ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2377/2020

Ședința publică din data de 19 noiembrie 2020

Asupra recursului de față;

Din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

A.Obiectul cererii introductive.

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, reclamanții A. și B. au chemat în judecată pe pârâta C. S.A., solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să dispună: 1. constatarea caracterului nul absolut și abuziv al clauzei contractuale prevăzute la punctul 2.3 relativ la comisionul de acordare; 2. obligarea pârâtei la restituirea sumei achitate cu titlu de comision de acordare; 3. stabilizarea (înghețarea) cursului de schimb CHF - leu la momentul semnării contractului, curs care să fie valabil pe toată perioada derulării contractului; 4. denominarea în moneda națională a plaților, în virtutea principiului din regulamentul valutar conform căruia prețul mărfurilor sau al serviciilor între rezidenți se plătește în moneda națională; 5. obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată, conform art. 453 noul C. proc. civ.

B.Hotărârea primei instanțe.

Prin sentința civilă nr. 7269 din 21 decembrie 2015, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâta C. S.A.; a constatat caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzei contractuale cuprinse în art. 2.3, referitoare la comisionul de acordare, din contractul de credit nr. x din 27 mai 2008; a dispus restituirea de către pârâtă a sumelor achitate de către reclamanți cu titlu de comision de acordare, a respins celelalte capete de cerere ca neîntemeiate, a respins cererea reclamanților de obligare a pârâtei la plata cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată.

C.Calea de atac împotriva hotărârii primei instanțe.

Împotriva sentinței pronunțate de Tribunalul București au declarat apel atât reclamanții A. și B., cât și pârâta C. S.A..

Apelanții-reclamanți au solicitat schimbarea sentinței în sensul admiterii în tot a cererii de chemare în judecată și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Apelanta-pârâtă a solicitat schimbarea sentinței în sensul respingerii în tot a cererii de chemare în judecată.

D.Hotărârea instanței de apel.

Prin decizia civilă nr. 708/A din 28 martie 2018, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, a respins apelul declarat de apelanții-reclamanți A. și B.; a admis apelul declarat de apelanta-pârâtă C. S.A.; a schimbat sentința apelată în sensul că a respins în tot acțiunea ca neîntemeiată.

E.Considerentele instanței de apel.

Pentru a pronunța această soluție, Curtea de Apel a reținut în esență următoarele:

Prima instanță a reținut că rambursarea ratelor de credit în valuta în care acesta a fost acordat CHF, constituie o aplicație a principiului nominalismului monetar prevăzut de art. 1578 C. civ. de la 1864, această statuare fiind corectă.

Clauza contractuală care prevede obligația pentru împrumutat de a restitui creditul în moneda în care a fost acordat - CHF, nu poate forma obiectul cenzurii instanței de judecată. Potrivit art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului, dispozițiile directivei nu se aplică clauzelor contractuale care reflectă acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii sau dispozițiile ori principiile din convențiile internaționale la care statele membre sau Comunitatea sunt părți, în special în domeniul transportului.

În aria de excludere din domeniul de aplicare al Directivei 93/13/CEE se numără nu doar clauzele care transpun prevederi imperative din dreptul național, ci și cele care transpun prevederi supletive, aplicabile între părți în lipsa unei derogări de la acestea.

În cauză, clauzele care stipulează restituirea creditului în aceeași monedă în care a fost acordat - CHF transpun o normă supletivă din dreptul național, astfel că sunt exceptate din domeniul de aplicare al Directivei 93/13/CEE și al Legii nr. 193/2000.

Nu există nici o dispoziție legală sau vreo prevedere în Norma BNR nr. 17/2003 din care să rezulte că băncile ar suporta toate riscurile legate de acordarea unui credit, inclusiv riscul valutar, astfel încât să se poată dispune conversia creditului în RON și stabilizarea cursului de schimb la valoarea de la data încheierii convenției de credit.

În ceea ce privește incidența teoriei impreviziunii, Curtea de Apel a reținut că impreviziunea vizează numai riscul supraadăugat și, în condițiile intervenirii acestuia, este menită să reamenajeze prestațiile la care părțile s-au obligat în condițiile noii realități economice/juridice, neavând drept scop revenirea la prestațiile de la momentul a quo al încheierii contractului de credit sau la riscul acceptat de către părți la același moment, fiind așadar, străină acestora.

