ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1933/2020

Ședința publică din data de 13 octombrie 2020

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la 9 iulie 2015, sub nr. x/2015, reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâta S.C. C. S.A., (în prezent D.) au solicitat instanței să dispună: constatarea caracterului abuziv al clauzei de comision de riscstipulată în art. 5 lit. a) din condițiile speciale ale convenției decredit nr. x/23.04.2008 și în consecință constatarea nulității absolute aacesteia; restituirea sumelor achitate cu titlu de comision de risc; constatareacaracterului abuziv al clauzei prevăzute în cuprinsul art. 3 lit. d) din condițiilespeciale ale convenției de credit nr. x/23.04.2008, referitoare la ajustarea dobânziiși în consecință constatarea nulității absolute a acesteia; constatareacaracterului abuziv al clauzei prevăzute în cuprinsul art. 8.1 lit. c) și d) din condițiilegenerale ale convenției de credit nr. x/23.04.2008, referitoare la declararea scadenței anticipateși în consecință constatarea nulității absolute a acesteia;constatarea caracterului abuziv al clauzei prevăzute în cuprinsul art. 10 referitoare lacosturile suplimentarece pot apărea și în consecință constatarea nulității absolute aacesteia; constatarea caracterului abuziv al clauzei de risc valutarinserată încontractul de credit și eliminarea acesteia (art. 4.1 și 4.2); stabilizarea (înghețarea) cursului de schimbbchf - leu la momentul semnării contractului, curs care sa fievalabil pe toata perioada derulării contractului; (1 CHF la 23.04.2008 = 2,2002 RON);denominarea în moneda națională a plăților, în virtutea principiului din regulamentulvalutar conform căruia prețul mărfurilor sau al serviciilor între rezidenți se plătește în moneda națională; obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată,reprezentând onorariu avocat și alte cheltuieli ocazionate de rezolvarea acestuilitigiu, în baza art. 453 alin. (1) C. proc. civ.

Prin sentința nr. 7228 din 18 decembrie 2015, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a admis în parte cererea de chemare în judecată, a constatat caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzei prevăzute de art. 5 lit. a) din condițiile speciale ale convenției de credit nr. x/23.04.2008 privind comisionul de risc; a obligat pârâta să restituie reclamanților sumele încasate de la aceștia cu titlu de comision de risc în baza convenției de credit nr. x/23.04.2008, în echivalent RON la data plății, aferente perioadei: aprilie 2008 - iulie 2012, a constatat caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzelor prevăzute în art. 3 lit. d)din condițiile speciale ale convenției nr. x/23.04.2008, respectiv ale art. 8.1. lit. c), art. 8.1.lit. d), art. 10.1 și art. 10.2din condițiile generale ale aceleiași convenții; a respins celelalte pretenții formulate de reclamanți ca neîntemeiate; a respins cererea pârâtei privind acordarea cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată.

Tribunalul a reținut că, prin inserarea comisionului de risc, pârâta a urmărit să obțină un avantaj disproporționat în detrimentul părții reclamante, astfel încât dezechilibrul contractual s-a rupt, nefiind îndeplinită cerința bunei credințe, motiv pentru care a constatat caracterul abuziv și, pe cale de consecință, nulitatea absolută a clauzei referitoare la comisionul de risc prevăzute la art. 5 lit. a) din condițiile speciale ale convenției de credit nr. x/23.04.2008, urmând ca aceasta să nu mai producă efecte asupra consumatorului, potrivit art. 6 din Legea 193/2000.

Constatând nulitatea absolută a clauzelor referitoare la comisionul derisc prevăzut în convenția analizată, tribunalul a obligat pârâta să restituie reclamanților sumeleîncasate de la aceasta cu titlu de comision de risc, în baza convenției de credit inițial încheiate înanul 2008, nr. x/23.04.2008, în echivalent RON la data plății, aferente perioadei: aprilie 2008- iulie 2012 (dată la care a fost deja încheiat actul adițional nr. 1), restituirea sumelor plătitenejustificat de către reclamanți se impune a fi efectuată de către pârâtă, în temeiul principiului quodnullum est, nullumeffectumproducit.

