ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2264/2020

Ședința publică din data de 11 noiembrie 2020

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 2039 din data de 21 iunie 2018, pronunțată în dosarul nr. x/2015, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune al reclamantei cu privire la pretențiile ce rezultă din contractele de lucrări subsecvente nr. x și dobânda legală aferentă; a constatat prescris dreptul la acțiune al reclamantei pentru pretențiile ce rezultă din aceste contracte și dobânda legală aferentă; a admis în parte cererea de chemare în judecată privind pe reclamanta S.C. A. S.R.L. prin administrator judiciar B. și pe pârâta S.C. C. S.A.; a obligat pe pârâtă să plătească reclamantei suma de 5458474,99 RON, debit principal, și suma de 1661208,05 RON, dobândă legală penalizatoare calculată pentru perioada 17.02.2013 - 21.10.2015, precum și dobândă legală penalizatoare în continuare, până la achitarea integrală a debitului principal în cuantum de 5458474,99 RON, a respins ca nefondate celelalte pretenții ale reclamantei, a admis în parte cererea pârâtei de acordare a cheltuielilor de judecată; a obligat pe reclamantă să plătească pârâtei suma de 23000 de RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel atât reclamanta D. S.R.L., prin administrator special E. și prin administrator judiciar F., cât și pârâtă C. S.R.L., prin administrator special G..

Prin decizia civilă nr. 1527 din 7 octombrie 2019 Curtea de Apel București, secția a VI-a Civilă a admis apelurile formulate, a anulat sentința apelată și a dispus încetarea procesului.

Împotriva acestei soluții, a formulat recurs reclamanta D. S.R.L., prin administrator special E. și prin administrator judiciar F., solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii recurate și, în principal, trimiterea cauzei spre rejudecare, iar în subsidiar, reținerea cauzei spre rejudecare și încetarea judecării apelului formulat de D. S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 2039 din 21 iunie 2018 a Tribunalului București, secția a VI-a Civilă și soliționarea pe fond a apelului formulat de C. S.R.L. și respingerea acestuia ca neîntemeiat.

În motivare, printr-o primă critică întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., recurenta arată că decizia din apel nu respectă exigențele art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., în considerentele hotărârii judecătorești nefiind arătate motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția de admitere a apelurilor și de anulare a sentinței civile nr. 2039 din 21 iunie 2018, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a Civilă.

Printr-o altă critică, formulată în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., se invocă încălcarea principiului contradictorialității, recurenta arătând că, deși la termenul de judecată din data de 07 octombrie 2019 instanța de apel a acordat părților cuvântul numai asupra cererii de suspendare a judecății cauzei formulată de apelanta-pârâta C., rămânând în pronunțare exclusiv asupra acestei cereri, prin decizia civilă nr. 1527 din 7 octombrie 2019, instanța de apel s-a pronunțat cu privire la cele două apeluri formulate în cauză.

Se mai invocă și încălcarea principiului de drept consacrat de art. 481 din C. proc. civ., potrivit căruia unei persoane nu i se poate agrava situația în propria cale de atac.

Astfel, prin hotărârea pronunțată, instanța de apel a admis apelul promovat de recurentă împotriva sentinței civile nr. 2039 din 21 iunie 2018, a anulat hotărârea judecătorească și a dispus încetarea procesului. În condițiile în care recurenta exercitase calea de atac a apelului criticând soluția primei instanțe sub aspectul neadmiterii în totalitate a cererii de chemare în judecată, în urma exercitării și admiterii apelului, situația sa s-a înrăutățit considerabil față de cea anterioară, fiind privată de dreptul de creanță recunoscut și stabilit în favoarea sa prin sentința apelată.

O ultimă critică vizează faptul că decizia recurată este lipsită de temei legal, fiind pronunțată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii, motiv de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Astfel, în considerentele deciziei civile recurate, instanța a reținut faptul că cele două apeluri declarate în cauză ar fi interdependente, motiv pentru care a procedat la aplicarea dispozițiilor art. 75 teza finală din Legea nr. 85/2014 în privința ambelor căi de atac, nesocotit prevederile art. 75 alin. (1) și (2) din aceeași lege, pronunțând o hotărârea cu aplicarea greșită a legii.

În temeiul art. 75 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, în urma deschiderii procedurii de insolvență, se suspendă de drept soluționarea tuturor acțiunilor care au ca obiect realizarea de creanțe față de patrimoniul debitorului supus procedurii de insolvență, aceste prevederi legale umărind să prezerve caracterul concursual, colectiv și egalitar al procedurii de insolvență, evitându-se astfel ca asupra averii debitorului să se exercite acțiuni individuale de valorificare a creanțelor creditorilor. Însă, apreciază recurenta că din considerentele deciziei nr. 746 din 22 noiembrie 2018 a Curții Constituționale rezultă că, o eventuală încetare a unui proces civil în temeiul art. 75 alin. (1) din Legea nr. 85/2014 nu presupune desființarea hotărârilor anterioare pronunțate de instanțele inferioare, încetarea procesului urmând a se produce la momentul și în stadiul în care se află acțiunea civilă.

