ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2216/2020

Ședința publică din data de 10 noiembrie 2020

Prin cererea formulată pe rolul Judecătoriei Sânnicolau Mare la 25.01.2016, sub nr. x/2016, reclamantele A. A. și B., în contradictoriu cu pârâta C. S.A., au solicitat:

- să se constate existența clauzelor abuzive prevăzute la art. 2.3 din contractul de credit x/10.09.2008 (condiții speciale de creditare) încheiat cu pârâta, referitoare la comisionul de acordare credit în valoare de 2% și la art. 2.5 din același contract, referitoare la comisionul de rambursare anticipată în valoare de 3,5 %;

- să se dispună eliminarea acestor clauze abuzive din convenție, în lumina art. 4 din Legea nr. 193/2000 și a celorlalte reglementări în vigoare;

- să se dispună restituirea comisionului de acordare credit în cuantum de 1080 franci elvețieni, sau în echivalent în RON la data plății efective, perceput și achitat abuziv;

- să se dispună obligarea pârâtei la plata dobânzii legale calculată de la data achitării comisionului de acordare credit și până la data plății efective, conform O.G. nr. 13/2011;

- să se constate existența clauzei abuzive prevăzute la art. IV pct. 1 din contractul de credit x/10.09.2008 (condiții generale de creditare) încheiat cu pârâta, referitoare la rambursarea integrală a creditului în valuta în care a fost acordat împrumutul, să se dispună eliminarea acestei clauze abuzive din contract, în lumina art. 4 din Legea nr. 193/2000 și a celorlalte reglementări în vigoare;

- să se dispună obligarea pârâtei să convertească în RON creditul acordat, la cursul de schimb CHF/RON de la data acordării creditului, cu cheltuieli de judecată.

În drept, reclamantele au invocat dispozițiile art. 1, art. 3, art. 4, art. 6 și următoarele din Legea nr. 193/2000, Directiva 93/13/CCE, O.U.G. nr. 50/2010, art. 969 vechiul C. civ., art. 29 alin. (1) lit. f) din O.U.G. nr. 80/2013.

Prin sentința civilă nr. 544 din 09.06.2016, pronunțată de Judecătoria Sânnicolau Mare în dosarul x/2016, instanța a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București.

Pe rolul Tribunalului București cauza a fost înregistrată sub nr. x/2016.

Prin sentința civilă nr. 1139/31.03.2017, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă s-a respins cererea reclamanților A. și B. formulată în contradictoriu cu pârâta C. S.A., ca neîntemeiată.

Împotriva sentinței tribunalului, reclamantele au declarat recurs, cauza fiind înregistrată sub nr. x/2017.

Prin decizia civilă nr. 1572A din 5 octombrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă în dosarul nr. x/2017, s-a respins ca nefondat apelul declarat de reclamantele A. și B..

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamantele A. și B., întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin care au solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe de apel.

În dezvoltarea motivului de recurs, se arată că instanța de apel a considerat în mod greșit că cele două comisioane, de acordare credit și de rambursare anticipată, sunt exprimate într-un limbaj clar, accesibil, fără echivoc, într-un mod inteligibil și ușor de înțeles pentru orice consumator mediu informat.

În acest context, recurentele susțin că analiza redactării clauzelor într-un limbaj clar și inteligibil trebuie făcută nu din perspectiva dreptului comun ci din perspectiva legislației speciale privind protecția consumatorului, în acest sens fiind relevante concluziile la care a ajuns CJUE în cauza C26-13 (Arpad Kasler împotriva OTP Jelzalogbank Zrt.), expuse în paragrafele 67, 72, 73, 74 și mai ales 75.

Autoarele căii de atac susțin că instanța de apel nu a procedat în acest fel, nefăcând o analiză asupra caracterului clar și inteligibil al clauzelor pretins abuzive în ce privește consecințele economice ale acestora, din punctul de vedere al producerii unui dezechilibru, vădit și semnificativ, între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul recurentelor în calitate de consumatori, situație ce pune în discuție buna-credință a băncii la încheierea acestui contract, în ce privește clauzele respective.

Mai solicită recurentele să se constate că aceste comisioane nu sunt definite în mod expres în niciuna din clauzele contractului de credit, acestea fiind doar cuantificate procentual, respectiv 2% aplicat la valoarea totală a creditului și 3,5% aplicat la valoarea sumei rambursate.