Tribunalul a apreciat ca fiind justificată și solicitarea reclamantei de constatare a nulității absolute a clauzelor abuzive prevăzutela art. 8.1. lit. c), art. 8.1. lit. d) din condițiile generale ale convenției de credit încheiată în 2008, constatându-se că nu au făcut obiectul negocierii, fiind evident dezechilibrul creat, deoarece permitepârâtei, în condițiile în care nu sunt circumstanțiate condițiile intervenției unilaterale, printr-osimplă apreciere, să declare scadența anticipată a creditului, fiind încălcată și cerința bunei, în raport de efectul direct al declarării scadenței anticipate și punerea reclamantului în situația de-a restitui toate costurile creditului.

În ceea ce privește clauza reglementată prin art. 3 lit. d) dincondițiile speciale ale convenției nr. x/23.04.2008, tribunalul a reținutcă această clauză creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, oferind pârâtei dreptul discreționar de a revizui rata dobânzii curente și,implicit dreptul de a o încasa în detrimentul reclamantului, fără ca noua rată să fie negociată cuacesta, deși efectele manifestării unilaterale de voință a pârâtei se repercutează în mod esențial asupra patrimoniului reclamantului. Astfel, în timp ce banca are dreptul de a stabili în mod unilateral o dobândă majorată și de a solicita plata acesteia, singurul drept al reclamantului esteacela de a fi informat asupra acestui fapt, urmând a se conforma, pe cale de consecință, prescripțiilor clauzei, fără a avea posibilitatea de a se opune sau de a modifica cuprinsul acesteia. Clauza care dă dreptul comerciantului de a modifica, înmod unilateral, clauzele contractuale, fără a avea un motiv, specificat în contract și acceptat deconsumator prin semnarea acestuia, este considerată abuzivă ex lege.

Referitor la clauzele cuprinse în art. 10.1 și art. 10.2 din condițiile generale ale convenției nr. x/23.04.2008, instanța a reținut că potrivit acestei clauze, în situațiile în care, din diferitele motive arătate, costurile băncii în general, nu doar cele legate de împrumutul ce face obiectul contractului analizat, cresc, această creștere este suportată exclusiv de client. O astfel de clauză creeazăîn detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, astfel încât este abuzivă, din perspectiva art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.

Referitor la celelalte pretenții formulate de reclamanți,tribunalul le-a respins ca neîntemeiate, clauzele contractuale de la art. 4.1 și art. 104.2 nepresupunând dificultăți de înțelegere, fiind clare și inteligibile. Deși reclamanții nu au putut cunoaște la momentul încheierii contractelor cu cât anume va fluctua cursul valutar, în egală măsură nu s-a făcut dovada că pârâta aveainformații certe cu privire la aceste aspecte, astfel încât să le poată comunica în mod efectiv clienților săi, motiv pentru care tribunalul a apreciat întemeiate apărările formulate de pârâtă sub aspectul incidenței în cauză a principiului nominalismului instituit de art. 1578 dinCodul civil de la 1864.

Contrar argumentelor reclamanților, instanța a apreciat că interpretarea dispozițiilor din C. civ. de la 1864 nu susține solicitarea acestora de convertire acreditului în RON și de stabilizare a cursului valutar la momentul încheierii contractelor iar, față de datele speței, ambele părți contractante și-au asumat variația cursului valutar pe perioada contractuală. Admiterea petitelor de la pct. 6-8 din cererea de chemare în judecată ar semnifica în fapt, o modificare a condițiilor contractuale, respectiv chiar a monedei de restituire a creditului, pe care instanța nu o poate dispune în lipsa unor prevederi legale sau contractuale care să o legitimeze în acest sens. Dimpotrivă, o astfel de măsură ar contraveni principiul nominalismului monetar, în cauză fiind astfel incidente și dispozițiile art. 969 din C. civ. de la 1864, conform cărora convențiile legal făcute au putere de lege între părțile contractante.

Împotriva sentinței civile nr. 7228 din 18 decembrie 2015 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, reclamanții A. și B. și pârâta D. au declarat apel.

Prin decizia civilă nr. 309 din 9 februarie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilăa fost admis apelul pârâtei, în sensul că a fost schimbată în parte sentința apelată, au fost respinse ca neîntemeiate capetele de cerere referitoare la comisionul de risc și la sumele plătite cu acest titlu și s-a menținut în rest sentința apelată.

Curtea a reținut că în ceea ce privește producerea unui dezechilibru vădit între părți prin clauza de risc valutar, restituirea unei sume împrumutate întocmai în condițiile în care a fost primită este o regulă prevăzută chiar de către lege, ca atare prevederea unei clauze contractuale care doar reia o regulă impusă de lege nu poate avea caracter abuziv.