Referitor la motivația perceperii comisionului de acordare, Curtea a reținut că nu sunt necesare cunoștințe de specialitate pentru a se identifica în conținutul clauzei scopul perceperii sale ori activitatea prestată de bancă în schimbul acestuia, iar detalierea acestor prestații nu este impusă de nicio prevedere legală.

Limbajul care definește comisionul în discuție este accesibil, nu are caracter echivoc, fiind posibilă prefigurarea contraprestației băncii în schimbul perceperii comisionului din chiar denumirea acestuia. Comisionul de acordare este perceput în scopul acordării creditului, deci pentru întocmirea documentației de credit și derularea tuturor operațiunilor necesare pentru punerea la dispoziție a sumei împrumutate, operațiuni ce pot privi și verificarea bonității clientului.

Simpla lipsă a negocierii nu este suficientă, după cum nu poate determina, prin ea însăși un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, atât timp cât utilizarea unor contracte standard nu este interzisă de lege ci, dimpotrivă, uneori chiar recomandată, pentru asigurarea exigențelor prudențiale bancare, impuse chiar de BNR.

Pentru ca un comision să aibă caracter clar și pentru ca un consumator să înțeleagă rațiunea perceperii lui nu este necesară detalierea activităților întreprinse de bancă, ci poate fi suficientă denumirea serviciului prestat, din care rezultă chiar rațiunea perceperii lui.

F.Calea de atac împotriva hotărârii instanței de apel.

Împotriva deciziei pronunțate de Curtea de Apel București au declarat recurs reclamanții A. și B., criticând-o sub următoarele motive de nelegalitate:

Hotărârea a fost dată cu încălcarea/aplicarea greșită a normelor de drept material - art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Relativ la clauza de risc valutar, instanța a aplicat în mod greșit prevederile/dispozițiile art. 1 lit. B) din anexa Legii nr. 193/2000. La momentul încheierii convenției de credit, banca a impus efectiv creditul în CHF ca singura opțiune în care reclamanții puteau obține un credit bancar la acel moment care să satisfacă necesitățile reale ale acestora.

În cadrul negocierilor contractului, reclamanții nu au fost informați de faptul că există posibilitatea creșterii foarte mult a costului creditului din cauza evoluției pe piața valorilor mobiliare a cursului de schimb la vânzare și cursului de schimb valutar la cumpărare ale monedei CHF. Banca a avut cunoștință despre fluctuația foarte mare a acestei monede străine în raport cu moneda națională, de caracterul ei valutar instabil dar nu a informat reclamanții de posibilitatea revenirii acesteia la o valoare ca cea anterioară încheierii creditului cu consecința inevitabilă a creșterii costului creditului.

Referitor la comisionul de acordare credit, reclamanții consideră că aceasta este o clauză abuzivă întrucât perceperea comisionului nu este justificată în mod clar și echivoc în cadrul contractului, nu se menționează care sunt serviciile oferite de bancă pentru acest comision. Este necesar ca în contractul de credit să se indice în mod transparent motivele pentru care se justifică remunerația corespunzătoare acestui comision, având în vedere că efectiv creditorul este obligat să furnizeze o contraprestație reală pentru a obține comisionul menționat.

Perceperea comisionului de acordare nu este legală, iar sumele de bani încasate cu acest titlu reprezintă o îmbogățire fără justă cauză, astfel că se impune a fi restituite către reclamanți.

Se solicită admiterea recursului, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel.

G.Analizând recursul, prin prisma motivelor de nelegalitate invocate, Înalta Curte reține următoarele:

Criticile referitoare la clauza de risc valutar nu pot fi primite, acestea sunt nefondate.

Față de conținutul clauzelor cuprinse în contractul de credit încheiat între părți și reținând principiul nominalismului monetar, reglementat de art. 1.578 C. civ. de la 1864, în vigoare în momentul încheierii contractului, obligația ce rezultă dintr-un împrumut în bani este întotdeauna pentru aceeași sumă numerică arătată în contract, iar dacă se întâmplă o sporire sau o scădere a prețului monedelor înainte de epoca plății, debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată, în speciile aflătoare în curs la momentul plății.