Totodată, arată că perceperea acestor comisioane doar pentru punerea la dispoziție a creditului este nejustificată, având în vedere că această activitate de creditare se derulează într-un cadru reglementat legal, pârâta fiind o instituție financiară autorizată care desfășoară cu titlu profesional activități ce constau în acordarea de credite în cont propriu.

În realitate, aceste clauze oferă băncii dreptul discreționar de a declara soldul scadent anticipat, fără ca instanța să aibă la îndemână un criteriu pentru verificarea legalității unei astfel de măsuri.

Mai departe, recurentele evocă dispozițiile art. 4 și art. 6 din Legea nr. 193/2000, precum și Deciziile CJUE pronunțate în cauzele C-484/08 și C-241/98.

Se susține că singura posibilitate a consumatorilor era aceea de a alege între creditele existente pe piață, însă în toate cazurile contractele erau tipizate, singura opțiune fiind aceea de a semna sau nu contractul pentru tragerea creditului. Mai susțin recurentele că banca pârâtă nu a acționat cu bună-credință, aceasta având obligația de a explica riscurile clienților, de a le pune la dispoziție informațiile necesare, astfel încât aceștia să aibă posibilitatea de a evalua consecințele economice ale contractării creditelor.

Având în vedere pozițiile de inegalitate de pe care acționează părțile și în vederea asigurării unei angajări în deplină cunoștință de cauză a consumatorului în contractele de credit, este instituită în sarcina operatorului economic-banca, care are o poziție dominantă în raport cu consumatorul, obligația informării în mod complet, corect și precis a celui din urmă cu privire la aspectele esențiale ale produsului, serviciului oferit (art. 18 din O.G. nr. 21/1992) și implicit cu privire la implicațiile îndatorării și la riscurile reprezentate de volatilitatea cursului valutar, astfel cum reiese din O.U.G. nr. 50/2010.

Dezechilibrul major care rezultă dintr-un astfel de contract de adeziune constă în imposibilitatea consumatorului de a cunoaște și anticipa mărimea obligațiilor sale.

Având în vedere prevederile art. 966-970 C. civ. în vigoare la momentul încheierii contractului de credit, din interpretarea cărora rezultă că părțile trebuie să acționeze cu bună credință atât la negocierea și încheierea contractului, cât și pe tot timpul executării sale, neputând înlătura sau limita această obligație, arată recurentele că distribuția între părți a pierderilor și beneficiilor rezultate ca urmare a creșterii valorii CHF față de moneda națională, apare ca o soluție justă și echitabilă. Obligațiile părților trebuie să se întemeieze pe o cauză licită și morală, conform dispozițiilor art. 968 C. civ.

În ceea ce privește motivarea instanței de apel conform căreia recurentele ar fi solicitat constatarea ca fiind abuzivă a unei clauze de risc valutar, solicită ca instanța de recurs să constate că nu au afirmat nici prin acțiunea introductivă, nici în motivarea apelului că ar exista în cuprinsul contractului încheiat cu pârâta o clauză de risc valutar și nici nu au solicitat constatarea ca fiind abuzivă o asemenea cauză.

Apreciază că instanța de apel nu a înțeles în mod exact criticile aduse sentinței instanței de fond, referitoare la respingerea solicitării recurentelor de constatare ca fiind abuzivă a clauzei referitoare la rambursarea integrală a creditului în valuta în care a fost acordat creditul.

În continuare, arată că instanța de apel în mod greșit a constatat că suportarea de către recurente, în calitate de consumatoare, a întregului risc reprezentat de valorizarea CHF în raport cu moneda națională, reprezintă aplicarea în concret a principiului nominalismului monetar prevăzut de C. civ. din 1864, în vigoare la data încheierii contractului.

Solicită să se observe că tocmai nominalismul monetar este regula care permite conversia în RON a creditelor în altă monedă și înghețarea cursului la nivelul celui de la data acordării creditului. Evocând dispozițiile art. 1578 și art. 1579 C. civ. de la 1864, recurentele conchid că principiul nominalismului monetar nu interzice conversia în RON a creditelor în valută, ci este chiar regula originară care o impune în caz de fluctuație a cursului.

Din dispozițiile art. 1578 alin. (2) C. civ. de la 1864 rezultă că, dacă există o fluctuație a "prețului" monedelor, anterioară scadenței împrumutului, plata liberatorie se efectuează numai în banii lichizi ai epocii, adică în "specia" aflătoare în curs la data plății".

