ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2210/2020

Ședința publică din data de 10 noiembrie 2020

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 28 ianuarie 2015 pe rolul Judecătoriei Sectorului 2 București, secția Civilă, sub nr. x/2015, reclamanții A. și B. le-au chemat în judecată pe pârâtele C. S.A. și D.., solicitând:

1.) constatarea caracterului abuziv și a nulității absolute a clauzei stipulate la art. 2.3 din contractul de credit ipotecar nr. x din 30 iunie 2008 referitoare la comisionul de acordare credit, în valoare de 1,00% din valoarea soldului creditului;

2.) restituirea tuturor sumelor percepute în baza clauzelor contractuale nule și abuzive, sau fără temei legal, cu titlu de comision de acordare;

3.) stabilizarea (înghețarea) cursului de schimb CHF/Leu la valoarea de la data semnării contractului, respectiv de la 30 iunie 2008, curs care să fie valabil pe toată perioada derulării contractului, respectiv pentru 300 de luni de la data primei trageri, adică la cursul de 2,27 RON pentru 1 CHF, conform B.N.R.;

4.) denominarea în moneda națională a plăților, în virtutea principiului din regulamentul valutar, conform căruia, între rezidenți prețul mărfurilor sau al serviciilor se plătește în moneda națională,

5.) obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată constând în onorariu avocat și alte cheltuieli ocazionate de rezolvarea prezentului litigiu, în baza art. 453 alin. (1) C. proc. civ.

Prin întâmpinarea depusă, pârâta C. S.A. a invocat excepțile nulității cererii de chemare în judecată pentru lipsa semnăturii autorilor și lipsei calității sale procesuale pasive, iar pe fond a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată.

Prin sentința civilă nr. 13056 din 27 noiembrie 2015, Judecătoria Sectorului 2 București, secția Civilă a admis excepția necompetenței sale materiale, invocată din oficiu, și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București.

La 22 iunie 2016, cauza a fost înregistrată sub nr. x/2016 pe rolul secției a VI-a Civilă a Tribunalului București, care, la termenul de judecată din 6 octombrie 2016, a dispus suspendarea judecării cauzei din culpa reclamanților, în temeiul art. 242 alin. (1) C. proc. civ.

La 14 noiembrie 2016, reclamanții au formulat cerere de reluare a judecații și cerere de renunțare la judecata cauzei față de pârâta D..

Prin sentința civilă nr. 7960 din 15 decembrie 2016, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a admis în parte cererea reclamanților, a constatat caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzei prevăzute la art. 2.3 din contractul de credit x din 30 iunie 2008 și a obligat-o pe pârâta C. S.A. să restituie reclamanților suma încasată cu titlu de comision de acordare credit.

Împotriva hotărârii sus-menționate, pârâta C. S.A. a declarat apel, care a fost admis prin decizia civilă nr. 1994/A din 21 noiembrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, care a schimbat sentința atacată, în sensul respingerii acțiunii ca neîntemeiată.

Împotriva deciziei evocate, reclamanții A. și B. au declarat recurs, solicitând casarea acesteia, menținerea sentinței civile nr. 7960 din 15 decembrie 2016, ca fiind temeinică și legală și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

În memoriul depus la dosar, recurenții-reclamanți au indicat cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., susținând astfel că hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

În motivare, autorii căii extraordinare de atac au arătat că instanța de apel a dat o interpretare vădit eronată normelor legale aplicabile în cauză, respectiv art. 2 și 4 din Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesioniști și consumatori.

Din această perspectivă, au susținut că instanța de apel a aplicat greșit legea la art. 2.3 din contractul de credit încheiat între părți, apreciind eronat că în cauză nu ar exista un dezechilibru semnificativ între obligațiile părților și nici rea-credință din partea intimatei-pârâte.

Astfel, recurenții au susținut că dezechilibrul este evident și perceptibil la simpla lectură a contractului, clauzele defăimate ca abuzive aducându-le grave prejudicii, iar poziția lor contractuală fiind net inferioară față de cea a băncii, care în mod unilateral le-a impus un cost, asupra căruia nu au avut posibilitatea să intervină.

În continuare, au opinat că dezechilibrul contractual indus de clauza privind comisionul de acordare a creditului și reaua-credință a pârâtei trebuie analizate prin raportare la costurile efectiv suportate de bancă pentru acordarea creditului. Pornind de la aceasta premisă, au susținut că intimata-pârâtă nu prezentat o astfel de justificare, comisionul de acordare constituind în fapt o "penalizare" de natură să le lezeze interesul, dar și să afecteze mediul concurențial bancar, prin prezentarea unor dobânzi reduse, disimulate în astfel de comisioane.