În ceea ce privește clauzele de la art. 8.1. lit. c), art. 8.1. lit. d) instanța de apel a reținut că, în mod corect, acestea au fost considerate abuzive de către prima instanță iar notificarea prealabilă a clientului fără posibilitatea clientului de a "refuza"măsura scadenței anticipate apare ca o simplă formalitate cu rol informativ. Puterea discreționată de a denunța termenele de plată, putere asumată de bancă, lasăsă se întrevadă o rea-credință contractuală pentru că permite fără restricții contractuale eficiente deturnarea scopului afirmat.

În ceea ce privește lipsa motivului perceperii comisionului de risc, instanța de apel a aratat că, întrucât clauza este clară în sensul de a impune o anume obligație de plată a unei anumite sume de bani la anumite termene, nu se poate reține caracterul abuziv pentru lipsa unei definiții detaliatea comisionului astfel perceput, titulatura comisionului demonstrând scopul perceperii lui.

Referitor la lipsa unei contraprestații a băncii pentru sumele încasate cu titlu de comision de risc, instanța de apel a reținut că acesta face partedin costul contractual pe care îl suportă consumatorul iar simplul fapt că există acest comision nu este echivalentul unui dezechilibru semnificativ, iar valoarea acestuia în speță nu apare de natură să afecteze semnificativ raportul contractual dintre părți, ca atare, dat fiind că nu sepoate reține caracterul abuziv al acestui comision, nu se poate dispune nici restituirea sumelor plătite cu acest titlu.

La data de 8 mai 2018 reclamanții A. și B. au declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 309 din 9 februarie 2018 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Recurenții-reclamanți au invocat în drept dispozițiile art. 488 pct. 6 și 8 C. proc. civ. care prevăd că hotărârea poate fi casată când nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura pricinii, respectiv când aceasta a fost dată cuîncălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

În argumentare, recurenții-reclamanți critică decizia atacată, susținând, în esență, că hotărârea este dată cu aplicarea și interpretarea greșită a legii, în sensul că instanța de apel a recurs la textele de lege aplicabile situației de fapt, însă le-a aplicat în mod greșit.

În opinia recurenților, instanța de apel a aplicat în mod greșit prevederile art. 1 lit. B) din anexa Legii nr. 193/2000.

Instanța de control judiciar, susțin recurenții, a reținut în mod greșit că nu poate fi admisă constatarea caracterului abuziv al clauzei de risc valutar, trecând astfel peste interpretările obligatorii date de CJUE în cauza Andriciuc contra României potrivit cărora banca trebuie să furnizeze consumatorului orice informație care să-i permită acestuia să evalueze consecințele economice ale clauzei de risc valutar, asupra obligațiilor sale financiare viitoare.

Obligația de informare este în acord și cu dispozițiile art. 6 din Legea nr. 289/2004 și Regulamentul BNR nr. 3/2007 privind limitarea riscului de credit la creditele destinate persoanelor fizice iar o astfel de obligație este instituită și de Directiva 2008/48/CE, prin urmare, banca avea obligația de a atrage atenția clientului asupra pericolelor și riscurilor unei operațiuni determinate.

În ceea ce privește comisionul de risc, arată recurenții, clauzele contractuale, prin care s-a stabilit în sarcina consumatorului obligația de plată a comisionului de risc, nu au fost negociate cu consumatorul.

Alegerea tipului de contract financiar nu echivalează cu negocierea necesar a fi purtată asupra clauzelor contractuale, contractele de credit fiind preformulate, impuse de bancă clienților în baza unui model validat în prealabil de BNR, "libertatea de voință" a clientului rezumându-se la a semna sau nu contractul pe care l-a ales în prealabil.

În ceea ce privește restituirea sumelor reprezentând comisionul de riscavând în vedere caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzei ce permiteperceperea lor, se apreciază că se impune restituirea prestațiilor efectuate în baza acesteia.

Intimata-pârâtă D. a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția nulității recursului, conform art. 489 alin. (2) C. proc. civ.

Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a dispus întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului.

Prin încheierea din 21 noiembrie 2018, constatând întrunite condițiile prevăzute de art. 493 alin. (3) C. proc. civ., instanța a dispus comunicarea raportului către părțile cauzei, pentru a se depune punctele de vedere asupra acestuia, astfel cum prevede art. 493 alin. (4) C. proc. civ. însă părțile nu au înțeles să își exercite acest drept.