La momentul edictării C. civ. din 1864 nu exista o monedă națională a României, leul românesc nu era în circulație în 1864, intrând în circulație abia începând cu 22 aprilie 1867. Din acel moment, leul românesc a devenit singura "specie aflătoare în curs pe teritoriul României", plățile fiind liberatorii doar dacă erau efectuate în RON. Așadar, arată recurentele că, în caz de fluctuație a "prețului" monedelor, toate împrumuturile contractate după 22 aprilie 1867 în acele monede al căror curs este fluctuant se restituie, obligatoriu, în "specia aflătoare în curs", adică în RON.

Prin urmare, susțin acestea că "denominarea" sau conversia creditelor din valută în RON este enunțată încă din 1864, chiar de textele care reglementează nominalismul monetar.

Mai arată recurentele că, în realitate, nu au dorit un credit în CHF, ci au fost conduse spre acest tip de credit, fie pentru că nu se calificau pentru aceeași sumă în RON, euro sau dolari, fie prin dobânzi (marja fixă) mult mai mici, fie pentru că francul elvețian era prezentat ca cea mai stabilă monedă din lume.

Nu în ultimul rând se arată că dispozițiile art. 1579 alin. (3) C. civ. de la 1864 pot fi aplicate împrumutului în bani, "prețul intrinsec" al monedei în timpul în care a fost împrumutată putând fi obținut prin înghețarea cursului la nivelul celui de la data acordării creditului.

În altă ordine de idei, recurentele arată că normele relative la nominalismul monetar sunt supletive, nu se impun părților, ci sunt menite să suplinească voința acestora. Totodată, arată că părțile pot deroga de la ele.

Mai arată că art. 3 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 se referă la clauze care sunt obligatorii, conform unor legi speciale, clauze pe care părțile, amândouă, nu le pot evita. Rațiunea textului art. 3 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 este aceea că astfel de contracte forțate nu depind de voința niciuneia dintre părți, deci nu este posibil un abuz de putere economică al profesionistului. Pe de alte parte, aceste clauze pot fi contestate prin alte metode, spre exemplu, prin atacarea legii care conține acele clauze abuzive ca fiind contrare Dreptului UE sau CEDO.

Prin urmare, susțin recurentele că, întrucât principiul nominalismului monetar este reglementat de norme supletive, este evident că el nu intră sub incidența și nici în înțelesul sintagmei "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii". Concluzionează recurentele că o clauză relativă la riscul valutar, chiar și dacă ar reflecta în contract principiul nominalismului monetar, poate să fie supusă analizei sub raportul caracterului său abuziv.

Din acest punct de vedere, arată că dreptul Uniunii Europene, atât la nivel de normă, cât și la nivel de jurisprudență a CJUE, se opune categoric acestei interpretări contorsionate a principiului nominalismului monetar și denaturării sensului său real, original (Hotărârea RWE Vertrier C-22/11 considerentul 26, cauza Mohamend Aziz C-415/11, Hotărârea Barclays Bank C-280/13).

Cererea de recurs a fost comunicată intimatei-pârâte la 25 ianuarie 2018 .

Intimata-pârâtă C. S.A. a depus întâmpinare la 18 februarie 2018, cu respectarea termenului legal, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Întâmpinarea a fost comunicată recurentelor-reclamante la 6 martie 2018 .

Recurentele-reclamante au depus răspuns la întâmpinare.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilității în principiu a recursului, iar prin încheierea din 9 mai 2018, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului către părți.

Recurentele-reclamante au formulat punct de vedere la raport prin care au susținut admisibilitatea recursului în temeiul dispozițiilor art. 97 alin. (1) coroborat cu art. 5 alin. (3) și art. 483 alin. (2) și (4) C. proc. civ.

Prin încheierea din 21 noiembrie 2018, Înalta Curte, constituită în completul de filtru, în temeiul art. 520 alin. (4) C. proc. civ., a dispus suspendarea judecății recursului declarat de recurentele-reclamante împotriva deciziei civile 1572A din 5 octombrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, până la soluționarea dosarului nr. x/2018, aflat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie civilă.

Prin încheierea din 7 mai 2019, Înalta Curte, constituită în completul de filtru, a repus cauza pe rol, a admis în principiu recursul și a fixat termen în ședință publică, pentru soluționarea acestuia.

Prin încheierea din 8 octombrie 2019, Înalta Curte, în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., a suspendat judecata recursului declarat de recurentele-reclamante împotriva deciziei civile 1572A din 5 octombrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, până la soluționarea cauzei C-81/19, aflată pe rolul Curții de Justiție a Uniunii Europene.

