ce privește caracterul variabil al marjei, respectiv la art. 5.1 din contractul de credit, în ceea ce privește modificarea dobânzii în funcție de variația marjei. 2. Reclamanții au contestat și clauza stipulată la art. 1.3 din contractul de credit privind comisionul de rambursare anticipată, care prevede că se percepe "comision de rambursare anticipată stabilit ca procent: pentru primii 5 ani (inclusiv): 2% plus dobânda aferentă primelor șase luni considerate promoționale, după 5 ani: 2% (minim 200 Eur sau echivalent USD/RON/CHF)". Sub acest aspect, instanța a constatat că la data încheierii contractului de credit, nici legislația națională și nici cea comunitară nu interzicea stipularea unui atare comision. Rațiunea perceperii lui este clar determinată în contract, și anume în cazul rambursării anticipate, fiind evident că, într-o atare situație, profitul estimat al băncii, rezultat din plata dobânzilor, este redus. Totodată, acest comision a fost clar determinat printr-o cotă procentuală aplicabilă la valoarea sumei rambursate, îndeplinind astfel condiția de a fi clar și inteligibil. Este adevărat că, odată cu intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 50/2010, perceperea unui astfel de comision în cazul creditelor cu dobândă variabilă a fost interzisă, inclusiv în cazul contractelor aflate în curs de derulare (art. 95 raportat la art. 68 lit. c) din O.U.G. nr. 50/2010). Însă, aceste dispoziții legale nu atrag nulitatea absolută a clauzelor contractuale, nulitate care poate fi analizată doar raportat la legislația în vigoare la momentul contractării. În realitate, prin O.U.G. nr. 50/2010 s-a impus obligația modificării contractelor aflate în curs de executare, în ceea ce privește comisionul de rambursare anticipată. Dacă, în contra prevederilor legii, banca ar percepe reclamanților sume cu titlu de comision de rambursare anticipată, aceștia au dreptul să refuze achitarea unor atare sume sau să solicite restituirea lor, în caz de plată. Totodată, în temeiul O.U.G. nr. 50/2010, reclamanții au posibilitatea să solicite băncii încheierea unui act adițional la contractul de credit prin care să fie eliminat în mod expres comisionul de rambursare anticipată, iar, în caz de refuz, pot intenta acțiune în justiție în acest sens. În schimb, nu este fondată cererea reclamanților de constatare a nulității absolute a acestei clauze contractuale întrucât, astfel cum s-a argumentat anterior, nulitatea nu poate fi raportată decât la legislația în vigoare la data încheierii contractului, legislație care, în cazul de față, nu interzicea un atare comision. Prin urmare, în privința acestei clauze contractuale, instanța a apreciat ca fiind nefondată cererea reclamanților.

Conform art. 4.2 din contract, "împrumutatul/garantul ipotecar se obligă ca pe întreaga durată a prezentului contract să încheie și să reînnoiască, cu una din societățile agreate în prealabil de bancă, un contract de asigurare a bunului ipotecat în care suma asigurată va fi egală cu valoarea din raportul de evaluare. În contractul de asigurare banca va figura fie ca asigurat și beneficiar al poliței de asigurare în limita creditului nerambursat și a celorlalte sume datorate băncii de către împrumutat/garant ipotecar sau în cazul în care pe aceste polițe banca nu va figura ca beneficiară, polițele de asigurare vor fi cesionate în favoarea băncii și cesiunea înregistrată la Arhiva Electronică de Garanții Reale Mobiliare". Prin clauza stipulată la art. 4.3 din contractul de credit, s-a menționat că "împrumutatul/garantul ipotecar se obligă ca pe întreaga durată a prezentului contract să încheie și să reînnoiască, cu una din societățile agreate în prealabil de bancă, un contract de asigurare de viață care să acopere riscurile de deces din orice cauză și invaliditate permanentă totală sau parțială din orice cauză, pentru o sumă asigurată care să acopere minim valoarea soldului creditului, a