Recurenții-reclamanți au accesat un împrumut în franci elvețieni și aveau obligația de restituire a ratelor în valuta contractuală. Valuta se poate aprecia sau deprecia în raport de moneda națională, iar cauzele sunt multiple și greu predictibile. Simplul fapt că pârâta bancă este profesionist în domeniul financiar-bancar nu implică în mod necesar cunoașterea de către aceasta a modului cum va evalua cursul valutar, mai ales că perioada contractuală este una îndelungată.

Pe de altă parte, Înalta Curte reține hotărârea CJUE pronunțată în cauza C-81/19, potrivit căreia:

"Articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretat în sensul că o clauză contractuală care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, ci reflectă o normă care, potrivit legii naționale, se aplică între părțile contractante în lipsa unui acord diferit în această privință, nu intră în domeniul de aplicare al acestei directive".

Curtea a reținut în considerentele acestei hotărâri faptul că, pe de o parte, împrejurarea că se poate deroga de la o dispoziție de drept național supletivă este lipsită de relevanță în ceea ce privește verificarea aspectului dacă o clauză contractuală care reflectă o asemenea dispoziție este exclusă, în temeiul art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13, din domeniul de aplicare al acestei directive.

Pe de altă parte, faptul că o clauză contractuală care reflectă una dintre dispozițiile vizate la art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 nu a făcut obiectul unei negocieri individuale nu are nici un efect asupra excluderii sale din domeniul de aplicare al acestei directive. Astfel, conform art. 3 alin. (1) din Directiva 93/13, lipsa unei negocieri individuale este o condiție legală de declanșarea verificării caracterului abuziv al unei clauze care nu poate interveni în cazul în care clauza contractuală nu intră în domeniul său de aplicare.

Criticile referitoare la comisionul de acordare sunt fondate, în cauză fiind întrunite cerințele art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Potrivit dispozițiilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, lege care asigură transpunerea în dreptul intern a dispozițiilor Directivei 93/13/CEE:

"O clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților".

În ce privește caracterul nenegociat al clauzei privind comisionul de acordare credit, Înalta Curte reține că acesta nu a fost negociat de părțile în litigiu, ci a avut un caracter preformulat.

Referitor la condiția lipsei negocierii directe a clauzei, instanța reține că opțiunea consumatorului de a încheia sau nu contractul nu înlătură caracterul lor abuziv, întrucât art. 4 din Legea nr. 193/2000 nu impune condiția inexistenței unei opțiuni pentru alt comerciant care vinde produse sau prestează servicii similare. Ceea ce sancționează legea este că, în măsura în care consumatorul dorește să beneficieze de produsele sau serviciile unui comerciant, trebuie să accepte condițiile generale practicate de acesta, materializate într-un contract cu clauzele prestabilite, unele dintre acestea fiind abuzive, sau să renunțe cu totul la a beneficia de respectivele produse sau servicii.

Legea presupune că o clauză standard preformulată nu a fost negociată direct cu consumatorul, impunând profesionistului sarcina de a prezenta probe în sensul unei negocieri pretinse de acesta. Împrejurarea că recurenților-reclamanți le-au fost prezentate în etapa precontractuală datele esențiale ale ofertei băncii nu poate fi interpretată în sensul existenței unei negocieri, ci doar în sensul că acestora le-au fost aduse la cunoștință condițiile contractuale practicate de bancă.

Dacă un comerciant pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, este de datoria acestuia să prezinte probe în acest sens. Ceea ce impune legea este ca profesionistul să probeze că a existat o negociere reală și efectivă a clauzei supusă discuției, împrejurarea că anumite clauze ar fi fost negociate neimplicând în mod necesar că și celelalte clauze au fost tratate în același mod.

Art. 4 alin. (6) din lege nu se referă doar la exprimarea clară și ușor inteligibilă din punct de vedere gramatical sau literal, pentru că altfel ar fi fost de prisos a se face această mențiune în cuprinsul unui act normativ, ci la situația în care această clauză să fie clar definită, astfel încât consumatorul să aibă reprezentarea clară a rațiunilor și fundamentelor relative la conținutul clauzelor și efectelor acestora asupra contractului în ansamblu.