Recursul de față este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Recurentele-reclamante au invocat aplicarea greșită a dispozițiilor art. 4 și art. 6 din Legea nr. 193/2000 precum și ale Directivei 93/13/CEE, în analiza caracterului pretins abuziv al clauzelor care instituie comisionul de acordare și comisionul de rambursare anticipată din contractul de credit nr. x din 10 septembrie 2008.

Sub un prim aspect, se impune a arăta că toate actele normative din domeniul protecției consumatorului, chiar și cele anterioare momentului în care România a devenit membru al Uniunii Europene, au fost adoptate pentru implementarea și, ulterior aderării, pentru transpunerea unor directive. Astfel, inclusiv Legea nr. 193/2000, ale cărei dispoziții se solicită a fi aplicate pe calea prezentului recurs, este un act normativ care transpune Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive din contractele încheiate cu consumatorii, în îndeplinirea obligației de transpunere integrală a acquis-ului comunitar în legislația românească până la momentul aderării. În consecință, interpretarea prevederilor acestei legi se impune a fi realizată prin filtrul Directivei 93/13/CEE și al jurisprudenței Curții de Justiție a Uniunii Europene (C.J.U.E) în materie.

În esență, recurentele au motivat că aceste clauze nu au fost negociate, nu sunt redactate într-un limbaj clar și inteligibil, fiind necesară clarificarea clauzelor prin arătarea contraprestației pe care profesionistul o realizează în schimbul perceperii sumei de bani cu titlu de comision de acordare și comision de rambursare anticipată.

Recurentele susțin că, prin aceste clauze, s-a creat un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, contrar exigențelor bunei-credințe, prin exprimarea lor într-un procent din valoarea creditului, nefiind indicate în contract toate elementele necesare pentru perceperea acestor comisioane.

Criticile referitoare la greșita aplicare a normelor de drept material incidente în soluționarea capetelor de cerere privind constatarea caracterului abuziv al clauzelor relative la comisioanele de acordare și de rambursare anticipată, critici subscrise motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., nu pot fi primite.

Instanța de recurs reține, din analiza considerentelor care au fundamentat decizia pronunțată, că instanța de apel a verificat caracterul clar și inteligibil al clauzelor care reglementează comisionul de acordare și de rambursare anticipată și a reținut, contrar susținerii recurentelor-reclamante, că există suficiente criterii care să confere consumatorilor posibilitatea să prevadă consecințele economice care rezultă din conținutul clauzelor contractuale contestate. Valoarea comisionului de acordare și de rambursare anticipată, metoda de calcul și data perceperii acestora rezultă din stipulațiile contractuale, recurentele-reclamante fiind în măsură să prevadă la data încheierii contractului care sunt implicațiile juridice și economice care decurg din perceperea acestor comisioane în ceea ce le privește.

Sub aspectul respectării cerinței de redactare clară și inteligibilă a clauzelor contractuale prezentate în scris consumatorului, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a statuat în Decizia preliminară pronunțată în cauza C-621/17 (Gyula Kiss împotriva CIB Bank Zrt., emil Kiss, Gyulane Kiss) că "art. 4 alin. (2) și articolul 5 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretate în sensul că cerința potrivit căreia o clauză contractuală trebuie exprimată în mod clar și inteligibil nu impune că acele clauze contractuale care nu au făcut obiectul unei negocieri individuale cuprinse într-un contract de împrumut încheiat cu consumatori, precum cele în discuție în litigiul principal, care stabilesc în mod precis cuantumul costurilor de administrare și al unui comision de acordare care urmează să fie suportate de consumator, metoda lor de calcul și data de exigibilitate a acestora, trebuie să detalieze de asemenea toate serviciile furnizate în schimbul sumelor în cauză".

În Decizia preliminară pronunțată în cauza precizată mai sus, Curtea de Justiție a subliniat elementele specifice care trebuie examinate pentru a se stabili dacă o clauză este exprimată în mod clar și inteligibil, printre acestea regăsindu-se cuantumul precis al comisionului de acordare și de rambursare anticipată, metoda de calcul, data de exigibilitate, posibilitatea ca natura serviciilor furnizate efectiv să poată fi înțeleasă sau dedusă din contractul avut în vedere în ansamblul său. În plus, consumatorul trebuie să fie în măsură să verifice dacă există o suprapunere între diferitele costuri sau între serviciile pe care acesta le remunerează.