dobânzilor, comisioanelor și alte cheltuieli aferente. În contractul de asigurare banca va figura fie ca asigurat și beneficiar al poliței de asigurare în limita creditului nerambursat și a celorlalte sume datorate băncii de către împrumutat/garant ipotecar sau în cazul în care pe aceste polițe banca nu va figura ca beneficiară, polițele de asigurare vor fi cesionate în favoarea băncii și cesiunea va fi înregistrată la Arhiva Electronică de Garanții Reale Mobiliare". Instanța a considerat că sunt nefondate susținerile reclamanților. Astfel, s-a arătat că prin intermediul acestor clauze a fost stipulată obligația acestora de a încheia atât un contract de asigurare a imobilului ipotecat, cât și asigurări de viață. Instanța a constatat că pârâta a acordat reclamanților un credit în cuantum considerabil, de 488.500 CHF, pe o perioadă de 19 ani. Dată fiind durata contractului, pe parcursul acesteia pot interveni evenimente care să determine fie îngreunarea plății ratelor datorate, fie scăderea valorii garanțiilor. Astfel, la acordarea creditului, banca a avut în vedere, în mod evident, starea de solvabilitate a împrumutaților și a coplătitorilor, veniturile obținute de aceștia, instituind totodată și garanții imobiliare, respectiv ipotecă asupra unor imobile. Este firesc ca banca să ia toate măsurile pentru a evita situațiile care s-ar putea ivi pe parcursul derulării contractului și care ar impune risc de neplată sau de pierdere/diminuare a garanțiilor, precum decesul unui împrumutat sau a complătitorului, o infirmitate sau boală gravă a acestuia, care i-ar diminua veniturile, pieirea sau distrugerea imobilului adus în garanție. Prin urmare, instituirea obligației împrumutaților de a încheia polițe de asigurare nu poate fi considerată abuzivă, ci se circumscrie nevoii băncii de a acorda credite performante, importante nu doar pentru societatea bancară pârâtă, ci pentru întreaga economie. Nicio dispoziție legală nu limitează dreptul băncii de a-și constitui astfel de garanții. Întrucât polița de asigurare stipulată la art. 4.2 din contract vizează imobilul ipotecat, iar nu creditul, este firesc ca suma asigurată să privească valoarea imobilului, iar nu soldul creditului, astfel cum susțin reclamanții. De altfel, atât în cazul clauzei stipulate la art. 4.2 din contract, cât și în cel al clauzei de la art. 4.3 s-a menționat expres că banca va fi considerată beneficiar al poliței de asigurare numai în limita creditului nerambursat și a celorlalte sume care i se cuvin, iar la art. 4.2 teza ultimă s-a prevăzut expres că "în cazul în care despăgubirile acordate de asigurator vor depăși valoarea creditului rămas de rambursat și a celorlalte sume datorate băncii, diferența se cuvine proprietarului imobilului ipotecat sau moștenitorilor legali ai acestora". Rezultă cu evidență că prin aceste clauze nu se tinde la o îmbogățire fără justă cauză a băncii, astfel cum susțin reclamanții, ci doar la asigurarea recuperării sumelor care i se cuvin acesteia în temeiul contractului de credit. Cât privește faptul că s-a stipulat în cuprinsul clauzelor contractuale în discuție că polițele de asigurare vor fi încheiate cu o societate agreată de către bancă, instanța a apreciat că nici aceasta nu poate determina caracterul abuziv al clauzelor, având în vedere modalitatea diferită în care asiguratorii instrumentează cazurile și procedează la plata despăgubirilor. În plus, astfel cum s-a reținut anterior, Legea nr. 190/1999 nu este aplicabilă contractului de credit dedus judecății, astfel încât nu sunt incidente nici prevederile art. 18 din acest act normativ. S-a concluzionat în sensul că nu creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților clauzele contractuale stipulate la art. 4.2 și art. 4.3 și nici nu au fost inserate în contract cu rea-credință, astfel încât nu au caracter abuziv, solicitarea reclamanților de constatare a nulității absolute a acestora fiind neîntemeiată.