Au mai arătat recurenții că înțelesul comisionului, astfel cum rezultă din clauza stipulată la art. 2.3 din contract, nu este lămurit, în contextul în care nu au fost specificate criteriile în funcție de care a fost stabilit și ce a impus aplicarea sa. De asemenea, au subliniat că valorizarea comisionului în cotă procentuală nu clarifică deloc aspectele evocate, ci dimpotrivă, impun în sarcina acestora obligații de plată suplimentare în lipsa vreunei contraprestații a băncii.

Față de susținerile băncii vizând așa-zisele costuri suportate de bancă pentru analiza dosarului de credit, preluate de instanța de apel, recurenții au susținut că sunt lipsite de relevanță în cauză, comisionul de acordare fiind, în esența lui, nelegal, întrucât dezechilibrul nu poate fi apreciat prin compararea tuturor drepturilor și obligațiilor părților, respectiv prin "echivalență", pentru că astfel ar rămâne lipsite de eficiență juridică clauzele referitoare la protecția consumatorilor.

Totodată, au subliniat că în schimbul sumei de bani considerabile, pe care banca le-a pus-o la dispoziție, pentru un important interval de timp, aceasta primește din partea lor o dobândă, de asemenea însemnată și chiar împovărătoare, astfel că perceperea și a unui comision de acordare se conturează ca fiind lipsită de orice justificare.

Referitor la reaua-credință a băncii, recurenții au apreciat că, în mod greșit, instanța de apel a reținut în lipsa oricăror argumente că această condiție nu ar fi întrunită. Au mai arătat că, dat fiind că litigiul dedus judecății este unul în materia dreptului consumatorilor, în favoarea acestora din urmă, respectiv în favoarea recurenților, operează prezumția de clauză abuzivă, intimatei-pârâte profesionist revenindu-i sarcina de a face dovada contrară, buna-credință neprezumându-se ca în materia dreptului comun.

Or, în speță, în opinia recurenților, reaua-credință a băncii a fost dovedită cu prisosință de derularea contractului de credit, de la semnarea acestuia până în prezent.

Perceperea comisionului în sumă de 1.539 CHF pentru acordarea creditului a fost apreciată de recurenți ca fiind abuzivă și stipulată cu încălcarea dispozițiilor art. 4 alin. (1), (2) și 3 din Legea nr. 193/2000, în contextul în care, pentru aceeași prestație, respectiv acordarea împrumutului, banca percepe o dublă contraprestație: dobândă și comision de acordare, acesta din urmă fiind complet nejustificat deoarece, dacă el ar consta în acoperirea cheltuielilor aferente întocmirii documentației de credit, nu se explică stabilirea cuantumul lui prin raportare la suma împrumutată, iar nu la volumul și complexitatea actelor ce formează documentația de acordare a creditului (mai ales în condițiile în care aceste contracte sunt preformulate, pentru fiecare tip de credit).

De asemenea, au arătat că stabilirea acestui comision în procent de 1,00% a fost făcută de bancă în mod cu totul arbitrar și în lipsa oricărei justificări.

În continuare, recurenții au solicitat instanței de recurs să constate caracterul abuziv al comisionului de acordare perceput de intimata-pârâtă, în condițiile în care obligația de a verifica dacă o cerere, respectiv o persoană, întrunește condițiile de creditare revine băncii, ca furnizor de servicii, aspecte în considerarea cărora au apreciat că toate costurile aferente acestor activități trebuie suportate de către cel care impune verificările menționate. De asemenea, au subliniat că operațiunile realizate de angajații băncii sunt anterioare creditării efective, iar viitorul client nu are nici un control asupra activităților astfel desfășurate, consimțământul consumatorului intervenind după efectuarea acestora. Mai mult, recurenții au arătat că acest cost nu este suportat decât de persoanele care obțin creditul solicitat, deși aceleași resurse se consumă și în cazul cererilor care nu se finalizează prin acordare de credit. Or, din această perspectivă, afirmațiile băncii, preluate de instanța de apel, în sensul că perceperea comisionului de acordare credit se justifică prin susținerea de către bancă a unor costuri cu personalul, pentru asigurarea sistemului de creditare și alte operațiuni, se conturează, în opinia recurenților, ca fiind total nefondate, aceste aspecte urmând a fi suportate de furnizorul de servicii, independent de acordarea creditului sau nu.

În final, recurenții au notat că suportarea de către consumator a unor costuri aferente unor demersuri anterioare acordării creditului și în afara exprimării consimțământului lor creează cu siguranță un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, iar exigențele bunei credințe nu sunt respectate.

