ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 472/2020

Ședința publică din data de 20 februarie 2020

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalul București, secția a VI-a civilă la data de 25 august 2015, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtele B. S.A. și C. S.R.L., a solicitat să se constate nulitatea absolută a clauzelor de la art. 4.1 alin. (2), art. 4.2 alin. (2), art. 4.3 referitoare la stabilirea dobânzii variabile la valoarea unui indice de referință stabilit de bancă pentru creditele ipotecare acordate în CHF, să se constate nulitatea absolută a clauzelor de la art. 4.6 raportat la art. 4.4 referitoare la obligația restituirii integrale a creditului în termen de 10 zile de la data schimbării dobânzii în situația în care clientul nu acceptă noua valoare a acestuia, să se constate nulitatea absolută a clauzelor de la art. 5.8 alin. (5) referitor la dreptul băncii de a modifica unilateral și discreționar valoarea comisionului de rambursare anticipată, să se constate nulitatea absolută a clauzelor de la art. 8.2 alin. (1) teza I referitor la obligația împrumutatului de a nu contracta un credit sau obligații similare de la alte bănci sau instituții financiare fără acordul prealabil al băncii. Aceste clauze au fost incluse în contractul de credit x/21.05.2007, denumit contractul A.

De asemenea, reclamanta a cerut să se constate nulitatea absolută a clauzelor de la art. 4.1 alin. (2), art. 4.2 alin. (2), art. 4.3 referitoare la stabilirea dobânzii variabile la valoarea unui indice de referință stabilit de bancă pentru creditele ipotecare acordate în CHF, să se constate nulitatea absolută a clauzelor de la art. 4.6 raportat la art. 4.4 referitoare la obligația restituirii integrale a creditului în termen de 10 zile de la data schimbării dobânzii în situația în care clientul nu acceptă noua valoare a acestuia, art. 4.7 alin. (1) parțial, exclusiv cu privire la comisionul de administrare, respectiv art. 4.7 alin. (3) privind modul de calcul al comisionului de administrare și art. 4.11 alin. (1) lit. b) privind obligația de plată a comisionului de administrare, art. 4.11 lit. e) privind obligația de plata a oricăror alte comisioane stabilite de banca, să se constate nulitatea absoluta a clauzelor de la art. 5.9 alin. (5) referitor la dreptul băncii de a modifica unilateral și discreționar valoarea comisionului de rambursare anticipată, să se constate nulitatea absolută a clauzelor de la art. 7.1 alin. (3) și alin. (5) și art. 8 alin. (1) pct. 1 și 2 referitor la obligația debitorului de a încheia pe cheltuială proprie o poliță de asigurare și de a plăti primele de asigurare. Aceste clauze au fost incluse în contractul de credit x/21.05.2007, denumit contractul B.

Reclamanta a mai cerut să se constate nulitatea absolută a clauzelor incluse în actul adițional nr. x/23.02.2010 la contractul de credit x/21.05.2007, denumit contractul A, respectiv art. I pct. 6 raportat la art. 3.1 din Anexa I a Actului adițional referitoare la comisionul de rambursare anticipată în valoare de 0,5%, 1%, 0%, după caz, să se constate nulitatea absolută a clauzelor de la art. I pct. 9 referitor la comisionul de administrare a creditului, să se constate nulitatea absoluta a clauzelor de la art. 1 din Anexa I a actului adițional referitor la stabilirea unei marje fixe a băncii în valoare de 5,85%, art. 3.4 din Anexa I a Actului adițional referitor la stabilirea unui comision de administrare a creditului de 0,06%.

