ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2178/2020

Prin cererea înregistrată, inițial, pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 București, sub nr. x/2015, reclamanții A., B. și C., în contradictoriu cu pârâta D. S.A., au solicitat:

În motivarea cererii, reclamanții, în esență, au arătat argumentele de fapt și de drept pentru care consideră caracterul abuziv al clauzelor menționate, fiind incidente dispozițiile Legii nr. 193/2000, întrucât prin aceste clauze nenegociate se creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, contrar bunei-credințe.

Prin sentința civilă nr. 17812/05.10.2015, pronunțată în dosarul nr. x/2015, Judecătoria Sectorului 1 București a admis excepția necompetenței materiale și a declinat competența de soluționare a cererii în favoarea Tribunalului București.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la data de 26.10.2015 sub nr. x/2015.

Prin sentința civilă nr. 3477/07.06.2016, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă în dosarul nr. x/2015:

Împotriva sentinței nr. 3477/07.06.2016, pârâta D. S.A. a declarat, în termen legal, apel, înregistrat la data de 21.04.2017.

Împotriva aceleiași sentințe au declarat apel și reclamanții A., B. și C., în termen legal, înregistrat la data de 02.05.2017.

Prin decizia civilă nr. 1567 din 13 octombrie 2017 a Curții de Apel București, secția a VI-a civilă, a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanții A., B., C., în contradictoriu cu intimata-pârâtă D. S.A., împotriva sentinței civile nr. 3477 din data de 7 iulie 2016, pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2015.

Împotriva acestei decizi au declarat recurs atât reclamanții-recurenți A., B. și C., cât și pârâta-recurentă D. S.A..

În recursul lor, recurenții-reclamanți A., B. și C. au adus următoarele critici deciziei recurate:

Hotărârea recurată cuprinde motive contradictorii și străine de natura cauzei, motiv de recurs ce se încadrează în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

S-a apreciat că prin "motive contradictorii", se înțeleg și acele situații când instanța nu se pronunță în totalitate asupra cererilor formulate, făcând ca hotărârea dată să fie lipsite de efecte juridice.

S-a mai susținut faptul că, dacă hotărârea instanței de apel ar rămâne în această formă, recurenții s-ar afla în situația în care, deși au suferit un prejudiciu prin achitarea a unor sume de bani percepute în temeiul unor clauze abuzive, nu și-ar putea realiza dreptul de a fi repuși în situația anterioară.

Hotărârea instanței de apel cuprinde un motiv străin de natura cauzei, deoarece, prin cererea de chemare în judecată s-a solicitat "precizarea elementelor componente ale procentului de dobândă având în vedere procentul de dobândă și valoarea indicelui LIBOR de la data încheierii contractului", or, instanța de apel a reținut că ar fi solicitat să se stabilească o formulă de calcul a dobânzii.

Hotărârea recurată a fost dată cu încălcarea/aplicarea greșită a normelor de drept material, motiv ce se încadrează în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În condițiile în care aceste comisioane nu au fost definite prin contract, a fost imposibil de stabilit de recurenții-reclamanți ce prestație a creditorului acoperă acestea în contrapartidă, iar această omisiune îi este imputabilă intimatei-recurente, deoarece referirea la respectivele comisioane s-a făcut în condițiile contractuale redactate, în prealabil, de aceasta.

Chiar dacă instanța de apel a reținut că, potrivit art. 36 din O.U.G. nr. 50/2010, este permisă perceperea unor comisioane, aceasta nu înseamnă că ele trebuie excluse de la verificarea caracterului inteligibil, cu privire la perceperea consecințelor economice ale unei clauze contractuale și mai puțin la înțelegerea ei din punct de vedere gramatical.

În mod greșit a reținut instanța de apel că nu poate fi admisă constatarea caracterului abuziv al clauzei de risc valutar, trecând peste interpretările obligatorii date de CJUE, în cauza Andriciuc contra României.