Din perspectiva faptului că acest comision nu poate face parte în nicio variantă din noțiunea de "preț" al contractului, recurenții au susținut că nicăieri în cuprinsul contractului de credit - condiții generale sau speciale - nu a fost menționată definiția comisionului de acordare credit.

Sub aspectul noțiunii de clauză redactată "într-un limbaj clar și inteligibil", recurenții au evocat jurisprudența instanței supreme, respectiv deciziile nr. 3234/2014 și nr. 2186/2014, pronunțate în dosarele nr. x/2010 și nr. y/2012, precum și jurisprudența C.J.U.E., sens în care au indicat hotărârea pronunțată în cauza C-26/13 Arpad Kasler vs OTP Jelzalogbank Zrt., paragrafele 67,72,73,74 și 75.

Au mai arătat recurenții că, potrivit Rezoluției Parlamentului European din 18 noiembrie 2008, profesionistul are obligația de a-l informa pe consumator în mod corect și echidistant, iar faptul că s-a stipulat un procent anume, nu este de natură a complini această obligație a băncii și nici de a imprima clauzei un caracter clar și inteligibil.

Conchizând, autorii recursului de față au susținut că nu poate fi acceptată ideea că intimata-pârâtă ar deține un bun în sensul Convenției Europene pentru Apărarea Drepturilor și Libertăților Fundamentale, deoarece creanța ar trebui să aibă o bază legală, iar speranța de a obține o sumă de bani trebuie să fie una legitimă, adică să aibă o bază suficientă în dreptul intern (să rezulte dintr-o dispoziție legală sau judiciară; hotărârea din 20 decembrie 2001, dată în cauza Janter vs. Slovacia și decizia din 18 octombrie 2002, dată în cauza Fernandez Molina Gonzales ș.a. vs. Spania), să nu fie fondată pe încălcarea unei norme de drept intern, ce interzice includerea unor clauze abuzive în contract.

În considerarea celor mai sus expuse, recurenții au solicitat admiterea căii extraordinare de atac exercitate, casarea deciziei atacate și menținerea sentinței civile nr. 7960 din 15 decembrie 2016 a Tribunalului București, secția a VI-a civilă, ca fiind temeinică și legală, cu obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Cererea de recurs a fost comunicată intimatei-pârâte, care a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Cu titlu preliminar, intimata-pârâtă a susținut că cererea de recurs nu conține critici punctuale de nelegalitate, ci reiterează motivele expuse și în cererea de chemare în judecată.

Recurenții nu au formulat răspuns la întâmpinare.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilității în principiu a recursului, iar prin încheierea din 24 martie 2020, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului către părți, care nu au înțeles să formuleze un punct de vedere cu privire la concluziile acestuia.

Prin încheierea din 22 septembrie 2020, Înalta Curte, constituită în completul de filtru, a admis în principiu recursul și a fixat termen în ședință publică, pentru soluționarea acestuia.

Analizând recursul declarat în cauză prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte reține următoarele:

Sub aspectul criticilor prin care se contestă soluția instanței de apel prin care s-a statuat asupra legalității și valabilității clauzei contractuale inserate la art. 2.3 din contractul de credit nr. x din 30 iunie 2008, respectiv cea care instituie comisionul de acordare, se constată că, în mod legal, instanța de apel a reținut caracterul clar și inteligibil al acestei clauze și neîndeplinirea celor trei condiții prevăzute de art. 4 din Legea nr. 193/2000 pentru constatarea caracterului abuziv al clauzei în discuție.

Nemulțumirea recurenților-reclamanți sub aspectul prestației băncii care ar fi trebuit să justifice încasarea respectivelor sume este nejustificată și, contrar susținerilor acestora, denumirea comisionului și modul de redactare a art. 2.3 nu este influențată de caracterul negociat sau nu al clauzei respective. Totodată, se constată că ambele instanțe au apreciat ca nedovedită condiția negocierii clauzei privind comisionul de acordare, prin urmare criticile recurenților care vizează dovedirea caracterului nenegociat al clauzei sunt lipsite de interes din această perspectivă.

Instanța supremă constată că și calitatea de consumator a reclamanților, respectiv cea de profesionist a băncii, au fost reținute de instanța de apel, care a soluționat cauza în temeiul legislației privind protecția consumatorului, astfel încât criticile recurenților-reclamanți care vizează greșita aplicare a dispozițiilor art. 2 din Legea nr. 193/2000 sunt străine de considerentele instanței de apel.