Totodată reclamanta a cerut, ca urmare a admiterii capetelor anterioare ale cererii, să se constate că Banca avea obligația de a stabili cu începere de la data de 25.06.2008 o valoare a dobânzii variabile egală cu indicele de referință stabilit de Banca Națională a României la care se adaugă marja 0 (zero) a Băncii, să fie obligate pârâtele la restituirea diferențelor de dobândă încasate nelegal la un procent mai mare decât indicele LIBOR CHF cu începere de la rata 13 (25.06.2008) și în continuare după introducerea cererii de chemare în judecată, să se stabilească un comision de rambursare anticipată cu valoare 0%, potrivit art. 3.1 din Anexa I a Actului adițional nr. x/2010, să fie obligată pârâta C. S.R.L. la restituirea comisionului de rambursare anticipată reținut în luna aprilie 2012, la data rambursării anticipate parțiale a creditului cu suma de 58.880 EURO (echivalent CHF), să fie obligate pârâtele la restituirea comisionului de administrare achitat cu începere de la 21.05.2007 și în continuare după introducerea cererii de chemare în judecată, să fie obligate pârâtele la restituirea contravalorii tuturor primelor de asigurare achitate din anul 2009 și până în prezent, să fie obligate pârâtele la plata dobânzii legale aferente sumelor de restituit, să se dispună stabilizarea (înghețarea) cursului de schimb la o valoare intermediara între valoarea CHF/RON de la momentul contractării și valoarea de apreciere a cursului CHF in prezent, curs care să fie valabil pe toata durata derăarii contractului, ca urmare a aplicării principiului impreviziunii.

In drept, reclamanta a indicat prevederile art. 194 C. proc. civ., Legea nr. 193/2000, O.U.G. nr. 50/2010.

Prin sentința civilă nr. 2968 din 12 mai 2016, pronunțată în dosarul nr. x/2015, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a respins ca neîntemeiat capătul I al cererii de chemare în judecată, formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtele B. S.A. și C. ("constatarea nulității absolute a clauzelor contractuale incluse în contractul de credit x/21.05.2007 ("A")"), a admis în parte capătul II al cererii de chemare în judecată ("constatarea nulității absolute a clauzelor contractuale incluse în contractul de credit x/21.05.2007 ("B")"), a constatat caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzelor cuprinse în art. 4.1 alin. (2), art. 4.2 alin. (2), art. 4.3, art. 4.11 lit. e) din contractul de credit x/21.05.2007, a respins ca neîntemeiate celelalte solicitări care au făcut obiectul capătului II de cerere, a respins ca neîntemeiat capătul III de cerere ("constatarea nulității absolute a clauzelor contractuale incluse în actul adițional nr. x/23.02.2010 la contractul de credit x/21.05.2007 ("A")", a anulat ca netimbrat capătul IV.8 de cerere ("stabilizarea (înghețarea) cursului de schimb CHF la o valoare intermediară […] ca urmare a aplicării principiului impreviziunii"), a respins ca neîntemeiat în rest capătul IV de cerere, a obligat pârâta B. S.A. la plata către reclamantă a sumei de 1000 RON cu titlul de cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța această soluție prima instanță a arătat că între reclamanta A., în calitate de împrumutat, și pârâta B. S.A. a intervenit contractul de credit ipotecar nr. x/21.05.2007 având ca obiect suma de 144.000 CHF ce urma să fie restituită, împreună cu costurile creditului, în 312 luni . Reclamanta a afirmat că aceasta este forma contractului pe care a agreat-o, iar nu o altă variantă, care conține clauze care nu i-au fost prezentate în etapa precontractuala și asupra cărora nu și-a exprimat voința de a se obliga. Reclamanta ar fi aflat de această a doua variantă a contractului abia la data de 27.04.2009, când i-a fost transmisa de către banca adresa nr. x, prin care i s-a comunicat obligația de reînnoire a poliței de asigurare, sub sancțiunea declarării scadenței anticipate a creditului.

Reclamanta nu a probat existența unei forme "A" a contractului, însă a recunoscut că semnătura aplicată pe fiecare pagina a formei "B" îi aparține, Tribunalul constată că aceasta este forma contractului care guvernează raportul dintre părți.