Reclamanții au contestat și clauza stipulată la art. 5.4 alin. (1) din contract, care are următorul conținut: "Având în vedere faptul că dobânda poate varia în funcție de indicele de referință, informație publică, împrumutatul este obligat să urmărească fluctuațiile indicelui de referință și să se prezinte la bancă ori de câte ori va fi necesar pentru a primi noul grafic de rambursare aferent considerat acceptat automat de către împrumutat/coplătitor și garant, fără a fi necesară semnătura lor și indiferent dacă aceștia au primit sau nu graficul de rambursare; în cazul în care banca modifică marja, conform deciziei sale, noua rată a dobânzii va fi comunicată împrumutatului prin scrisoare împreună cu noul grafic de rambursare aferent considerat acceptat automat de către împrumutat". Din teza I a acestei clauze contractuale rezultă că banca nu are obligația de a comunica împrumutaților noul procent de dobândă și noul grafic de rambursare, atunci când acesta s-a modificat în funcție de indicele de referință, ci împrumutații au obligația de a urmări fluctuația acestuia. Instanța apreciază abuzivă această clauză contractuală. Astfel, deși indicele LIBOR este unul obiectiv, pentru calculul efectiv al ratelor în funcție de modificarea acestuia sunt necesare cunoștințe de specialitate, pe care un consumator obișnuit nu le deține. De aceea, în condițiile în care se modifică tocmai elementul esențial al creditului, și anume rata lunară, apare imperativă informarea împrumutatului în legătură cu noul procent de dobândă aplicabil, noul grafic de rambursare. De altfel, art. 21 din O.G. nr. 21/1992 prevede că informațiile referitoare la serviciile prestate trebuie să cuprindă categoria calitativă a serviciului, timpul de realizare, termenul de garanție, tariful, riscurile previzibile și, după caz, declarația de conformitate. Așadar, clauza contractuală mai sus menționată este contrară obligației pârâtei, în calitate de profesionist, de a informa în mod corect și complet consumatorul asupra unor elemente esențiale ale contractului, precum modificarea ratei lunare în funcție de indicele LIBOR. Această clauză creează, în opinia instanței, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, având în vedere că, neprofesionist fiind, consumatorul poate întâmpina dificultăți în a calcula rata lunară modificată. De asemenea, acest echilibru este contrar exigențelor bunei-credințe, având în vedere că, pentru corecta informare a consumatorului, banca trebuie să transmită acestuia doar o notificare însoțită de noul grafic de rambursare. Prin urmare, instanța va constata caracterul abuziv și nulitatea absolută a acestei clauze contractuale. Pe de altă parte, teza a II-a a clauzei mai sus menționate vizează modificarea marjei băncii. Cum au fost declarate abuzive chiar clauzele care permit băncii modificarea marjei, consecutiv, fiind o clauză accesorie, va fi considerată abuzivă și această clauză contractuală.

Prin cererea completatoare, reclamanții au contestat întreaga secțiune 7 a contractului de credit, care prevede următoarele: "Art. 7.1. Sunt considerate cazuri de neîndeplinire de către împrumutat/co-plătitor a prezentului contract: a) neplata la scadențele prevăzute în prezentul contract a creditului și dobânzilor aferente și a oricăror alte datorii sau costuri; b) utilizarea creditului în alte scopuri decât cel prevăzut la art. 2.1 din prezentul contract; c) neipotecarea bunului ce constituie garanția creditului în termenul prevăzut la art. 4.1; d) nerespectarea obligației de a notifica banca despre orice schimbări structurale și orice alte măsuri care ar putea modifica valoarea imobilului, incluzând, fără a se limita, la construcții, mutări, renovări, demolări ale structurii fizice a imobilului, fără consimțământul prealabil scris al băncii și nerespectarea condițiilor de asigurare; e) neîncheierea sau reînnoirea poliței de asigurare sau neplata primelor anuale, conform art. 4.2 și art. 4.3; f) înstrăinarea imobilului sau a bunurilor aduse în garanție, grevarea acestora de orice sarcini, inclusiv închirierea/comodat, demolarea imobilului înainte de data rambursării integrale a creditului, a dobânzilor și comisioanelor aferente, fără acordul prealabil scris al băncii; g) neexecutarea oricărei alte obligații asumate prin prezentul contract; h) intervenția decesului sau a invalidității permanente totale sau parțiale a împrumutatului/co-plătitorului asigurat; i) alterarea integrității bunului adus în garanție, deteriorarea sa, neluarea tuturor măsurilor necesare pentru buna