Recurenții-reclamanți au susținut că banca trebuie să furnizeze consumatorului orice informație care să-i permită acestuia să evalueze consecințele economice ale clauzei de risc valutar asupra obligațiilor sale financiare viitoare, CJUE statuând că revine instanței naționale obligația să verifice dacă a fost informat consumatorul cu privire la toate elementele care pot avea un efect asupra întinderii obligației sale și care îi permit acesteia să evalueze în momentul contractării împrumutului costul total al acestuia.

În ce privește caracterul abuziv al clauzei de risc valutar, banca nu a oferit informații complete, corecte și precise, mai mult, i-a asigurat că riscul valutar este minim.

S-a mai arătat că banca a impus efectiv creditul în CHF, ca fiind singura opțiune prin care reclamanții puteau obține un credit bancar la acel moment pentru necesitățile lor.

În calitatea ei de profesionist, banca avea obligația să prezinte riscurile unui astfel de contract și existența unui risc valutar, iar nu să îi inducă în eroare prin prezentarea monedei CHF ca fiind una care nu comportă riscuri.

În ce privește solicitarea de a se dispune stabilizarea cursului de schimb CHF-LEU la momentul semnării contractului curs care să fie valabil pe toată perioada derulării acestuia, recurenții-reclamanți au susținut că se impune revizuirea efectelor contractului prin înghețarea cursului de schimb valutar la valoarea de la momentul încheierii contractului, respectiv calcularea și plata ratelor de rambursare a creditului la valoarea în RON a francului elvețian de la data încheierii contractului, pe întreaga perioadă de valabilitate a acestuia, întrucât obligațiile contractuale au fost asumate în condițiile economice existente la data încheierii contractului.

În ce privește capătul de cerere privind denominarea în moneda națională a plăților, în virtutea principiului din Regulamentul valutar, conform căruia prețul mărfurilor sau al serviciilor dintre rezidenți se plătește în moneda națională, au susținut faptul că se impune ca executarea obligațiilor decurgând din acest contract să se facă în RON, deoarece efectuarea plăților în valută, implică suportarea unor costuri suplimentare în sarcina consumatorului.

Prin recursul incident, declarat de recurenta-pârâtă D. S.A., au fost aduse următoarele critici deciziei recurate:

Soluția prin care instanța de apel a constatat caracterul abuziv și nulitatea clauzei de la art. 3.7 teza a II-a a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, motiv de recurs ce se încadrează în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., hotărârea instanței de apel cuprinzând motive contradictorii, motiv de recurs ce se încadrează în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

S-a susținut că instanța de apel a aplicat în mod greșit prevederile alin. (1) lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000, cu privire la posibilitatea băncii de a modifica în mod unilateral dobânda.

S-a arătat că banca era obligată doar să prezinte motivul întemeiat care ar conduce la modificarea dobânzii, iar evoluția pieței financiare sintetizează o modalitate de calcul extrem de complexă, însă se situează și la un nivel accesibil consumatorului mediu, fiind și de notorietate, deoarece în presă erau publicate periodic, informații în legătură cu creșterea sau scăderea dobânzilor la bănci.

S-a mai susținut că împrumutații nu au fost obligați să se supună unor condiții contractuale despre care nu au avut posibilitatea reală de a lua cunoștință la data semnării contractului, fiind în posesia tuturor elementelor care pot avea efect asupra întinderii obligațiilor, prevederea contractuală privind dobânda variabilă și motivul variației, având un caracter cât se poate de inteligibil din punct de vedere juridic.

Totodată, s-a arătat că determinarea ratei dobânzii în funcție de evoluția pieței financiare nu este contrară cerințelor bunei-credințe, deoarece orice instituție de credit, atunci când acordă un credit pe termen lung, cumpără valută de pe piața externă, de aceea apare justificată inserarea unei clauze contractuale în care părțile convin ca dobânda să se modifice în funcție de aceste viitoare evoluții ale pieței financiare.

În ce privește motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., s-a arătat că decizia recurată cuprinde considerente contradictorii.