Nu instanța trebuie să stabilească considerentele pentru care banca a perceput comisioanele, ci aceste considerente trebuie să rezulte clar din clauzele contractuale și nu din deducțiile părților sau judecătorului.

Comisionul de acordare nu a fost definit și în realitate, s-a omis a fi specificate orice elemente care ar fi justificat rațiunea stabilirii sale, fie și într-o manieră generică, deși caracterul transparent al clauzelor contractuale impunea o definire riguroasă a oricăror comisioane și cheltuieli stabilite în sarcina consumatorului, particularizată în raport de contextul în care părțile au încheiat contractul și de toate elementele care erau de natură a influența existența și conținutul unor clauze contractuale.

Potrivit jurisprudenței CJUE, lipsa din contractul de credit a oricărei prevederi privind contraprestațiile exacte ale băncii nu poate echivala de plano cu inexistența unor astfel de contraprestații, deoarece enumerarea serviciilor pe care banca le prestează în schimbul unor comisioane nu este obligatorie în orice condiții și lipsa acestei enumerări nu lovește de nulitate respectiva clauză cu privire la perceperea comisionului, însă, în mod evident, indiferent de menționarea lor expresă, toate comisioanele percepute de bancă trebuie să aibă corespondent în realitate.

Înalta Curte apreciază că argumentele Curții de Apel în sensul că este posibilă prefigurarea contraprestației băncii în schimbul perceperii comisionului de acordare din chiar denumirea acestuia și că acesta este perceput pentru întocmirea documentației de credit și operațiuni ce pot privi și verificarea bonității clientului sunt greșite. Aceasta deoarece respectivele operațiuni sunt operațiuni bancare pe care le desfășoară în mod obișnuit banca și care sunt aceleași pentru clienții cărora li se aprobă cererea de creditare, cât și pentru clienții cărora li se resping respectivele cereri.

În acest sens, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a apreciat că existența unui eventual dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților în detrimentul consumatorului poate să rezulte din simplul fapt al unei atingeri suficient de grave aduse situației juridice în care este plasat consumatorul, în calitate de parte la contractul în cauză, în temeiul dispozițiilor naționale aplicabile, fie sub forma unei restrângeri a conținutului drepturilor de care, potrivit acestor dispoziții, consumatorul beneficiază în temeiul acestui contract, fie sub forma unei piedici în exercitarea acestora sau a punerii în sarcina sa a unei obligații suplimentare, neprevăzută de normele naționale.

Potrivit hotărârii Curții pronunțate în cauzele conexate C-224/19 și C-259/19, CY împotriva Caixa Bank S.A. și, respectiv LG, PK împotriva Banca Bilbao Vizcaya Argentaria S.A., la 16 iulie 2020:

"Articolul 3 alin. (1) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că o clauză a unui contract de împrumut încheiat între un consumator și o instituție financiară, care impune consumatorului plata unui comision de acordare, poate crea în detrimentul consumatorului un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților care decurg din contract, în pofida cerinței de bună-credință, atunci când instituția financiară nu demonstrează că acest comision corespunde unor servicii furnizate și unor cheltuieli pe care le-a efectuat, aspect a cărui verificare revine instanței de trimitere".

Față de această hotărâre a CJUE, instanța de apel trebuia să verifice care sunt serviciile furnizate de bancă în schimbul comisionului de acordare și dacă respectivele servicii au dus la cheltuieli efectuate de bancă.

Așa fiind, nu este corectă argumentarea instanței de apel în sensul că nu există un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților și nici nu au fost încălcate exigențele bunei-credințe.

Faptul că orice bancă desfășoară activități de acordare de credite și monitorizare a situației creditului reprezintă firescul activității bancare, iar banca pârâtă nu a arătat de ce pentru creditul acordat, alături de dobândă, care reprezintă tocmai prețul pentru acordarea creditului a perceput și comisionul de acordare, respectiv o sumă de bani pentru acordarea creditului, adică pentru acordarea unei sume de bani.