sa păstrare și utilizare, neanunțarea băncii despre evenimentele care au dus la deteriorarea bunului ipotecat; j) împotriva împrumutatului/co-plătitorului/garantului/garantului ipotecar s-a declanșat o procedură de faliment ori executare silită de către alt creditor sa bunurile aduse în garanție prin prezentul contract sunt revendicate, sechestrate sau urmărite de către o altă persoană; k) în cazul în care banda declară exigibilă oricare dintre facilitățile de credit acordate împrumutatului sau vreunei alte persoane fizice/juridice, care este garantată cu vreuna din garanțiile imobiliare, menționate la art. 4.1 indiferent de rang, care acoperă și facilitatea de credit acordată prin prezentul contract, împrumutatul, coplătitorul și garantul/garantul ipotecar sunt de acord și nu se vor opune în niciun fel la declararea exigibilității anticipate de către bancă și a facilității de credit acordată prin prezentul contract și nu se va opune la executarea de către bancă a garanției în vederea recuperării oricărei și a tuturor datoriilor garantate cu respectiva garanție; l) oricare din declarațiile sau garanțiile date în temeiul contractului de credit sau a prevederilor documentelor în baza cărora s-a acordat creditul sau au fost constituite garanțiile, se dovedește a fi falsă, sau împrumutatul a omis să dezvăluie un fapt sau împrejurare care ar fi putut influența hotărârea băncii de a acorda creditul; m) orice modificare negativă a situației financiare a împrumutatului; n) încălcarea de către împrumutat/co-plătitor/garant/garant ipotecar a oricăreia dintre obligațiile ce îi revin în baza oricărui contract (altul decât prezentul contract) la care împrumutatul/coplătitorul/garantul/garantul ipotecar este parte sau suspendarea, rezilierea sau modificarea unui astfel de contract, dacă respectiva încălcare, suspendare, reziliere sau modificare poate afecta îndeplinirea obligațiilor asumate de împrumutat/garanți în temeiul contractului de credit; o) indiferent de motiv, oricare dintre drepturile băncii conferite de contractul de credit sau oricare dintre documentele de constituire a garanțiilor nu mai sunt, în opinia băncii, apte a fi puse în executare, în conformitate cu prevederile documentelor respective ori are loc naționalizarea, exproprierea sau retragerea din circuitul civil a oricăruia dintre bunurile, drepturile sau titlurile împrumutatului/garanților. Art. 7.2. În situația apariției unui caz de neîndeplinire care nu este remediat de împrumutat/co-plătitor/garant/garant ipotecar în mod satisfăcător pentru bancă într-un termen maxim de 30 de zile de la notificarea transmisă împrumutatului de către bancă prin scrisoare, prezentul contract se poate rezilia de plin drept de către bancă, fără punere în întârziere și fără intervenția instanțelor judecătorești, iar întreaga sumă a ratelor de credit și dobânzilor aferente devine exigibilă. Art. 7.3. La suma devenită exigibilă conform art. 7.2, banca va calcula dobânzi în cuantumul prevăzut la art. 5.5 din prezentul contract, până la data recuperării integrale a tuturor sumelor datorate de împrumutat și plătite în ordinea prevăzută la art. 6.5". Instanța de fond a constatat că această secțiune a contractului de credit este denumită "cazuri de neîndeplinire" de către împrumutați a obligațiilor contractuale. De asemenea, a apreciat că nu sunt abuzive clauzele stipulate la art. 7.1 lit. a), b), c), d), e), f), g), i), j), k), l) și n) din contract. Astfel, din cuprinsul acestor clauze reiese că ele au caracter clar, neechivoc și reglementează cazuri de culpă a împrumutaților, care justifică decăderea acestora din termenul de grație (termenul de restituire a creditului). Aceste clauze stabilesc conduite imputabile împrumutaților, precum neplata sumelor datorate în temeiul contractului, utilizarea creditului în alt scop decât cel declarat, neîndeplinirea oricăror alte obligații asumate prin acest contract (privind instituirea și conservarea garanțiilor, polițele de asigurare), falimentul debitorilor sau urmărirea lor ori a bunurilor aduse în garanție de către alți creditori, declarații neconforme adevărului la momentul încheierii contractului, periclitarea, prin fapte proprii, a îndeplinirii obligațiilor contractuale. S-a mai arătat că aceste clauze sunt aplicații practice ale dispozițiilor de drept comun care prevăd cazurile în care debitorul este decăzut din termenul de grație, prevăzute de art. 263 și art. 382 C. proc. civ.: urmărirea bunurilor debitorului de alți creditori, starea de faliment sau insolvabilitate, neacordarea