Prima instanță a avut în vedere clauzele contractuale privind variația dobânzii și prevederile art. 4 din Legea nr. 193/2000. Pârâta nu a dovedit, deși legea îi impune sarcina probei, că clienta sa a avut în mod efectiv posibilitatea de a influența natura sau chiar prezența unor clauze în contract, pozițiile de negociere ale părților nefiind egale. Prin urmare, s-a reținut îndeplinirea cerinței vizând caracterul nenegociat al clauzelor contestate.

Dezechilibrul a fost prezent în contract încă de la data încheierii acestuia, el datorându-se posibilității băncii de a schimba în mod unilateral condițiile de rambursare în lipsa unor criterii expres individualizate în cuprinsul contractului.

Pentru aceste motive, Tribunalul a constatat caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzelor de la art. 4.1 alin. (2), art. 4.2 alin. (2), art. 4.3 din contractul de credit ipotecar.

Prima instanță a mai precizat că nu sunt abuzive clauzele cuprinse la art. 4.4 - art. 4.6 din contractual de credit, deoarece acestea reglementează ipoteza în care rata dobânzii este modificată de bancă și consacră obligația acesteia de a comunica împrumutatului modificarea intervenită. În situația în care rata dobânzii ar fi variat în funcție de criterii transparente, obiective și aflate în afara ariei de influență a băncii, aceste texte ar fi fost instrumentele care ar fi permis derularea în continuare a contractului, cu respectarea imperativului informării prealabile a împrumutatului.

Cât privește cererea de restituire a dobânzii excedentare, tribunalul a arătat, pornind de la prevederile art. 6 din Legea nr. 193/2000, că instanța nu ar putea decât cu încălcarea legii și a libertății contractuale a părților să înlocuiască o formulă de calcul a dobânzii stabilită prin contract cu o altă formula a dobânzii. Solicitarea reclamantei de obligare a băncii la restituirea dobânzii excedentare, achitată în plus peste rata dobânzii propusă de reclamantă, nu poate fi primită, având în vedere că această rată a dobânzii, determinată ca sumă dintre indicele LIBOR CHF 3 luni și marja 0 (zero) nu a fost agreată de părți, astfel că nu poate fi luată în considerare de instanță ca element de referință.

Modalitatea de redactare a clauzelor contestate este neechivocă, fiind menționată expres modalitatea de determinare a sumelor datorate cu titlul de comision de administrare, astfel încât întinderea obligației este cunoscută clar chiar din momentul încheierii contractului chiar și unei persoane fără cunoștințe de specialitate. Comisionul de administrare putea fi determinat prin aplicarea cotei procentuale la soldul creditului din fiecare lună.

Sub aspect formal, din modalitatea de redactare a contractului rezultă caracterul de prestație esențială a comisionului contestat stabilit în sarcina împrumutatului. Din punctul de vedere al fondului, dată fiind rațiunea perceperii acestuia, efectuarea de operațiuni de cont bancar de către creditor în scopul utilizării și rambursării creditului, comisionul a fost perceput de către bancă ca fiind în strictă legătură cu acordarea creditului, astfel încât aceste prestații pot fi considerate în lumina caracterului complex al contractului de credit ca fiind esențiale, ele caracterizând contractul.

Prin urmare, constatând apartenența la prețul contractului a comisionului contestat, care a fost prevăzut în mod clar și inteligibil, nu există niciun argument pentru a considera că acesta are caracter abuziv, astfel că au fost respinse cererea de constatare a nulității absolute a clauzelor care îl reglementează și cererea de restituire a sumelor achitate de reclamantă cu acest titlu.