A fost criticată omisiunea instanței de apel de a analiza legalitatea dobânzii aplicate ulterior momentului iunie 2010, de când dobânda a variat doar în raport de indicele LIBOR, arătându-se că începând cu iunie 2020, au fost eliminate din contract dobânda aniversară cât și criteriul de modificare a dobânzii "evoluția pieței financiare", introducându-se variația în funcție de indicele LIBOR 6 M.

În iunie 2010, odată cu implementarea dispozițiilor imperative ale O.U.G. nr. 50/2010, banca a exprimat dobânda în funcție de un indice unic de referință (LIBOR) și a aplicat o marjă fixă determinată în conformitate cu prevederile O.U.G. nr. 50/2010 și cu Scrisoarea nr. 4800 din 2 august 2010 a Autorității Naționale pentru Protecția Consumatorilor.

A susținut că legiuitorul nu a impus prin O.U.G. nr. 50/2010 obligativitatea scăderii dobânzilor din contractele de credit, ci a dorit impunerea unei mai mari transparențe în exprimarea acestora, recurenta-pârâtă susținând că a respectat această cerință, în sensul că nivelul dobânzii nu a suferit nicio modificare, noutatea reprezentând-o formula de calcul.

Actul adițional întocmit de bancă în septembrie 2010 și recunoscut de împrumutați, conținea doar transpunerea dispozițiilor imperative ale O.U.G. nr. 50/2010, edictate în vederea asigurării unei mai bune protecții a consumatorilor, situația existentă nefiind aceea corespunzătoare unei modificări contractuale prin libera voință a părților, în speță regăsindu-se ipoteza conformării contractului în derulare, cu prevederile ordonanței, prevederi cunoscute împrumutaților în cadrul obligațiilor lor generale de a cunoaște legea.

S-a mai arătat că prevederile alin. (3) ale art. 95 din O.U.G. nr. 50/2010, nu instituie o obligație de rezultat în legătură cu informarea consumatorului ci una de diligență, obligație pe care recurenta-pârâtă susține că a îndeplinit-o prin transmiterea la adresa de domiciliu a împrumutatului a unei scrisori recomandate, prin care a comunicat prevederile de imediată aplicare ale O.U.G. nr. 50/2010 referitoare la dobândă și comisionul de rambursare anticipată și invitația de a se prezenta la oricare unitate bancară pentru a semna un act adițional în acest sens.

În ianuarie 2011 a intrat în vigoare Legea nr. 288/2010, pentru aprobarea O.U.G. nr. 50/2010, care, la art. II alin. (2) a prevăzut că actele adiționale nesemnate de către consumatori, considerate acceptate tacit până la data intrării în vigoare a legii, își vor produce efectele în conformitate cu termenii în care au fost formulate, cu excepția cazului în care consumatorul sau creditorul notifică cealaltă parte, în sens contrar, în termen de 60 de zile de la data intrării în vigoare a legii. Cum împrumutatul nu a denunțat actul adițional în termen de 60 de zile de la data de 2 ianuarie 2011, rezultă că actul adițional la contractul de credit al clienților a fost considerat acceptat tacit și a produs efecte.

La data de 29 ianuarie 2018, intimata-pârâtă D. S.A. a depus la dosarul cauzei întâmpinare, față de recursul declarat de recurenții-reclamanți, solicitând, în principal, anularea recursului, întrucât motivele invocate de recurenții-reclamanți nu se încadrează în nici unul dintre motivele de casare prevăzute expres de art. 488 C. proc. civ., iar în subsidiar, respingerea, ca nefondat, a recursului.

Cu privire la recursul declarat de recurenții-reclamanți A., B. și C., analizând decizia recurată, prin raportare la criticile formulate, Înalta Curte constată următoarele:

Referitor la critica privind motivele contradictorii și străine de natura cauzei, existente în decizia instanței de apel, cu privire la faptul că, deși a constatat nulitatea absolută, în parte, a clauzei prevăzute de art. 3.7 teza a II finală, a omis să se pronunțe asupra cererii de restituire a sumelor percepute cu titlu de dobândă excedentară, aceasta nu poate fi reținută, deoarece prin motive contradictorii nu se poate înțelege și existența acelor situații când instanța nu se pronunță, în totalitate, asupra cererilor formulate, această situație referindu-se doar la faptul nepronunțării asupra unor cereri formulate, remediul procesual fiind altul decât cel folosit de recurenții-reclamanți.