De asemenea, deschiderea procedurii de insolvență împotriva C. nu constituie un motiv de nelegalitate sau netemeinicia a hotărârii judecătorești pronunțată în prima instanță și nu poate conduce, prin el însuși, la anularea acesteia.

Se mai arată că, raportat la prevederile art. 75 alin. (2) din Legea nr. 85/2014, rezultă că legiuitorul a înțeles să excepteze de la suspendarea de drept căile de atac promovate de debitor împotriva acțiunilor unor creditori începute înaintea deschiderii procedurii.

Or, de vreme ce legea oprește luarea măsurii de suspendare a căilor de atac formulate de debitori, cu atât mai mult nu este permisă dispunerea încetării proceselor demarate de debitori în contradictoriu cu creditorii lor.

Cu toate acestea, prin hotărârea pronunțată, instanța de apel a dispus încetarea judecării atât a apelului formulat de recurentă, cât și a apelului formulat de C., fiind încălcate astfel dispozițiile art. 75 alin. (2) din Legea nr. 85/2014.

În drept au fost invocate dispozițiile art. 483 și următoarele din C. proc. civ.

Înalta Curte de Casație și Justiție, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ., a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului.

Prin încheierea din camera de consiliu din 15 mai 2020, potrivit dispozițiilor art. 493 alin. (4) din C. proc. civ., s-a dispus comunicarea către părți a raportului asupra admisibilității în principiu a recursului.

Prin încheierea din 23 septembrie 2020, constatându-se că recursul este admisibil în principiu și că sunt incidente dispozițiile art. 493 alin. (7) din C. proc. civ., s-a stabilit termen pentru soluționarea acestuia la data de 11 noiembrie 2020, cu citarea părților.

Înalta Curte de Casație și Justiție, verificând în cadrul controlului de legalitate decizia recurată în raport de criticile formulate și temeiurile de drept invocate, constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:

Prin critica de nelegalitate subsumată motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., recurenta invocă încălcarea principiului contradictorialității, arătând că deși a fost acordat părților cuvântul numai pe cererea de suspendare a judecății formulată de apelanta pârâtă C. S.R.L., instanța de apel s-a pronunțat cu privire la cele două apeluri formulate în cauză.

Contrar celor susținute de recurentă însă, Înalta Curte constată că instanța de apel a pus în discuția părților chestiunea aplicării în cauză a dispozițiilor art. 75 din Legea nr. 85/2014, invocată de pârâta C. S.R.L., și constatând incidența acestora, nu s-a pronunțat asupra fondului apelurilor formulate în cauză, astfel că nu se poate reține vreo încălcare a principiului contradictorialității din această perspectivă.

Admiterea apelurilor a fost consecința constatării incidenței dispozițiilor art. 75 teza finală din Legea nr. 85/2014 și nu soluționarea pe fond a acestora.

Nefondată este și critica privind încălcarea principiului neagravării situației în propria cale de atac, consacrat de art. 481 din C. proc. civ., câtă vreme soluția de admitere a apelurilor formulate în cauză de ambele părți, nu a fost consecința soluționării pe fond a acestora ci ca urmare a constatării intervenirii unei situații de încetare a acțiunii judiciare promovate de reclamanta recurentă, soluție prevăzută în mod expres de lege.

În privința criticii referitoare la nemotivarea hotărârii, circumscrisă motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că nici acesta nu este fondat, instanța de apel arătând în mod clar, chiar dacă printr-o motivare concisă, de ce sunt incidente în cauză dispozițiile art. 75 teza finală din Legea nr. 85/2014, care impun soluția de încetarea a acțiunii.

Astfel, instanța de apel a arătat în mod expres că, "având în vedere că hotărârea de deschidere a procedurii insolvenței debitoarei C. S.R.L. este definitivă, cât și faptul că cele două apeluri declarate în cauză sunt interdependente, vizând cuantumul creanței datorată de aceasta din urmă, Curtea va face aplicarea dispozițiilor art. 75 teza finală din Legea nr. 85/2014 în privința ambelor căi de atac."

În condițiile în care soluția impusă de lege în această situație este aceea de încetare a acțiunilor judiciare pentru realizarea creanțelor asupra averii debitorului, instanța de apel nici nu putea să mai analizeze pe fond criticile formulate de părți prin apelurile promovate, creditoarea urmând să-și valorifice pretinsa creanță exclusiv în procedura specială a insolvenței.

Referitor la pretinsa aplicare greșită a dispozițiilor art. 75 teza finală din Legea nr. 85/2014, critică ce poate fi analizată din perspectiva dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., instanța de recurs constată că nici aceste susțineri nu pot fi reținute.