Prin încheierea din 14 mai 2019 a fost respinsă excepția nulității recursului invocată de intimata-pârâtă D.. Totodată, a fost admis în principiu recursul declarat de recurenții-reclamanți A. și B. împotriva deciziei civile nr. 309 din 9 februarie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă

Prin încheierea din 15 octombrie 2019 a fost suspendată judecata recursului declarat de reclamanții A. și B. împotriva deciziei civile nr. 309 din 9 februarie 2018 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, în temeiul dispozițiilor art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., până la soluționarea cauzei C-81/19 aflate pe rolul Curții de Justiție a Uniunii Europene, ulterior cauza fiind repusă pe rol.

Înalta Curte, la termenul din 13 octombrie 2020, analizând recursul în limitele controlului de legalitate, în conformitate cu dispozițiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ., îl va admite în limitele și pentru următoarele considerente:

Recurenții-reclamanți au susținut că a fost încălcată obligația de informare stabilită în sarcina profesionistului potrivit Legii nr. 193/2000 instanța de apel reținând greșit că nu poate fi admisă constatarea caracterului abuziv al clauzei de risc valutar, trecând astfel peste interpretările obligatorii date de CJUE în cauza Andriciuc contra României.

În ceea ce privește clauza de risc valutar, Înalta Curte reține că motivele de casare invocate de recurenții-reclamanți privind modul de aplicare a dispozițiilor de drept material dar și a jurisprudenței CJUE sunt nefondate din perspectiva motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

Astfel, instanța de apel, analizând criticile pe aspectul clauzei de risc valutar, în acord cu cele reținute și de prima instanță, a constatat că această clauză transpune o normă legală în plan contractual, respectiv principiul nominalismului reglementat prin art. 1578 C. civ. 1864.

Reținând aplicabilitatea în cauză a principiul nominalismului, instanța de apel, în acord cu interpretarea dată de CJUE în Cauza Andriciuc, a apreciat că este exclusă de la examinare sub aspectul caracterului abuziv o clauză care reflectă acte cu putere de lege și a motivat această soluție în acord cu dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

Înalta Curte, reține că art. 1 alin. (2) din Directiva nr. 93/13 transpus în legislația națională prin art. 3 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 instituie o excludere de la domeniul de aplicație al acestei directive a acelor clauze care reflectă acte cu putere de lege sau normele administrative obligatorii, această excludere fiind justificată, potrivit jurisprudenței CJUE, de faptul că se poate prezuma în mod legitim că legiuitorul național a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor și obligațiilor părților la anumite contracte, prin urmare, această împrejurare nu constituie o condiție pentru aplicarea excluderii prevăzute la art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13, ci justificarea unei astfel de excluderi.

Contrar celor susținute prin motivele de recurs, din însăși hotărârea invocată de autorii căii de atac, respectiv Cauza Andriciuc, rezultă că expresia acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii în sensul art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 acoperă, în raport cu al treisprezecelea considerent al acesteia, și norme supletive, respectiv acelea care, potrivit legii se aplică între părțile contractante cu condiția ca părțile să nu fi derogat prin convenție.

Cu referire la caracterul normei prevăzute la art. 1578 C. civ., prin paragrafele 28-31 din decizia menționată, CJUE a arătat că pentru a stabili dacă condițiile excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 sunt îndeplinite, îi revine instanței naționale sarcina să verifice dacă clauza contractuală vizată reflectă dispoziții de drept național care se aplică în mod imperativ între părțile contractante independent de alegerea lor sau dispoziții de natură supletivă și, prin urmare, aplicabile automat, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părți în această privință.

În acest sens, CJUE a reținut că instanța de trimitere a calificat art. 1578 din C. civ. ca fiind o dispoziție legală de natură supletivă, cu alte cuvinte o dispoziție care se aplică contractelor de credit atunci când părțile nu au convenit altfel. Prin urmare, a concluzionat CJUE, din moment ce, potrivit instanței de trimitere, clauza din condițiile generale al cărei caracter abuziv este invocat de reclamanții din litigiul principal reflectă o dispoziție de drept național care este de natură supletivă, ea intră sub incidența excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13.