Prin art. I pct. 9 al actului adițional nr. x/23.02.2010, semnat pe fiecare pagina de reclamantă s-a prevăzut că acest comision de administrare reprezintă costul cu întreținerea și administrarea creditului și va fi plătit de către împrumutat lunar, odată cu rambursarea ratei de credit, conform graficului de rambursare. Comisionul de administrare are valoarea menționată în Anexa I și se calculează după formula indicată în cuprinsul actului adițional. Potrivit Anexei I a actului adițional comisionul de administrare a creditului este în valoare de 0,06%. Motivele pentru care clauzele din actul adițional prin care este reglementat acest comision nu sunt abuzive sunt aceleași ca și cele deja expuse.

Potrivit art. 4.11 lit. e), pentru creditul acordat împrumutatul va plati alte comisioane stabilite de bancă pentru orice modificări ale condițiilor de creditare inițiale, solicitate de către client. Prin consacrarea dreptului băncii de a modifica unilateral condițiile de rambursare, fără ca îndeplinirea sau nu a ipotezei în care această modificare ar putea fi operată să poată fi analizată de consumator, a fost introdus în contract un dezechilibru semnificativ al pozițiilor celor două părți: limitele și întinderea obligațiilor uneia din părți sunt bine delimitate, în timp ce întinderea obligațiilor celeilalte părți poate fi modificată de cocontractant, cu consecința creării unei stări de captivitate a consumatorului, a cărui situație contractuală poate fi modificată oricând și fără vreo justificare de bancă, pe toata perioada de derulare a conventiei.

Pentru aceste motive, Tribunalul a constatat caracterul abuziv și nulitatea absolută a art. 4.11 lit. e) din contract.

Potrivit art. 4.11 lit. d) din contract, necontestat de reclamantă, pentru creditul acordat împrumutatul va plăti comision de rambursare anticipată de 2,50%, calculat la suma plătită anticipat, care poate fi modificat oricând de către bancă, pe întreaga perioadă de creditare.

Așadar, după încheierea actului adițional, valoarea comisionului de rambursare anticipata a fost 0 (zero). Chiar și în cazul absenței unei asemenea precizări a valorii în cuprinsul Anexei, banca nu ar fi fost în măsură să perceapă comision de rambursare anticipată, deoarece, la data încheierii actului adițional, dobânda nu era fixă, ci variabila, iar art. I pct. 6 din actul adițional mai sus citat prevede că doar în cazul în care rambursarea anticipată se efectuează într-o perioadă în care dobânda este fixă acest comision poate fi perceput.

Reclamanta nu a probat că banca ar fi operat vreo modificare unilaterală a comisionului de rambursare anticipată înainte de încheierea actului adițional, astfel că a fost respinsă ca neîntemeiată cererea de constatare a caracterului abuziv al clauzelor privitoare la comisionul de rambursare anticipată.

În privința clauzelor privind obligația încheierii poliței de asigurare, s-a arătat că reclamanta a susținut nulitatea acestora din perspectiva faptului că ele au fost introduse într-o variantă a contractului care i-a fost necunoscută, dar pe care a semnat-o în împrejurări pe care nu le poate explica pe de-a întregul. Aceste argumente au fost analizate de instanță cu ocazia soluționării capătului I al cererii de chemare în judecată, motivele expuse cu acea ocazie fiind în egală măsură valabile, astfel că Tribunalul a respins cererea de constatare a nulității absolute a clauzelor referitoare la obligația împrumutatului de a încheia anual contracte de asigurare și de a plăti primele de asigurare.

Referitor la capătul de cerere întemeiat pe teoria impreviziunii, prima instanță l-a anulat ca netimbrat, conform art. 33 din O.U.G. nr. 80/2013, deoarece reclamanta nu a depus la dosar dovada achitării taxei judiciare de timbru în cuantum de 2.317,8 RON.

Față de admiterea în parte a cererii de chemare în judecată, Tribunalul a constatat culpa procesuală a pârâtei B. S.A., care a inserat în contract clauze al căror caracter abuziv a fost constatat de instanță, astfel că, în baza art. 451 alin. (1), art. 452 și art. 453 alin. (1) și (2) C. proc. civ., a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 1.000 RON cu titlu de onorariu de avocat (chitanța nr. x/29.09.2014.