Astfel, potrivit art. 75 alin. (1) din Legea nr. 85/2014 "de la data deschiderii procedurii se suspendă de drept toate acțiunile judiciare, extrajudiciare sau măsurile de executare silită pentru realizarea creanțelor asupra averii debitorului. Valorificarea drepturilor acestora se poate face numai în cadrul procedurii insolvenței, prin depunerea cererilor de admitere a creanțelor. Repunerea pe rol a acestora este posibilă doar în cazul desființării hotărârii de deschidere a procedurii, a revocării încheierii de deschidere a procedurii sau în cazul închiderii procedurii în condițiile art. 178. În cazul în care hotărârea de deschidere a procedurii este desființată sau, după caz, revocată, acțiunile judiciare sau extrajudiciare pentru realizarea creanțelor asupra averii debitorului pot fi repuse pe rol, iar măsurile de executare silită pot fi reluate. La data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii, atât acțiunea judiciară sau extrajudiciară, cât și executările silite suspendate încetează."

Prin urmare, în cazul în care, pe parcursul acțiunii judiciare având ca obiect realizarea creanțelor asupra averii debitorului, se dispune deschiderea procedurii insolvenței față de acesta din urmă, se suspendă de drept judecata acțiunii, însă această suspendare este numai provizorie. În cazul rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii, efectele suspendării se produc numai până la acest moment, după care acțiunea judiciară încetează.

Totodată, teza finală a art. 75, deja evocat, are caracter special față de prima teză, referitoare la suspendarea acțiunilor judiciare pentru realizarea creanțelor asupra averii debitorului, astfel încât se impune a se aplica prioritar. În consecință, în mod corect a constatat instanța de apel că, față de împrejurarea rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii insolvenței, soluția admiterii apelurilor și a anulării sentinței atacate este consecința firească a aplicării dispozițiilor mai sus-citate, referitoare la încetarea acțiunii, dispoziții care derogă de la art. 633-634 din C. proc. civ.

Se impune precizarea că încetarea acțiunii are drept consecință necercetarea fondului cererii deduse judecății, astfel încât presupusul drept de creanță va putea și va trebui verificat, în condițiile legii speciale, în cadrul procedurii insolvenței.

Nefondate sunt și susținerile recurentei în sensul că instanța de apel ar fi trebuit să suspende judecata apelului său și să judece pe fond apelul promovat de pârâta debitoare, acesta fiind exceptat, potrivit dispozițiilor art. 75 alin. (2) din Legea nr. 85/2014, de la suspendare. Astfel, deși într-adevăr, art. 75 alin. (1) din Legea nr. 85/2014 nu reglementează soluția încetării acțiunii în cazul apelului declarat de apelanta-pârâtă, nu ar putea fi admisă o altă soluție, deoarece întreaga creanță urmează a fi analizată în procedura insolvenței, neputându-se accepta ca apelul declarat de apelanta-pârâtă să fie judecat în procedura de drept comun, deși privește aceeași creanță.

Referitor la decizia Curții Constituționale nr. 746 din 22 noiembrie 2018, invocată de recurentă, se constată că aceasta este lipsită de relevanță în speță, câtă vreme pe de-o parte instanța de contencios constituțional a analizat o excepție de neconstituționalitate "cu privire la măsura privind suspendarea de drept a tuturor acțiunilor judiciare sau extrajudiciare și a măsurilor de executare silită îndreptate împotriva societății debitoare ca urmare a intrării sub incidența legii insolvenței", în timp ce în speță s-a pus problema încetării acțiunii judiciare și nu a suspendării, iar pe de altă parte, nicăieri în cuprinsul deciziei evocate nu se reține faptul că încetarea procesului ar urma "a se produce la momentul și în stadiul în care se află acțiunea civilă", cum în mod neîntemeiat susține recurenta.

Dimpotrivă, după ce reține în mod expres soluția legiuitorului în sensul încetării acțiunii judiciare la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii, la paragraful 17 al deciziei evocate, Curtea Constituțională reține în mod expres că "în legătură cu acestea, potrivit art. 126 alin. (2) din Constituție, legiuitorul are competența exclusivă de a stabili procedura de judecată, iar situația specifică avută în vedere la reglementarea procedurii insolvenței a justificat instituirea unor norme de procedură speciale. Acest fapt nu înseamnă însă că nu se asigură o garanție efectivă drepturilor creditorilor. Astfel, în cadrul procedurii insolvenței, creditorii pot folosi toate mijloacele procedurale puse la dispoziție de lege pentru realizarea drepturilor lor."

Așa fiind, în speță nu se confirmă niciunl dintre motivele de casare invocate de recurenta-reclamantă, instanța de apel dând o corectă eficiență textelor legale, astfel încât, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta D. S.R.L. prin administrator special E. și prin administrator judiciar F. împotriva deciziei civile nr. 1527 A din 7 octombrie 2019 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI a civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 11 noiembrie 2020.