Față de aceste considerente, Înalta Curte apreciază criticile referitoare la clauza privind comisionul de acordare ca fiind întemeiate, în cauză fiind întrunite cerințele art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. și, pe cale de consecință, potrivit dispozițiilor art. 497 C. proc. civ., recursul urmează a fi admis, iar decizia recurată va fi casată în parte. Cauza va fi trimisă aceleiași instanțe pentru rejudecarea apelului declarat de bancă în ceea ce privește comisionul de acordare credit. Se vor menține celelalte dispoziții.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Cu majoritate: Admite recursul declarat de reclamanții B. și A. împotriva deciziei civile nr. 708/A din 28 martie 2018, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Casează, în parte, decizia recurată și trimite cauza la aceeași instanță pentru rejudecarea apelului declarat de pârâta D. S.A. (C. S.A.) în ceea ce privește comisionul de acordare credit.

Menține celelalte dispoziții.

Definitivă.

Pronunțată în ședința publică astăzi, 19 noiembrie 2020.

Opinie separată

Contrar opiniei majoritare, consider că sunt nefondate și criticile referitoare la comisionul de acordare, astfel încât recursul trebuia respins, pentru următoarele considerente:

Susțin recurenții că este abuzivă clauza ce prevede comisionul de acordare, întrucât perceperea acestuia nu este justificată în mod clar și neechivoc în cadrul contractului, respectiv nu se menționează care sunt serviciile oferite de bancă pentru acest comision.

Cu privire la acest comision, instanța de apel a reținut că "modul de stabilire a comisionului de acordare este clar, neechivoc, acesta fiind stabilit ca sumă procentuală, respectiv 2% aplicat la valoarea totală a creditului (77.300 CHF) și perceput integral, la data tragerii creditului, fie prin reținerea sumei din valoarea creditului, fie prin depunerea sumei în contul curent al împrumutatului."

S-a mai constatat că "limbajul care definește comisionul în discuție este accesibil, nu are caracter echivoc, fiind posibilă prefigurarea contraprestației băncii în schimbul perceperii comisionului din chiar denumirea acestuia. Comisionul de acordare este perceput în scopul acordării creditului, deci pentru întocmirea documentației de credit și derularea tuturor operațiunilor necesare pentru punerea la dispoziție a sumei împrumutate, operațiuni ce pot privi și verificarea bonității clientului."

Așa cum a statuat și CJUE, inclusiv în practica sa recentă, în Hotărârea pronunțată în cauza C-621/17 Gyula Kiss împotriva CIB Bank Zrt., "faptul că serviciile furnizate în schimbul costurilor de administrare și al comisionului de acordare nu sunt detaliate nu înseamnă că clauzele aferente acestora nu îndeplinesc cerința de transparență prevăzută la articolul 4 alin. (2) și la articolul 5 din Directiva 93/13, cu condiția ca natura serviciilor furnizate efectiv să poată fi în mod rezonabil înțeleasă sau dedusă pornind de la contractul avut în vedere în ansamblul său."

În aceeași hotărâre s-a concluzionat că "cerința potrivit căreia o clauză contractuală trebuie exprimată în mod clar și inteligibil nu impune că acele clauze contractuale care nu au făcut obiectul unei negocieri individuale cuprinse într-un contract de împrumut încheiat cu consumatori, precum cele în discuție în litigiul principal, care stabilesc în mod precis cuantumul costurilor de administrare și al unui comision de acordare care urmează să fie suportate de consumator, metoda lor de calcul și data de exigibilitate a acestora, trebuie să detalieze de asemenea toate serviciile furnizate în schimbul sumelor în cauză."

Așa cum s-a arătat la punctul 66 din Hotărârea din 14 martie 2013, Aziz, C-415/11, "potrivit unei jurisprudențe constante, competența Curții în materie privește interpretarea noțiunii "clauză abuzivă", menționată la articolul 3 alin. (1) din directivă și în anexa la aceasta, precum și criteriile pe care instanța națională poate sau trebuie să le aplice la examinarea unei clauze contractuale în raport cu dispozițiile directivei, avându-se în vedere că este de competența instanței menționate să se pronunțe, ținând cont de aceste criterii, asupra calificării concrete a unei clauze contractuale specifice în funcție de împrejurările proprii fiecărei spețe. Rezultă că Curtea trebuie să se limiteze la a oferi instanței de trimitere indicații de care aceasta din urmă trebuie să țină seama pentru a aprecia caracterul abuziv al clauzei în discuție".