Împotriva acestei sentințe, reclamanta A. și pârâta B. S.A. au declarat apel.

Prin decizia civilă nr. 1842A din 26 octombrie 2017 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă au fost respinse ca nefondate apelurile declarate de reclamanta A. și de pârâta B. S.A. împotriva sentinței civile nr. 2968 din 12 mai 2016, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2015.

Raportat la motivele de apel invocate, Curtea a constatat că acestea sunt nefondate având în vedere următoarele argumente:

Motivul de apel bazat pe ideea imposibilității de analizare a caracterului abuziv al clauzelor contractuale care vizează componente de preț este nefondat, atât timp cât atât legislația internă, cât și cea comunitară permit o atare analiză în ipoteza în care respectivele clauze nu sunt exprimate într-un limbaj clar și inteligibil.

Nu a fost găsită întemeiată nici apărarea apelantei pârâte în sensul existenței caracterului negociat al clauzelor criticate, atât timp cât banca nu a administrat vreo dovadă în sensul purtării sau posibilității de purtare a negocierilor cu intimata reclamantă. Prezentarea de către bancă a documentelor necesare semnării pentru perfectarea contractului de credit sau a graficului de rambursare nu echivalează cu purtarea unor negocieri efective sau cu stabilirea posibilității pentru consumator de a negocia, astfel cum în mod just a reținut prima instanță.

Invocarea prevederilor O.U.G. nr. 50/2010 pentru valabilitatea clauzei de revizuire a dobânzii prin raportare la dobânda de referință a băncii nu poate fi acceptată, atât timp cât, pe de-o parte, actul normativ indicat nu este aplicabil contractului de credit încheiat înainte de intrarea sa în vigoare, iar pe de altă parte, aceste dispoziții legale nu exclud necesitatea formulării unor clauze contractuale clare, inteligibile și previzibile sub aspectul prețului creditului.

Prin urmare, clauza contractuală mai sus menționată nu are caracter clar și inteligibil, este nenegociată și produce, contrar exigențelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, astfel că în mod corect prima instanță a constatat caracterul abuziv și nulitatea absolută a acesteia.

Al doilea motiv de apel se referă la greșita reținere a caracterului abuziv al clauzei cuprinse în art. 4.11 lit. e) din contractul de credit, potrivit căreia pentru creditul acordat împrumutatul va plăti alte comisioane stabilite de bancă pentru orice modificări ale condițiilor de creditare inițiale, solicitate de către client.

Această clauză este abuzivă pentru motivul că nu este exprimată într-un limbaj clar și inteligibil, nu menționează circumstanțele în care se poate ajunge la impunerea altor comisioane decât cele convenite și lasă în puterea discreționară a băncii posibilitatea perceperii unor costuri suplimentare, fără a fi posibilă cenzurarea lor de către consumator sau de către instanța judecătorească.

Curtea constată că în mod corect a considerat prima instanță caracterul abuziv al acestor prevederi referitoare la alte comisioane, pentru argumentele prezentate în sentința atacată.

Conform acestei clauze, pentru orice modificări ale condițiilor inițiale de creditare, consumatorul se găsește în situația de a suporta costuri suplimentare, conform deciziei unilaterale a băncii împrumutătoare. O astfel de clauză nenegociată creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, astfel încât este abuzivă, din perspectiva art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000. Practic, consumatorul este pus în situația de a suporta cheltuieli sporite fără a cunoaște împrejurările în care s-ar impune plata unor sume suplimentare și fără a putea controla în vreun mod decizia discreționară a băncii.

Împotriva deciziei civile nr. 1842A din 26 octombrie 2017 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a declarat recurs pârâta B. S.A..