sau micșorarea garanțiilor, neglijența sau reaua-credință a debitorului în administrarea propriei averi. Prin urmare, în condițiile în care clauzele stipulate la art. 7.1 lit. a), b), c), d), e), f), g), i), j), k), l) și n) implică fapte imputabile debitorului/garanților, iar aceste clauze sunt clare și inteligibile, reprezentând aplicații ale dispozițiilor legale incidente în materia decăderii din termenul de grație, instanța a considerat că acestea nu au caracter abuziv. Dimpotrivă, este utilă stipularea acestor clauze în contract, pentru a întări disciplina contractuală din partea împrumutatului și pentru a asigura recuperarea de către bancă a creditului acordat. În cazul incidenței unui astfel de caz, se justifică pe deplin decăderea debitorului din termenul de grație prin declararea scadenței anticipate a creditului și perceperea de dobânzi penalizatoare până la momentul achitării sumelor datorate de către împrumutați. În schimb, tribunalul a apreciat abuzive clauzele stipulate la art. 7.1 lit. h), m) și o) din contractul de credit. Cât privește clauza stipulată la art. 7.1 lit. h), s)-a arătat că aceasta vizează situația în care intervine decesul sau invaliditatea permanentă totală sau parțială a împrumutatului/coplătitorului asigurat. Or, acest caz nu implică în niciun fel culpa debitorului, astfel încât să se justifice decăderea acestuia din termenul de grație. Decesul și invaliditatea reprezintă cazuri independente de debitor și defavorabile acestuia, astfel încât nu apare echitabil ca, pe lângă efectele nefaste ale acestor evenimente asupra vieții împrumutaților, aceștia să suporte și sancțiunea declarării creditului scadent anticipat, în lipsa oricărei culpe. De altfel, instanța a constatat că pentru astfel de cazuri au fost instituite garanții în contractul de credit precum încheierea polițelor de asigurare de viață. Prima instanță a apreciat că nu au caracter suficient de clar clauzele stipulate la art. 7.1 lit. m) și o) din contract, astfel încât să permită atât consumatorului, cât și instanței de judecată, să aprecieze situația în care sunt incidente astfel de clauze. Astfel, la art. 7.1 lit. m) din contract s-a menționat situația oricărei modificări negative a situației financiare a împrumutatului, clauză care permite exclusiv băncii să aprecieze cât de importantă trebuie să fie respectiva modificare a situației financiare. Pe de altă parte, clauza stipulată la art. 7.1. lit. o) conține expresii nedefinite, precum "indiferent de motiv", "în opinia băncii", care sunt incompatibile cu necesitatea existenței unor clauze clare în contractele de credit. Iar naționalizarea, exproprierea sau retragerea din circuitul civil a oricăruia dintre bunurile debitorilor sunt elemente independente de conduita acestora, neimputabile lor și care sunt însoțite, de altfel, de plata unor indemnizații sau despăgubiri. Astfel, instanța de fond a apreciat abuzive și aceste clauze contractuale, din prisma prevederilor literei g) din Anexa la Legea nr. 193/2000, care enumeră printre clauzele abuzive și pe cele care dau dreptul exclusiv comerciantului să interpreteze clauzele contractuale. Prin urmare, clauzele stipulate la art. 7.1 lit. h), m) și o) din contract au fost declarate abuzive și nule absolut, prin acestea fiind creat un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, contrar exigențelor bunei-credințe.

În subsidiar, reclamanții au solicitat și nulitatea absolută a actului adițional la contractul de credit. Astfel cum s-a motivat anterior, instanța a considerat că nu a fost încheiat între părți un act adițional la contractul de credit, astfel încât acest capăt de cerere este neîntemeiat.

Cu privire la capetele de cerere având ca obiect obligarea pârâtei la încheierea de acte adiționale, care să conțină inclusiv formula de calcul a ratei dobânzii, respectiv stabilirea marjei la 4,2%, instanța le-a apreciat nefondate, în condițiile în care, odată ce s-a constatat de către instanță nulitatea absolută a unor clauze contractuale, în mod evident acestea nu mai pot produce efecte, nefiind necesară obligarea profesionistului la eliminarea lor din contract. În același sens sunt și dispozițiile art. 6 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, conform cărora clauzele abuzive cuprinse în contract și constatate fie personal, fie prin intermediul organelor abilitate prin lege, nu vor produce efecte asupra consumatorului, iar contractul se va derula în continuare, cu acordul consumatorului, numai dacă după eliminarea acestora mai poate continua.