În altă ordine de ideii, nu se poate reține nici critica cu privire la faptul că dacă hotărârea instanței de apel ar rămâne în această formă, recurenții-reclamanți s-ar afla în situația în care, deși au suferit un prejudiciu prin achitarea unor sume de bani percepute în temeiul unor clauze declarate abuzive, nu și-ar putea realiza dreptul de a fi repuși în situația anterioară, deoarece faptul declarării unor clauze ca fiind abuzive, mai ales în ce privește dobânda, nu conduce automat la înlăturarea totală a acestora, ci obligă părțile să negocieze o altă formulă a dobânzii, în caz contrar, contractul ar fi lipsit de una dintre clauzele esențiale, care ar face imposibilă derularea în continuare a acestuia, ceea ce ar conduce la declararea ca scadentă a sumei împrumutate, situație ce ar fi în totală contradicție cu interesele împrumutaților.

Așadar, numai după negocierea unei alte formule de calcul a dobânzii, împrumutații ar putea solicita, pe cale separată, o eventuală diferență între dobânda plătită ca urmare a calculării ei conform clauzei declarate abuzive și cea calculată conform noii formule convenite de părți.

Nu poate fi reținută nici critica privind existența unui motiv străin de natura cauzei, deoarece ipoteza prevăzută de art. 488 alin. (1) pct. 6 teza a III și ultima din C. proc. civ., se referă la situația în care toate motivele hotărârii sunt străine de natura cauzei.

În ce privește criticile privind comisioanele de procesare credit și cele privind gestiunea creditului, Înalta Curte le-a găsit fondate, pentru următoarele considerente:

În primul rând trebuie menționat faptul că, în dispozitivul hotărârii pronunțate de CJUE în cauzele conexate C-224/19 și C-259/19, la alin. (3) se arată că art. 3 alin. (1) din Directiva 93/13, trebuie interpretată în sensul că o clauză a unui contract de împrumut, încheiat între un consumator și o instituție financiară, care impune consumatorului plata unui comision de acordare, poate crea, în detrimentul consumatorului, un dezechilibru semnificativ, între drepturile și obligațiile părților care decurg din contract, în pofida cerinței de bună-credință, atunci când instituția financiară nu demonstrează că acest comision răspunde unor servicii furnizate și unor cheltuieli pe care le-a efectuat, aspect a cărui verificare revine instanței de trimitere.

După cum a reținut și instanța de apel (la pct. 3.1.1), clauza contractuală privind comisionul de acordare (procesare credit), nu a fost negociată direct cu consumatorul, aspect necriticat de recurenta-pârâtă.

În ce privește crearea unui dezechilibru semnificativ, instanța de apel a reținut, în mod greșit, că prevederile contractuale referitoare la acest comision nu produc un dezechilibru economic între părți.

Instanța de apel a reținut că banca a efectuat unele demersuri în vederea procesării cererii de credit, precum: informarea clientului, întocmirea dosarului de credit, analiza și decizia cu privire la cererea de credit, semnarea contractului, acordarea efectivă a creditului, însă este de observat faptul că aceste demersuri sunt efectuate și în cazul în care instituția bancară decide să nu acorde împrumutul, situație în care nu mai percepe nicio sumă de bani de la cei ce au solicitat acordarea creditului.

Este îndeplinită și condiția privind nerespectarea cerinței de bună-credință, cât timp, banca nu a arătat care este contravaloarea serviciilor prestate pentru perceperea comisionului respectiv, demersurile indicate drept temei al perceperii acestui comision fiind intrinseci activității de acordare a unui credit.

La fel se prezintă situația și în cazul comisionului de administrare (gestionare) perceput de unitatea bancară.