Prin memoriul de recurs, recurenta a invocat motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea deciziei atacate și, ca urmare a rejudecării procesului în fond, admiterea apelului, schimbarea sentinței și, pe cale de consecință respingerea cererii de chemare în judecată.

În argumentarea acestui motiv de recurs, recurenta susține criticile cu privire la clauzele privind dobânda variabilă și dreptul băncii de a modifica dobânda și comisioanele pe parcursul derulării contractului, arătând că instanța a reținut în mod greșit caracterul abuziv al acestor clauze, cu motivarea că acest element al contractului produce un dezechilibru în detrimentul consumatorului, că acestea nu au fost negociate, fiind abuzive în conformitate cu art. 4 alin. (1) și (2) din Legea nr. 193/2000.

În acest context, recurenta arată că nu poate fi considerată abuzivă respectiva clauză, întrucât nu este îndeplinită cerința caracterului nenegociat al acesteia. Caracterul negociat al acesteia rezultă din faptul că clauza referitoare la dobânda variabilă nu este formulată în același în mod în cuprinsul tuturor contractelor de credit încheiate între B. S.A. și clienții săi, existând diferențe semnificative de formulare a acestora care determină efecte juridice diferite în raporturile dintre bancă și clienți săi.

În opinia sa, instanța ar fi trebuit să aprecieze că motivele cuprinse în convenția de credit ce conferă dreptul băncii de a revizui unilateral structura ratei dobânzii sunt redactate în termeni clari și neechivoci, astfel încât nu se poate considera că acestea reprezintă un motiv întemeiat în înțelesul Legii nr. 193/2000.

Tot în același context, recurenta învederează instanței de control judiciar că respectivele clauze nu sunt abuzive, nefiind îndeplinită cerința existenței dezechilibrului semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în defavoarea consumatorului, întrucât în chiar cuprinsul clauzei de la pct. 4.3., mai exact la teza a IV-a, este prevăzută posibilitatea pentru consumator de a refuza modificarea cuantumului dobânzii, astfel încât sunt aplicabile dispozițiile alin. (1) lit. a) teza a II din Anexa la Legea nr. 193/2000, potrivit cărora, "prevederile acestei litere nu se opun clauzelor contractuale în temeiul cărora un furnizor de servicii financiare își rezervă dreptul de a modifica rata dobânzii plătibile de către consumator ori datorată acestuia din urmă sau valoarea altor taxe pentru servicii financiare, fără o notificare prealabilă, dacă există o motivație întemeiată, în condițiile în care profesionistul este obligat să informeze cât mai curând posibil despre aceasta celelalte părți contractante și acestea din urmă au libertatea de a rezilia imediat contractul".

Mai mult decât atât, reclamanta nu a făcut dovada îndeplinirii cumulative a condițiilor impuse de legea specială pentru constatarea caracterului abuziv al clauzelor contestate, motiv pentru care acțiunea trebuie respinsă ca neîntemeiată.

Prin urmare, interpretarea în sensul că dispozițiile art. 1 lit. a) din Anexa Legii nr. 193/2000 ar institui cumulativ atât condiția motivelor temeinice, expres prevăzute în contract, cât și condiția privind libertatea de alegere a consumatorului, este greșită, întrucât ignoră existența celor două teze separate ale art. 1 lit. a) din Anexa Legii nr. 193/2000.

De asemenea, dreptul băncii de a modifica dobânda contractuală este o consecință a caracterului variabil al dobânzii, pentru care chiar împrumutatul a optat prin cererea de creditare, fiind conformă manifestării sale de voință exprimată la data încheierii contractului de credit.

Astfel, fiind vorba despre o dobândă variabilă, de esența acesteia este înregistrarea unor fluctuații, a unor modificări fie în sensul creșterii ei, fie în sensul reducerii. Acest aspect a fost cunoscut și agreat de către ambele părți, atât de către consumator, cât și de către bancă la momentul încheierii contractului.