Instanța de apel a examinat toate aceste criterii în cadrul mecanismului de verificare a caracterului clar și inteligibil al clauzei care reglementează comisionul de acordare și comisionul de rambursare anticipată și a reținut că aceste clauze au fost redactate într-un limbaj clar, accesibil, fără echivoc, într-un mod inteligibil și ușor de înțeles pentru orice consumator mediu informat.

Susținerile privind lipsa negocierii și afirmarea unui dezechilibru între drepturile și obligațiile părților, contrar exigențelor bunei-credințe nu se pot constitui în argumente de nelegalitate care să permită încadrarea în motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.. Instanța de recurs reține că aceste critici vizează temeinicia deciziei recurate, întrucât se referă la aspecte factuale ale cauzei. Or, controlul judiciar realizat în calea extraordinară de atac a recursului este limitat la verificarea legalității deciziei recurate, relevant în acest sens este art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Cu privire la pretinsa aplicare greșită, de către instanța de apel, a normelor legale naționale și a jurisprudenței relevante a CJUE relative la cerința de transparență a clauzelor contractuale ce instituie în sarcina consumatorului plata celor două comisioane, recurentele au invocat și prevederile art. 18 din O.G. nr. 21/1992.

În primul rând, instanța de recurs constată că textul de lege pretins încălcat se referă la obligația de informare a consumatorului în faza precontractuală, a negocierii convenției. Conform acestei norme legale, consumatorii au dreptul de a fi informați, în mod complet, corect și precis, asupra caracteristicilor esențiale ale produselor și serviciilor, inclusiv ale serviciilor financiare, oferite de operatorii economici, astfel încât să aibă posibilitatea de a face o alegere rațională între produsele și serviciile oferite, în conformitate cu interesele lor economice și de altă natură și să fie în măsură să le utilizeze, potrivit destinației acestora, în deplină siguranță și securitate.

În al doilea rând, publicitatea și informațiile furnizate de creditor în cadrul negocierii contractului se analizează de către instanțele devolutive, în lumina tuturor elementelor de fapt pertinente. Așadar, o atare analiză nu ar putea fi efectuată de către instanța de recurs, limitată, în demersul său, doar la verificarea aspectelor de nelegalitate ale hotărârii atacate.

Nu în ultimul rând, chiar dacă o atare obligație de informare ar fi fost încălcată, această încălcare nu conduce de drept, la constatarea caracterului abuziv al unei clauze contractuale. Este necesar, în plus, să se constate dacă clauza contractuală în discuție a provocat, în contradicție cu exigența de bună- credință, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților care decurg din contract, potrivit art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, ce transpune art. 3 din Directiva 93/13/CEE. Or, o atare analiză a clauzelor în litigiu, în sensul respectării cerinței de bună-credință și de echilibru, a fost în mod real și efectiv realizată de către instanța de apel, ținând seama de ansamblul tuturor împrejurărilor de fapt proprii cauzei, reținându-se că recurentele-reclamante nu au dovedit existența vreunui dezechilibru între drepturile și obligațiile ce derivă din contractul de credit încheiat, dezechilibru care să fie în defavoarea acestora contrar cerinței de bună-credință a băncii în redactarea și inserarea acestor comisioane.

Instanța de recurs constată că, potrivit jurisprudenței CJUE, în sensul art. 3 alin. (1) din Directiva 93/13/CEE, pentru a constata dacă cerința de bună-credință este respectată, judecătorul național trebuie să verifice dacă profesionistul, acționând în mod corect și echitabil față de consumator, se putea aștepta în mod rezonabil ca acesta din urmă să accepte o asemenea clauză în urma unei negocieri individuale (Hotărârea din 14 martie 2013, Aziz, C-415/11).

În ce privește examinarea existenței unui eventual dezechilibru semnificativ, prin Hotărârea din 16 ianuarie 2014, Constructora Principado, C-226/12, pct. 22 și 23, CJUE a statuat că nu se poate limita la o apreciere economică de natură cantitativă, întemeiată pe o comparație între valoarea totală a operațiunii care a făcut obiectul contractului, pe de o parte, și costurile puse în sarcina consumatorului prin această clauză, pe de altă parte. Astfel, un dezechilibru semnificativ poate să rezulte din simplul fapt al unei atingeri suficient de grave aduse situației juridice în care este plasat consumatorul, în calitate de parte la convenție, în temeiul dispozițiilor naționale aplicabile, fie sub forma unei restrângeri a conținutului drepturilor de care, potrivit acestor dispoziții, consumatorul beneficiază în temeiul acestui contract, fie sub forma unei piedici în exercitarea acestora sau a punerii în sarcina sa a unei obligații suplimentare, neprevăzută de normele naționale.