Cu privire la solicitarea reclamanților de constatare a nulității absolute a modificării marjei băncii prin notificarea nr. x/17.04.2009, pârâta a invocat excepția inadmisibilității, arătând că această notificare este doar o informare, ce nu intră sub incidența dispozițiilor Legii nr. 193/2000. Tribunalul București a constatat că această notificare conține un act juridic unilateral al pârâtei, o manifestare de voință din partea acesteia de a modifica, în mod unilateral, o clauză a contractului de credit, și anume marja băncii aplicabilă formulei de calcul a dobânzii. Prin urmare, această notificare nu este doar o informare, un document probatoriu sau o operațiune contabilă, ci un veritabil act juridic unilateral, producător de efecte juridice (modificarea unei clauze contractuale). Desigur, posibilitatea emiterii acestui act juridic unilateral a fost stipulată în contractul de credit, însă această împrejurare nu este de natură a priva respectiva manifestare de voință de caracteristicile unui act juridic (care, în doctrină, a fost definit ca "manifestarea de voință făcută cu intenția de a produce efecte juridice, adică de a naște, modifica sau stinge un raport juridic civil concret".) Prin contestarea acestei notificări, reclamanții au contestat, de fapt, manifestarea de voință unilaterală a pârâtei de a majora marja băncii. Așadar, au solicitat constatarea caracterului abuziv și a nulității absolute a unui act juridic unilateral, prin care a fost modificată o clauză contractuală. Pe cale de consecință, acest capăt de cerere este admisibil, fiind incidentă și Legea nr. 193/2000, având în vedere că respectiva clauză contractuală modificată vizează rata dobânzii unui contract de credit încheiat între un profesionist și un consumator. Față de cele arătate, instanța a respins ca nefondată excepția inadmisibilității acestui capăt de cerere. Pe fond, instanța a considerat că este întemeiat acest capăt de cerere, el având caracter accesoriu cererii prin care s-a solicitat constatarea caracterului abuziv și a nulității absolute a clauzelor stipulate la art. 1.2 și art. 5.1 din contractul de credit privind caracterul variabil al marjei. În condițiile în care au fost declarate nule absolut clauzele contractuale care permiteau băncii să modifice în mod unilateral marja, în mod corespunzător, este lovit de nulitate absolută și actul juridic unilateral al pârâtei de modificare efectivă a marjei. Acest capăt de cerere a fost admis, constatându-se nulitatea absolută a dispoziției pârâtei de modificare a marjei băncii, adusă la cunoștința reclamanților prin notificarea nr. x/17.04.2009.

În privința capătului 4 de cerere, astfel cum acesta a fost modificat de către reclamanți, instanța a constatat că prin intermediul acestuia s-au solicitat sumele achitate în plus cu titlu de dobândă, determinate de majorarea marjei băncii de la 4,2%, la 6,2%. Contrar susținerilor pârâtei, instanța a apreciat că se justifică obligarea sa la restituirea sumelor încasate în temeiul unei clauze abuzive. Aceasta, întrucât efectul nulității absolute este unul retroactiv, astfel încât pârâta nu mai are niciun temei să rețină sumele încasate în plus prin majorarea marjei sale. Pe de altă parte, această măsură se justifică și din prisma atingerii scopului legislației consumatorului, care este acela de a asigura repararea prejudiciului suferit de consumator, respectiv prevenirea inserării în continuare de către profesionist a clauzelor abuzive în contracte. De altfel, contractul de credit, fiind o specie a contractului de împrumut de consumație, este translativ de proprietate, astfel încât dreptul de proprietate asupra sumei acordate de bancă cu titlu de credit se transmite la împrumutat la momentul virării sale. Or, în atare condiții, nu este vorba de un contract cu executare succesivă, ci uno ictu. Prin urmare, constatând că a dispărut temeiul care justifica reținerea de către pârâtă a sumelor încasate în plus ca urmare a majorării marjei, în temeiul art. 1092 din C. civ. de la 1864, instanța a considerat că se justifică obligarea pârâtei la restituirea către reclamanți