Această chestiune a fost pe deplin lămurită și în recenta decizie pronunțată la 9 iulie 2020 de CJUE în cauza C-81/19 (ECLI:EU:C:2020:532). Astfel, procedând la clarificarea tipului de norme care sunt excluse din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, instanța europeană a reținut ca relevant al treisprezecelea considerent al Directivei, în care se precizează că expresia "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii", care figurează la articolul 1 alin. (2) se referă și la normele care, potrivit legii naționale, se aplică între părțile contractante, cu condiția să nu se fi instituit alte acorduri.

Întrucât clauza de risc valutar transpune în plan contractual o normă legală supletivă iar prin art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 se instituie pentru acest motiv excluderea acesteia de la examinarea caracterului abuziv, Înalta Curte reține că această clauză nu intră în domeniul de aplicare al Legii nr. 193/2000, prin urmare nu s-a mai impus nici analiza criticilor privind încălcarea cerințelor de transparență sau de informare a consumatorului, ale dezechilibrului sau relei-credințe.

Din același considerent al excluderii, nu se poate invoca greșita aplicare de către instanța de apel a prevederilor Legii nr. 193/2000 sub aspectul verificării obligației de informare deoarece, atât timp cât o clauză nu intră în domeniul de aplicare a Directivei 93/13, textele de lege pretins încălcate prin decizia atacată sunt inaplicabile raportului juridic dedus judecății.

Deși decizia CJUE pronunțată la 9 iulie 2020 de CJUE în cauza C-81/19 (ECLI:EU:C:2020:532), este ulterioară deciziei din apel considerentele instanței europene confirmă practic modul de aplicare a legii de către instanța de apel consolidând considerentele acesteia, fără a fi necesară reținerea retroactivă în cauză de față a jurisprudenței instanței europene.

Înalta Curte reține că sunt fondate criticile recurenților cu privire la soluția instanței de apel în privința comisionului de risc, din perspectiva motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Prin decizia atacată instanța de apel a admis apelul pârâtei în ceea ce privește soluția dată acestui capăt de cerere de către prima instanță, reținându-se că sunt clare clauzele care prevăd achitarea comisionul de risc chiar dacă nu sunt stipulate motivele pentru care este perceput, având în vedere că face parte din prețul contractului.

Decizia instanței de apel, în privința aprecierii clauzei privind comisionul de risc ca neavând caracter abuziv, este greșită.

În conformitate cu prevederile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 și cele ale art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE, aprecierea caracterului abuziv al unei clauze nu privește definirea obiectului contractului în măsura în care respectivele clauze sunt exprimate în mod clar și inteligibil.

În acord cu principiul interpretării conforme statuat la nivelul dreptului european, prevederile actului normativ național prin care sunt transpuse în dreptul intern dispozițiile dintr-o directivă trebuie interpretate, inclusiv în litigiile care opun doi particulari, potrivit prevederilor directivei transpuse, iar nu în sens contrar.

Prin urmare, deciziile Curții de Justiție a Uniunii Europene care interpretează art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului prezintă relevanță pentru stabilirea sensului art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, în concret pentru a se determina sensul expresiei "limbaj ușor inteligibil", folosit în partea finală din art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000.

În conformitate cu jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene în Cauza C-26/13, Kásler și Káslerné Rábai, pentru ca instanța națională să poată analiza dacă o clauză are sau nu caracter abuziv este necesar să fie îndeplinite două cerințe cumulative: (i) clauza să nu privească definirea obiectului contractului sau caracterul adecvat al prețului sau remunerației, față de serviciile sau bunurile prestate; (ii) clauza să nu fie exprimată în mod clar și inteligibil.

Tot în cuprinsul hotărârii menționate mai sus, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a stabilit că se circumscriu noțiunii "obiect principal al contractului" clauzele care stabilesc prestațiile esențiale ale contractului și care, ca atare, îl caracterizează, în timp ce clauzele care au un caracter accesoriu în raport cu cele care definesc esența însăși a raportului contractual, nu pot fi circumscrise noțiunii "obiectul principal al contractului", în sensul art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE.

În legătură cu excepția de la mecanismul de control pe fond al clauzelor abuzive prevăzută de art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13 în cadrul sistemului de protecție a consumatorilor pus în aplicare prin această directivă, în jurisprudența CJUE s-a reținut că acestei dispoziții trebuie să i se dea o interpretare strictă având în vedere contextul acestei prevederi și obiectivul urmărit prin această reglementare (Hotărârea Kásler și KáslernéRábai, C-26/13, EU:C:2014:282, punctele 37,38, 42).