În ce privește pretinsul dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile la care se referă art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesioniști și consumatori, este de subliniat că instanța de apel, în mod corect, a analizat acest concept nu din perspectiva valorii prestațiilor asumate de părți, ci din cea a ruperii echilibrului contractual dintre drepturile și obligațiile părților, în condițiile în care consumatorul nu poate invoca caracterul inadecvat al acestui cost al creditului în raport cu valoarea reală a serviciilor oferite de bancă (a se vedea Hotărârea CJUE din 26 februarie 2015, în cauza Matei C143/13). Instanța de apel nu a aplicat excluderea la care se referă dispozițiile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, contrar susținerilor recurenților, ci a analizat clauza în discuție din perspectiva îndeplinirii condițiilor prevăzute de art. 4 alin. (1)-(5) din Legea nr. 193/2000.

În acest context, instanța supremă reține că recurenții invocă încălcarea, de către instanța de apel, a normelor legale care impun standarde de transparență a clauzelor contractuale din contractul de credit perfectat de părți, care impun în sarcina consumatorilor plata comisionului de acordare. În esență, se susține că această clauză nu îndeplinește cerința de transparență, câtă vreme nu sunt detaliate în contractul respectiv toate serviciile furnizate în schimbul sumelor în cauză.

Această cerință de transparență, potrivit jurisprudenței CJUE, impune nu numai ca o clauză contractuală să fie inteligibilă pentru consumator pe plan gramatical, ci și ca acest consumator să fie în măsură să evalueze, pe baza unor criterii precise și inteligibile, consecințele economice care decurg pentru el din respectiva clauză (a se vedea în acest sens, Hotărârea din 30 aprilie 2014, Kasler și Kaslerne Rabai, C-26/13, Hotărârea din 9 iulie 2015, Bucura, C-348/14).

Însă, pe baza unei analize pertinente a conținutului concret al clauzei în discuție, instanța de apel a statuat că dispoziția contractuală vizată le permite recurenților consumatori să evalueze consecințele economice care decurgeau din aceasta, această clauză stabilind în mod precis cuantumul comisionului de acordare, metoda de calcul și data de exigibilitate a acestora.

Astfel, instanța de apel a reținut că, din menționarea în art. 2.3 din contractul de credit că acest comision de acordare a creditului este de 1% din valoarea creditului, se poate concluziona că această clauză respectă nu numai cerințele de ordin lingvistic, gramatical și logic, dar și cerințele de ordin economic desprinse din jurisprudența CJUE, deoarece reclamanții cunoșteau la momentul încheierii contractului care este valoarea economică a acestei obligații asumate prin raportare la valoarea sumei împrumutate. Totodată, a reținut instanța de apel că suma datorată cu titlu de comision de acordare a fost menționată expres, astfel încât întinderea obligației este cunoscută clar din chiar momentul încheierii contractului, chiar și unei persoane fără cunoștințe de specialitate.

Instanța supremă reține că, fiind indicată valoarea comisionului perceput, această clauză transpune în mod transparent funcționarea concretă a mecanismului la care se referă, așa încât, puteau fi evaluate, pe baza unor criterii clare și inteligibile, consecințele economice care rezultau din clauză.

De subliniat este și faptul că legislația din materia protecției drepturilor consumatorului nu impune profesionistului să procedeze la o dare de seamă cu privire la toate activitățile concrete care se circumscriu unui anumit serviciu prestat sau care se va presta, ceea ce ar conduce la inserarea în contractele de credit a unor aspecte nerelevante din perspectiva acordării creditului și a obligațiilor părților. Mai mult, nicio dispoziție în vigoare la momentul încheierii contractului de credit nr. x din 30 iunie 2008 nu interzicea perceperea unui comision de acordare credit.

În privința comisionului de acordare, s-a reținut, contrar opiniei recurenților, că acest cost nu a fost perceput fără a exista o contraprestație din partea băncii, nefiind dovedit de către reclamanți un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților sau reaua-credință a băncii.

În ce privește examinarea existenței unui eventual dezechilibru semnificativ, CJUE a statuat că nu se poate limita la o apreciere economică de natură cantitativă, întemeiată pe o comparație între valoarea totală a operațiunii care a făcut obiectul contractului, pe de o parte, și costurile puse în sarcina consumatorului prin această clauză, pe de altă parte. Astfel, un dezechilibru semnificativ poate să rezulte din simplul fapt al unei atingeri suficient de grave aduse situației juridice în care este plasat consumatorul, în calitate de parte la convenție, în temeiul dispozițiilor naționale aplicabile, fie sub forma unei restrângeri a conținutului drepturilor de care, potrivit acestor dispoziții, consumatorul beneficiază în temeiul acestui contract, fie sub forma unei piedici în exercitarea acestora sau a punerii în sarcina sa a unei obligații suplimentare, neprevăzută de normele naționale (Hotărârea din 16 ianuarie 2014, Constructora Principado, C-226/12, pct. 22 și 23).