Or, așa cum a reținut instanța de apel, perceperea comisionului de acordare nu era interzisă în dreptul intern la data încheierii convenției părților și nu a fost interzisă nici ulterior intrării în vigoare a O.G. nr. 50/2010.

În privința comisionului de rambursare anticipată, instanța de recurs constată că, prin hotărârea pronunțată de Tribunal s-a reținut că pârâta a adus la cunoștința reclamantei A. A. că a eliminat comisionul de administrare anticipată pentru creditele cu dobândă variabilă. Această statuare din sentința primei instanțe a intrat în puterea de lucru judecat nefiind criticată prin apel.

Nefiind constatat caracterul abuziv al clauzelor în discuție, recurentele-reclamante nu pot invoca greșita aplicare, de către instanța de apel, a prevederilor art. 6 din Legea 193/2000, text de lege ce vizează consecințele constatării caracterului abuziv al unei clauze contractuale.

În continuare, recurentele-reclamante au criticat decizia pronunțată de instanța de apel sub aspectul dispoziției de păstrare a hotărârii Tribunalului, în privința respingerii cererii de constatare a caracterului abuziv al clauzei prevăzute la art. IV pct. 1 din contractul de credit, referitoare la rambursarea integrală a creditului în valuta în care a fost acordat împrumutul, cu consecința obligării pârâtei să convertească în Ron creditul, la cursul de schimb CHF/Ron de la data acordării creditului.

Recurentele au motivat că instanța de apel nu a înțeles criticile aduse hotărârii instanței de fond referitoare la respingerea capătului de cerere mai sus redat. Susțin recurentele că instanța de apel, în mod greșit a constatat că suportarea de către recurente a întregului risc reprezentat de valorizarea CHF în raport cu moneda națională, reprezintă aplicarea în concret a principiului nominalismului monetar prevăzut de art. 1578 din C. civ. de la 1864, în vigoare la data încheierii contractului.

Recurentele susțin că instanța de apel a făcut o aplicare greșită a acestui principiu, întrucât "nominalismul monetar" este exact regula care permite conversia în RON a creditelor acordate în altă monedă și înghețarea cursului la nivelul celui din data acordării creditului.

Criticile redate de recurente pot fi calificate ca referindu-se la aplicarea greșită a art. 4 din Legea nr. 193/2000, a art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE și a art. 1578 C. civ. de la 1864, critici care pot fi integrate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În cadrul memoriului de recurs, recurentele au expus exhaustiv argumente care vizează lipsa caracterului clar și inteligibil al clauzei de risc valutar, dezechilibrul semnificativ între drepturile și obligațiile părților, inexistența bunei-credințe a băncii la data încheierii contractului de credit, precum și cu privire la lipsa negocierii contractului, acesta având, în opinia recurentelor, caracterul unui contract de adeziune.

Toate aceste argumente prin care recurentele tind la demonstrarea aplicării eronate a prevederilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 și reținerea caracterului abuziv al clauzei de la art. 4.1 din contractul de credit nu pot fi analizate, de vreme ce decizia curții de apel nu a fost întemeiată pe motive legate de neîndeplinirea condițiilor reglementate de textul de lege evocat.

În speță, instanța de apel a reținut că această clauză, referitoare la riscul valutar, prevăzută la art. 4.1 în contractul de credit nr. x/10.09.2008, este exclusă de la controlul caracterului abuziv instituit prin Legea nr. 193/2000, deoarece reflectă principiul nominalismului monetar, astfel cum este reglementat de art. 1578 C. civ. și că transpune în plan contractual norme legale supletive.

Contrar susținerilor recurentelor, instanța de apel a dat eficiență în mod corect principiului nominalismului monetar.

Această clauză reprezintă o transpunere în convenția părților a principiului nominalismului monetar reglementat la art. 1578 C. civ. de la 1864, potrivit cu care "obligația ce rezultă dintr-un împrumut în bani este întotdeauna pentru aceeași sumă numerică arătată în contract. Întâmplându-se o sporire sau o scădere a prețului monedelor, înainte de a sosi epoca plății, debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată și nu este obligat a restitui această sumă decât în speciile aflătoare în curs în momentul plății".

În virtutea principiului nominalismului monetar consacrat prin aceste dispoziții legale, debitorul obligației de restituire rezultată dintr-un contract de împrumut de consumație, având ca obiect o sumă de bani, va fi liberat prin plata sumei numerice prevăzute în convenție, indiferent de fluctuațiile monedei convenite.