Prin decizia dată în Cauza Matei C-143/13, (ECLI:EU:C:2015:127) fiind sesizată cu o întrebare vizând posibilitatea analizării sub aspectul caracterului abuziv al clauzei privind comisionul de risc, CJUE a statuat următoarele: "Articolul 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretat în sensul că, în împrejurări precum cele în discuție în litigiul principal, termenii "obiectul [principal al] contractului" și "caracterul adecvat al prețului sau remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte," nu acoperă, în principiu, tipuri de clauze care figurează în contracte de credit încheiate între un vânzător sau furnizor și consumatori, precum cele în discuție în litigiul principal, care, pe de o parte, permit, în anumite condiții, creditorului să modifice în mod unilateral rata dobânzii și, pe de altă parte, prevăd un "comision de risc" perceput de acesta. Revine însă instanței de trimitere sarcina să verifice această calificare a clauzelor contractuale menționate având în vedere natura, economia generală și stipulațiile contractelor vizate, precum și contextul juridic și factual în care se înscriu acestea."

CJUE a reținut în considerentele deciziei menționate că, deși numai instanța de trimitere are competența de a se pronunța cu privire la calificarea clauzelor în discuție în funcție de împrejurările proprii ale speței, este de competența CJUE să desprindă din dispozițiile Directivei 93/13, în speță, cele ale art. 4 alin. (2), criteriile pe care instanța națională poate sau trebuie să le aplice la examinarea unor clauze contracuale în raport cu acestea.

Astfel, în cauza menționată, CJUE a reținut că în ceea ce privește clauzele care prevăd un "comision de risc" perceput de creditor, mai multe elemente permit să se considere că acestea nu intră în niciuna dintre cele două categorii de excluderi prevăzute la articolul 4 alin. (2) din Directiva 93/13, motiv pentru care, în limitele competenței sale, a trasat instanței de trimitere direcțiile de analiză ale acestei clauze.

În cadrul aprecierii dacă asemenea clauze pot intra sub incidența excluderii prevăzute la articolul 4 alin. (2), CJUE a arătat că instanța de trimitere va trebui să țină seama în special de scopul esențial urmărit de "comisionul de risc", care constă în garantarea rambursării împrumutului, aceasta constituind în mod vădit o obligație esențială care incumbă consumatorului în schimbul punerii la dispoziție a cuantumului împrumutului.

Pe de altă parte, ținând seama de obiectivul privind protecția consumatorilor care trebuie să ghideze interpretarea dispozițiilor Directivei 93/13, CJUE a reținut că, simplul fapt că "comisionul de risc" poate fi considerat ca reprezentând o parte relativ importantă a DAE și deci a veniturilor obținute de creditor din contractele de credit vizate este în principiu lipsit de relevanță pentru aprecierea aspectului dacă clauzele contractuale care prevăd acest comision definesc "obiectul [principal]" al contractului.

Apoi, a mai reținut CJUE, revine în egală măsură instanței de trimitere sarcina de a examina dacă clauze care prevăd un "comision de risc" perceput de creditor, pot fi incluse în a doua categorie de excluderi prevăzută la articolul 4 alin. (2) din Directiva 93/13 având în vedere că obiectul litigiului principal nu privește caracterul adecvat al cuantumului acestui comision față de o oarecare prestație furnizată de creditor, ci faptul că acesta nu furnizează nicio prestație efectivă care să poată constitui contrapartida acestui comision, așa încât nu se poate pune problema caracterului adecvat al comisionului respectiv.

CJUE a reținut că litigiul principal se axează pe problema motivelor care justifică clauzele vizate și în special pe problema dacă, întrucât impun consumatorului plata unui comision cu un cuantum semnificativ care urmărește să asigure rambursarea împrumutului, în condițiile în care se susține că acest risc este deja garantat printr-o ipotecă și că, în schimbul acestui comision, banca nu furnizează un serviciu real consumatorului în interesul exclusiv al acestuia, aceste clauze trebuie considerate ca fiind abuzive, în sensul articolului 3 din Directiva 93/13.

În ceea ce privește clauzele care prevăd "comisionul de risc", CJUE a reținut că se pune problema dacă în contractul de împrumut vizat se indică în mod transparent motivele care justifică remunerația corespunzătoare acestui comision, în condițiile în care se contestă că, creditorul este obligat să furnizeze o contraprestație reală pentru a obține comisionul menționat, în plus față de asumarea riscului de nerambursare, despre care se susține că este deja garantat printr-o ipotecă.