În consecință, câtă vreme instanța de apel a analizat conținutul concret al prevederilor contractuale contestate, prin raportare la criteriile indicate în jurisprudența CJUE, și a concluzionat că "datele menționate în contract asigură un nivel suficient de informare, reclamanții având posibilitatea să cunoască întinderea obligației de plată ce le incumbă potrivit acestei clauze și să evalueze consecințele economice ale stipulării acestui comision pentru calcularea costului total al împrumutului", în mod corect, și în concordanță cu practica CJUE, a apreciat că simpla neindicare a activităților concrete ce se circumscriu serviciului de acordare a creditului prestat de bancă, nu poate duce la concluzia că prevederea acestui comision ar fi lipsită de cerința de transparență impusă de necesitatea exprimării clauzei contractuale în mod clar și inteligibil.

Mai consideră recurenții că acest comision este abuziv, întrucât este calculat raportat la cuantumul creditului, și nu la volumul de muncă, complexitatea actelor ce formează documentația de acordare a creditului, mai ales în condițiile în care aceste contracte sunt preformulate, pentru fiecare tip de credit.

Sub un prim aspect, se impune sublinierea faptului că recurenții nu contestă prestarea efectivă a serviciului de acordare a creditului, respectiv activitățile desfășurate de bancă în vederea acordării creditului, ci susțin doar că acestea ar fi unele tipice, respectiv aceleași activități, indiferent de creditul acordat.

Constatarea caracterului abuziv al clauzei referitoare la comisionul de acordare nu se poate fundamenta însă pe argumente prin care se pune în discuție o inadecvare a prețului față de serviciile furnizate, respectiv pe o apreciere a comisionului de acordare ca fiind prea mare valoric, deoarece dispozițiile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 interzic acest lucru, referindu-se la dezechilibru juridic și nu valoric.

Cât privește invocatul dezechilibru juridic, potrivit jurisprudenței CJUE, "acesta poate să rezulte din simplul fapt al unei atingeri suficient de grave aduse situației juridice în care este plasat consumatorul, în calitate de parte la contractul în cauză, în temeiul dispozițiilor naționale aplicabile, fie sub forma unei restrângeri a conținutului drepturilor care, potrivit acestor dispoziții, consumatorul beneficiază în temeiul acestui contract, fie sub forma unei piedici în exercitarea acestora sau a punerii în sarcina sa a unei obligații suplimentare, neprevăzută de normele naționale (Hotărârea din 3 octombrie 2019, Kiss și CIB Bank, C-621/17, punctul 51)."

În speță însă, în mod corect a apreciat instanța de apel că nu este îndeplinită nici condiția existenței unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, câtă vreme prin inserarea acestei clauze, referitoare la comisionul de acordare, recurenții nu au fost puși într-o poziție mai puțin favorabilă în raport cu cea prevăzută de dreptul național, având în vedere că la data încheierii contractului de credit nu exista nicio dispoziție legală care să interzică perceperea unui astfel de comision sau care să pună în sarcina băncilor toate costurile legate de acordarea unui credit, astfel că nu a fost impusă consumatorilor nicio obligație suplimentară față de cele existente în legislația națională.

Pe de altă parte, susținerea în sensul că activitățile desfășurate de bancă în vederea acordării creditului ar fi aceleași, indiferent de persoana solicitantului sau de valoarea creditului solicitat, nu pot fi primite. Astfel, chiar dacă ar fi vorba de operațiuni-tip pe care le desfășoară banca, respectiv de tipuri de contracte preformulate, aceasta nu înseamnă că activitățile respective nu există, sau că nu sunt prestate efectiv de către bancă, în condițiile în care este de necontestat faptul că analiza și decizia cu privire la fiecare cerere de acordare credit este strâns legată de circumstanțele personale concrete ale fiecărui solicitant-consumator.