În legătură cu modul în care trebuie analizat caracterul clar și inteligibil al celor clauzei contestate din convenția de credit, instanța supremă reține efectul obligatoriu al interpretării realizate de CJUE în decizia preliminară adoptată în cauza C-621/17 (Gyula Kiss vs. CIB Bank Zrt. și alții).

În cauza menționată au fost dezlegate chestiuni similare celor din cauza dedusă judecății, din perspectiva aprecierii caracterului abuziv al clauzelor privind comisionul de acordare credit și comisionul de administrare, CJUE statuând că:

"art. 4 alin. (2) și art. 5 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretate în sensul că cerința nu impune ca acele clauze contractuale care nu au făcut obiectul unei negocieri individuale cuprinse într-un contract de împrumut încheiat cu consumatori, precum cel în discuție în litigiul principal, care stabilesc în mod precis cuantumul costurilor de administrare și al unui comision de acordare care urmează să fie suportate de consumator, metoda lor de calcul și data de exigibilitate a acestora, trebuie să detalieze de asemenea toate serviciile furnizate în schimbul sumelor în cauză".

În Decizia Preliminară pronunțată în cauza precizată mai sus, Curtea de Justiție a subliniat elementele specifice care trebuie examinate pentru a se stabili dacă o clauză este exprimată în mod clar și inteligibil, printre acestea regăsindu-se cuantumul precis al comisionului de acordare și de administrare, metoda de calcul, data de exigibilitate, posibilitatea ca natura serviciilor furnizate efectiv să poată fi înțeleasă sau dedusă din contractul avut în vedere în ansamblul său. În plus, consumatorul trebuie să fie în măsură să verifice dacă există o suprapunere între diferitele costuri sau între serviciile pe care acesta le remunerează.

Se reține că instanța de prim control judiciar, în acord cu jurisprudența recentă a CJUE (Cauza C-621/17 precizată mai sus), în mod corect a statuat că, denumirea comisionului de acordare înseamnă în mod evident pentru orice persoană chiar fără pregătire economică, că este vorba despre un cost perceput pentru procesarea cererii de credit, adică pentru tot ce presupune verificarea condițiilor pe care le îndeplinește solicitantul în funcție de tipul de credit pentru care optează. Astfel, a reținut că perceperea acestor costuri nu este contrară principiului bunei-credințe în raporturile dintre părți.

Prin urmare, criticile recurenților-reclamanți relative la neprecizarea în contract a serviciilor pentru care se percep aceste comisioane sunt nefondate.

Cu privire la pretinsa aplicare greșită, de către instanța de apel, a normelor naționale și comunitare relative la cerința de transparență a clauzei ce instituie în sarcina consumatorului plata comisionului de acordare, recurenții au invocat prevederile Rezoluției Parlamentului European din 18 noiembrie 2008 privind îmbunătățirea educației și a gradului de conștientizare de către consumatori în materie de finanțe și credit.

În primul rând, instanța supremă constată că respectivul document nu se referă la cerința de transparență a clauzelor contractuale scrise, ci la obligația de informare a consumatorilor în etapa precontractuală, a negocierii convenției. Potrivit documentului în discuție, Parlamentul European subliniază că educația financiară ar trebui să fie corectă, echidistantă și transparentă, astfel încât să servească intereselor consumatorului și că trebuie să se deosebească în mod clar de consilierea comercială sau de publicitate; totodată, consideră că este necesară o informare eficace, clară și inteligibilă, în special în mesajele publicitare pentru produsele financiare și că instituțiile financiare ar trebui să furnizeze informații suficiente înaintea încheierii contractelor și în special să aplice cu strictețe normele prevăzute de Directiva 2004/39/CEE a Parlamentului European și a Consiliului din 21 aprilie 2004 privind piețele de instrumente financiare și de Directiva 2008/48/CE Parlamentului European și a Consiliului din 23 aprilie 2008 privind contractele de credit pentru consumatori.

În al doilea rând, publicitatea și informațiile furnizate de creditor în cadrul negocierii contractului se analizează de instanțele devolutive, în lumina tuturor elementelor de fapt pertinente. Așadar, o atare analiză nu ar poate fi efectuată de către instanța de recurs, limitată, în demersul său, doar la verificarea aspectelor de nelegalitate ale hotărârii atacate.

Față de considerentele ce preced, potrivit art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de recurenții-reclamanți, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenții-reclamanți A. și B. împotriva deciziei civile nr. 1994/A din 21 noiembrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 10 noiembrie 2020.