Norma legală analizată are caracter supletiv, fiind permis părților să deroge de la aceasta. Instanța de recurs reține că, în contractul de credit, nu există nicio stipulație contractuală prin intermediul căreia părțile să fi convenit menținerea valorii obligațiilor la un anumit nivel și, pe cale de consecință, să înlăture incidența principiului nominalismului consacrat prin art. 1578 C. civ. de la 1864. În absența unor clauze derogatorii, devine incidentă norma de drept comun în această materie, prevăzută de art. 1578 C. civ. de la 1864, transpusă în clauza cuprinsă în art. 4.1 din contractul de credit.

Așadar, această clauză contractuală reflectă o dispoziție de drept național care este de natură supletivă, în sensul că se aplică între părțile contractante în lipsa unui acord diferit în această privință.

În categoria clauzelor contractuale care reflectă acte cu putere de lege intră și dispozițiile legale supletive.

Articolul 1 alin. (2) din Directiva nr. 93/13/CEE, transpus în dreptul național prin art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 instituie o excludere din domeniul de aplicare a regimului acestei Directive a acelor clauze contractuale care reflectă actele cu putere de lege sau normele administrative obligatorii. Potrivit jurisprudenței constante a Curții, această excludere este justificată de faptul că, în principiu, se poate prezuma în mod legitim că legiuitorul național a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor și obligațiilor părților la anumite contracte (a se vedea Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11).

În analiza îndeplinirii condițiilor excluderii, Curtea a statuat că instanța națională are sarcina să verifice dacă clauza contractuală vizată reflectă dispoziții de drept național care se aplică în mod imperativ între părțile contractante, independent de alegerea lor, sau dispoziții de natură supletivă și, prin urmare aplicabile automat, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părți în această privință (a se vedea în acest sens, Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertries, C-92/11, Hotărârea din 20 septembrie 2017, Andriciuc și alții, C-186/16, pct. 29 și 30).

Contrar celor susținute prin motivele de recurs, CJUE a statuat în Hotărârea Andriciuc C-186/16, că expresia "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii", în sensul articolului 1 alin. (2) din Directivă, acoperă, în raport de al treisprezecelea considerent al acesteia, și norme supletive, respectiv acelea care, potrivit legii, se aplică între părțile contractante cu condiția ca părțile să nu fi derogat prin convenție.

Consecventă dezlegărilor date în jurisprudența sa anterioară, Curtea a statuat, în Hotărârea din 9 iulie 2020, N.G., O.H. împotriva Băncii Transilvania, C-81/19, par. 35, că împrejurarea că se poate deroga de la o dispoziție de drept național supletivă este lipsită de relevanță în ceea ce privește verificarea aspectului dacă o clauză contractuală ce reflectă o asemenea dispoziție este exclusă, în temeiul art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13, din domeniul său de aplicare.

În plus, prin aceeași hotărâre, Curtea a adus, în sprijinul jurisprudenței sale anterioare, printre care se regăsește chiar și decizia invocată de recurentele-reclamante, respectiv cauza C-280/13 Barclays Bank, argumente suplimentare, cum ar fi acela că împrejurarea că legiuitorul național a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor și obligațiilor părților la anumite contracte nu constituie "o condiție pentru aplicarea excluderii prevăzute la art. 1 alin. (2) din Directivă, ci justificarea unui astfel de excluderi" (pct. 27). Altfel spus, nu este posibil un control jurisdicțional al caracterului abuziv al unor clauze contractuale ce transpun o normă națională, pe baza verificării calității acelei norme de către judecătorul național.

Ca atare, în mod corect a reținut instanța de apel că, în speță, clauza prevăzută de art. 4.1 din contractul de credit nr. x din 10 septembrie 2008 reflectă principiul nominalismului monetar, astfel cum este reglementat de art. 1578 C. civ. din 1864 și că, prin urmare această clauză ce transpune în plan contractual norme legale supletive, este exclusă de la controlul caracterului abuziv, instituit prin Legea nr. 193/2000.

Întrucât părțile nu au înțeles să deroge de la aplicarea acestei norme, clauza prevăzută de art. 4.1 din contractul de credit are putere de lege între părțile contractante în temeiul art. 969 C. civ. de la 1864.