În ce privește criticile privind caracterul abuziv al clauzelor de risc valutar și stabilizarea cursului de schimb CHF/LEU la momentul semnării contractului, acestea nu pot fi reținute, deoarece, după pronunțarea CJUE în cauza Andriciuc contra României, aceeași instanță a pronunțat și hotărârea din 9 iulie 2020 în cauza C- 81/19 prin care a reținut că art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretat în sensul că o clauză contractuală care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, ci reflectă o normă care, potrivit legii naționale se aplică între părțile contractante, în lipsa unui acord diferit în această privință, nu intră în domeniul de aplicare al acestei directive.

Ca atare, cum în speță clauza de risc valutar nu a fost negociată de părți, ci reflectă principiul nominalismului, care este o normă, chiar supletivă fiind, ce se aplică, potrivit C. civ. de la 1864, neexistând un acord diferit în această privință, analiza caracterului abuziv al acesteia nu poate fi făcută din perspectiva Directivei 93/13/CEE și nici a Legii nr. 193/2000.

În ce privește recursul declarat de recurenta-pârâtă D. S.A., analizând decizia recurată prin raportare la criticile formulate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:

Nu pot fi reținute criticile privind constatarea greșită de către instanța de apel a caracterului abuziv al clauzei de la art. 3.7 teza a II-a din contractul de credit.

Totodată, este corectă și reținerea instanței de apel potrivit căreia situația juridică a reclamanților este mai puțin favorabilă prin inserarea acestor clauze, decât cea stabilită prin art. 1 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, privind conținutul clar și neechivoc al clauzelor contractuale.

Nu poate fi reținută critica cu privire la caracterul contradictoriu al considerentelor deciziei recurate cu referire la clauza prevăzută la art. 3.7 teza a II-a din contractul de împrumut.

Cu privire la critica privind nepronunțarea instanței de apel asupra dobânzii aplicate ulterior momentului 20 iunie 2010, moment de la care dobânda a variat doar în raport de indicele LIBOR, aceasta nu poate fi reținută, deoarece, pe de o parte, reclamanții, prin acțiunea introductivă, nu s-au raportat la art. 3.7 din contractul de împrumut în forma modificată prin actul adițional din anul 2010, ci la forma sa inițială, iar pe de altă parte instanța de apel a analizat, la pag. 39 - 40 din decizia recurată, pretinsa critică a recurentei-pârâte cu privire la imposibilitatea analizării caracterului abuziv al clauzelor contractuale din forma inițială a contractului, arătând că, la data pronunțării deciziei din apel acestea nu mai erau în vigoare, fiind în vigoare clauzele stipulate conform actului adițional din septembrie 2010.

În mod corect a reținut instanța de apel că este legală constatarea caracterului abuziv al unei clauze contractuale care a fost modificată ori nu mai este în vigoare, întrucât aceasta a produs consecințe juridice până la momentul modificării sau abrogării sale printr-un act adițional.

Totodată, este corectă reținerea instanței de apel că, în cazul constatării caracterului abuziv al unei astfel de clauze, sancțiunea nulității absolute, care operează într-o astfel de situație, se aplică retroactiv, de la momentul în care prevederea contractuală a început să producă efecte juridice.

Ca atare, susținerile privind implementarea dispozițiile imperative ale O.U.G. nr. 50/2010 și ale Legii nr. 288/2010, nu au legătură cu obiectul cauzei, așa cum a fost el statuat prin cererea de chemare în judecată.

Având în vedere cele de mai sus, în baza art. 96 alin. (1) și (2) raportat la art. 497 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de reclamanții A., B. și C. împotriva deciziei civile nr. 1667A/2017 din 13 octombrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, va casa, în parte, decizia recurată și va trimite cauza spre rejudecarea apelului declarat de apelanții-reclamanți împotriva sentinței civile nr. 3477 din 7 iulie 2016 a Tribunalului București, secția a VI-a civilă, în ceea ce privește comisionul de procesare și comisionul de administrare.