Contrar acestor dispoziții de principiu statuate la nivelul instanței europene, existente la data pronunțării deciziei instanței de apel, prin decizia recurată a fost admis apelul pârâtei reținându-se aplicabilitatea art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 în sensul excluderii de la examinarea caracterului abuziv a clauzei privind comisionul de risc pe considerentul că acesta face parte din costul contractual pe care îl suportă consumatorul, deși nu s-a explicat în contract care este contraprestația băncii pentru încasarea acestui comision, distinct de dobânda percepută, în condițiile în care Directiva 93/13 vizează clauzele care sunt exprimate în mod clar și inteligibil, ceea ce nu este cazul de față.

În legătură cu obligativitatea exprimării clauzelor într-un limbaj clar și inteligibil, CJUE a stabilit în cauza C26/13 Kasler și Káslerné Rábai, că art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul cerinței că o clauză contractuală trebuie redactată în mod clar și inteligibil, trebuie înțeleasă ca impunând ca respectiva clauză să fie inteligibilă pentru consumator din punct de vedere gramatical, dar și ca, contractul să expună, în mod transparent, funcționarea concretă a mecanismului la care se referă clauza respectivă.

Înalta Curte constată că instanța de apel nu a arătat în motivare care au fost elementele hotărâtoare pentru stabilirea caracterului clar și inteligibil al clauzei care reglementează comisionul de administrare a creditului, deși a reținut caracterul abuziv al acestei clauze, fără o analiză efectivă a producerii, în detrimentul consumatorului, în contradicție cu cerința bunei-credințe, a unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., hotărârile judecătorești trebuie să cuprindă motivele de fapt și drept care au format convingerea instanței, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și pe cele pentru care s-au înlăturat cererile părților.

Obligația instanței de a menționa în mod expres și explicit în considerentele hotărârii date, care sunt argumentele în măsură să îi susțină soluția pronunțată apare ca esențială, din perspectiva textelor normative evocate, ea fiind de natură să înlăture orice arbitrariu, să convingă părțile în litigiu de temeinicia și legalitatea unei hotărâri.

Nu în ultimul rând trebuie reținut că motivarea hotărârii este o componentă a principiului dreptului la un proces echitabil consacrat de art. 6 paragraful 1 al Convenției europene pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și, în același timp, o garanție procesuală care permite exercitarea controlului judiciar al unei hotărâri judecătorești (cauza Ruiz Torja împotriva Spaniei, Boldea împotriva României).

Neprocedându-se în acest mod, instanța de recurs se află în imposibilitate de a putea analiza justețea soluției adoptate în întregul său, întrucât nu se poate aprecia concordanța dintre argumentele instanței de apel în măsură să susțină soluția pronunțată cu înscrisurile existente la dosarul cauzei, situație ce echivalează cu o nemotivare în înțelesul art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. și atrage nulitatea hotărârii, conform art. 175 alin. (1) din același act normativ.

Pentru considerentele arătate, constatând că este incident motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție, în temeiul art. 497 teza I din același act normativ, va admite recursul declarat reclamanții A. și B. împotriva deciziei civile nr. 309 din 9 februarie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, va casa în parte decizia atacată și va trimite cauza aceleiași instanțe pentru o nouă judecată a apelului pârâtei D. Totodată, vor fi menținute în rest dispozițiile deciziei atacate. În rejudecare, cu respectarea art. 501 C. proc. civ., instanța de apel urmează a ține seama de interpretarea dată de CJUE prin decizia preliminară pronunțată în cauza C-621/17 cu privire la criteriile pe care instanțele trebuie să le analizeze în aprecierea caracterului eventual abuziv al clauzelor care conțin reglementarea comisionului de risc.

Întrucât recursul formulat de reclamanți a vizat și critici privind clauza de risc valutar, critici reținute ca nefondate de instanța de recurs, rejudecarea apelului pârâtei va privi exclusiv capetele de cerere privind comisionul de risc, sens în care, instanța de apel va face aplicarea criteriilor stabilite de CJUE în Cauza Matei C-143/13.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat dereclamanții A. și B. împotriva deciziei civile nr. 309 din 9 februarie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Casează în parte decizia atacată și trimite cauza aceleiași instanțe pentru o nouă judecată a apelului pârâtei D.

Menține în rest dispozițiile deciziei atacate.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi,13 octombrie 2020.