Așadar, criticile formulate de recurentele-reclamante nu pot fi primite pentru că această clauză este exclusă de la controlul jurisdicțional al caracterului abuziv potrivit art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE, respectiv din domeniul de aplicare al Legii nr. 193/2000, potrivit art. 3 alin. (2) din această lege, situație care face inutilă trecerea la etapele ulterioare acestui mecanism, respectiv verificarea excluderii prevăzute de art. 4 alin. (6) din lege, urmată apoi de verificarea îndeplinirii condițiilor cumulative prevăzute de art. 4 alin. (1) din aceeași lege.

În temeiul principiului nominalismului monetar, aplicabil potrivit art. 1578 C. civ. de la 1864, suma acordată cu titlu de împrumut trebuie restituită întocmai, indiferent de valorizarea sau devalorizarea acesteia. Într-o atare situație, rezultă că împrumutatul și-a asumat riscul valutar generat de deprecierea monedei în care își realizează veniturile față de moneda în care a contractat creditul și în care trebuie să îl restituie.

Recurenții au mai susținut că în mod greșit instanța de apel a aplicat și interpretat dispozițiile art. 1578 C. civ. de la 1864 care reglementează principiul nominalismului monetar, statuând că solicitările sunt neîntemeiate deoarece sunt contrare acestui principiu, fără a avea în vedere art. 1579 alin. (3) C. civ. de la 1864, care trebuia să fie aplicat cu prioritate deoarece reprezintă excepția de la principiul edictat la art. 1578 C. civ. de la 1864. Instanța supremă constată că aceste critici nu pot fi supuse analizei instanței de recurs, întrucât au fost invocate omisso medio direct în această cale extraordinară de atac, fiind incidente dispozițiile art. 488 alin. (2) C. proc. civ.

Au mai motivat recurentele că nu au fost informate cu privire la implicațiile economice pe care le presupune încheierea contractului de creditare în CHF, contractul fiind unul standard, recurenții neavând posibilitatea de a influența acest contract. Astfel de susțineri nu se constituie în critici de nelegalitate, fiind împrejurări de fapt care excedează analizei în cadrul controlului de legalitate specific recursului.

Cât privește pretinsa greșită aplicare a dispozițiilor art. 970 C. civ. de la 1864 și a teoriei impreviziunii, reflectată în Decizia Curții Constituționale nr. 623/2016, se impune a face o serie de precizări.

Reclamantele nu au învestit instanța de fond cu un capăt de cerere referitor la adaptarea contractului de credit, bazat pe impreviziune. Deși au invocat, formal, incidența prevederilor art. 970 C. civ. de la 1864, în dezvoltarea motivelor de fapt ale cererii de chemare în judecată, dezechilibrul prestațiilor părților contractante intervenit în cursul executării convenției, a fost invocat ca argument în susținerea îndeplinirii condițiilor prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 pentru constatarea caracterului abuziv al clauzei ce impunea restituirea împrumutului în moneda în care a fost acordat. De altfel, formularea a două capete de cerere, cu titlu principal, simultan, unul în constatare nulitate parțială contract și unul în adaptare a convenției, bazată pe impreviziune, nici nu era posibilă, din moment ce a doua solicitare nu putea avea ca premisă decât o convenție valabil încheiată.

Prin urmare, criticile formulate de recurentele-reclamante, referitoare la greșita interpretare de către instanța de apel a prevederilor art. 970 C. civ. de la 1864 și a teoriei impreviziunii, astfel cum ar fi aceasta aplicabilă, în lumina considerentelor Deciziei Curții Constituționale nr. 623/2016, și contractelor încheiate anterior intrării în vigoare a Noului C. civ., sunt nefondate. Prin formularea lor, recurentele se raportează la dezechilibrul semnificativ între drepturile și obligațiile părților contractante contrar cerinței bunei-credințe și, prin urmare, se tinde astfel la justificarea îndeplinirii condițiilor pentru constatarea caracterului abuziv al clauzei de risc valutar. Or, așa cum s-a arătat în precedentele considerente, clauza contractuală în discuție este exclusă din domeniul de aplicare al Legii nr. 193/2000, astfel că niciuna din prevederile acestei legi nu se aplică raportului juridic dedus judecății în privința clauzei prin care împrumutatul s-a obligat să ramburseze suma împrumutată în moneda creditului.

Față de toate considerentele ce preced, în temeiul art. 496 C. proc. civ., urmează a respinge recursul declarat de recurentele-reclamante.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurentele-reclamante A. și B. împotriva deciziei civile nr. 1572A din 5 octombrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 10 noiembrie 2020.