a acestor sume. Cât privește cuantumul lor, s-a arătat că acesta este cel determinat prin ultima expertiză efectuată în cauză de către expertul contabil C.. S-a admis acest capăt de cerere și s-a dispus obligarea pârâtei la plata către reclamanți a sumei de 40.673,32 CHF, precum și la plata dobânzii legale aferente acestei sume, conform art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011 privind dobânda legală remuneratorie și penalizatoare pentru obligații bănești, precum și pentru reglementarea unor măsuri financiar-fiscale în domeniul bancar, care prevede că rata dobânzii legale penalizatoare se stabilește la nivelul ratei dobânzii de referință plus 4 puncte procentuale. Cât privește momentul de la care sunt datorate aceste dobânzi, instanța a reținut că suma de 40.673,32 CHF a fost acordată reclamanților cu titlu de plată nedatorată, dispărând temeiul pentru reținerea acestei sume de către pârâtă (clauza contractuală declarată abuzivă). În materia plății nedatorate, momentul de la care curg dobânzile legale este condiționat de reaua-credință a accipiensului (pârâta din prezenta cauză). Astfel, conform art. 994 din C. civ. de la 1864, când cel ce a primit plata a fost de rea-credință, este dator a restitui atât capitalul, cât și interese sau fructele din ziua plății. Instanța a apreciat că, în privința clauzelor declarate abuzive, pârâta a fost de rea-credință încă din momentul stipulării acestora. Fiind un profesionist în domeniu, pârâta cunoștea prevederile legale, inclusiv cele din materia protecției consumatorului. Cu bună-știință, a inserat în contract clauze abuzive, precum cea prin care și-a conferit dreptul de a majora marja în mod unilateral, fără un criteriu obiectiv, verificabil. Ca atare, s-a apreciat că pârâta datorează dobândă legală aferentă sumelor încasate în plus, încă de la data încasării. Însă, având în vedere limitele învestirii instanței, respectiv faptul că, prin cererea precizatoare depusă pentru termenul de judecată din 3 decembrie 2013, reclamanții au solicitat dobânzi legale doar de la data de 22 martie 2013, această dată va fi avută în vedere de instanță pentru acordarea dobânzilor legale, care vor curge până la data plății.

Reclamanții au solicitat și constatarea caracterului abuziv al exprimării valorii creditului în franci elvețieni, însă instanța a apreciat nefondat acest capăt de cerere. Astfel, s-a reținut că contractul de credit este o specie a contractului de împrumut de consumație, iar în cazul acestuia este aplicabil principiul nominalismului monetar, consacrat de prevederile art. 1578 din C. civ. de la 1864. S-a mai reținut că acordarea creditelor în valută a fost și este permisă de lege, împrumutații fiind cei care evaluează oportunitatea contractării unor astfel de credite și moneda în care să fie acordate. În speța de față, reclamanții susțin că nu au dorit contractarea unui credit în franci elvețieni, ci în RON, însă, raportat la suma solicitată, băncile nu au fost de acord cu creditarea în RON. În opinia instanței, chiar reale de ar fi susținerile reclamanților, acestea nu determină caracterul abuziv al clauzei contractuale care stabilește moneda creditului. Dimpotrivă, reiese că aceasta a fost oferta băncii adresată reclamanților, care aveau posibilitatea de a o refuza, în măsura în care nu le servea interesele. În mod evident, reclamanții nu au fost obligați de către pârâtă să contracteze creditul în franci, având deplina libertate de a încheia sau nu contractul de credit. Astfel cum s-a arătat anterior, în măsura în care ofertele băncii nu erau conforme solicitărilor reclamanților, aceștia nu trebuiau să încheie contractul de credit. Prin urmare, acceptând oferta băncii, care implica acordarea creditului în franci elvețieni, reclamanții și-au asumat restituirea creditului în aceeași monedă, astfel încât nu mai pot solicita, ulterior, intervenția instanței pentru modificarea acestui element contractual. De altfel, moneda creditului este un aspect esențial al contractului de credit, cu consecințe directe asupra cuantumului și formulei de calcul a dobânzii. A accepta