Practic, contractele de credit de consum au, în privința caracterului variabil al dobânzii, caracter aleatoriu, ambele părți având atât șansa unui câștig, cât și riscul unei pierderi. în cazul în care dobânda scade, cel care câștigă este consumatorul, dacă dobânda crește, cea care obține un câștig este banca. Nu mai puțin, acest risc a existat și a fost asumat de ambele părți la momentul încheierii contractului, iar nu doar pentru consumator.

În acest context, în opinia recurentei, clauzele referitoare la caracterul variabil al dobânzii contractuale nu pot fi considerate abuzive întrucât sunt permise de dispoziții legale, devenind aplicabile dispozițiile art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, conform cărora "clauzele contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare nu sunt supuse dispozițiilor prezentei legi", astfel încât, dacă s-ar interpreta în sens contrar, s-ar ajunge la situația în care respectivele norme legale ar fi lipsite de eficiență juridică.

Mai susține recurenta, că întrucât la data încheierii contractului de credit, împrumutatului i-a fost înmânat și un grafic de rambursare pe toată perioada contractuală, inclusiv pentru cea în care dobânda era variabilă, iar valoarea ratelor, inclusiv cea reprezentată de dobânda, era precizată într-o suma fixă, rezultă că intimatul a avut reprezentarea exactă a sumelor plătite cu acest titlu. Astfel, rezultă că este îndeplinită cerința ca o clauză contractuală să fie exprimată într-un limbaj ușor și inteligibil, întrucât graficul de rambursare face parte integrantă din contractul de credit, iar mențiunile acestuia conduc la lămurirea clauzele referitoare la costul creditului, inclusiv cele care stipulează dobânda contractuală.

Prin urmare, sunt aplicabile dispozițiile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 care exclud de la controlul caracterului abuziv al clauzelor referitoare la prețul contractului.

Pentru aceste considerente, recurenta apreciază că soluția prin care prima instanță a reținut caracterul abuziv al clauzelor referitoare la dreptul băncii de a modifica dobânda contractuală este netemeinică și nelegală, întrucât aceasta a fost stipulată în conformitate cu dispozițiile legale în vigoare la momentul încheierii contractului de credit.

Referitor la alte comisioane pe care operatorul bancar le poate percepe pentru servicii prestate în condițiile modificării condițiilor de creditare inițiale solicitate de către client, recurenta supune atenției instanței de control judiciar, următoarele:

Solicită ca instanța să aibă în vedere faptul că se poate observa cu ușurință că stabilirea și perceperea oricăror alte comisioane de către bancă poate avea loc doar în condițiile în care clientul solicită modificarea condițiilor de creditare inițiale. Prin urmare, respectiva clauză produce efecte doar în situația în care clientul are inițiativa modificării condițiilor de creditare inițiale, negociate de către părțile contractante, depinzând, deci, exclusiv de voința acestuia din urmă.

Astfel, în ipoteza în care clientul nu solicită modificarea condițiilor de creditare inițiale pe parcursul executării contractului, nu vor fi stabilite și percepute comisioane suplimentare de către bancă, astfel încât nu se poate reține ca fiind îndeplinită cerința existenței dezechilibrului semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în defavoarea consumatorului.

Pentru toate aceste considerente recurenta solicită admiterea recursului, casarea deciziei recurată și ca urmare a rejudecării procesului în fond, respingerea cererii de chemare în judecată.

Înalta Curte, a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din camera de consiliu de la data de 13 septembrie 2018, în unanimitate, s-a dispus comunicarea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului părților potrivit dispozițiilor art. 494 alin. (4) C. proc. civ.

Prin încheierea de la data de 24 octombrie 2019 recursul a fost admis în principiu, acordându-se termen în ședința publică pentru soluționarea acestuia.

În cadrul examenului de legalitate care privește decizia instanței de apel, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, urmând a fi respins pentru următoarele considerente:

Recursul recurentei-pârâte s-a întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., conținând critici din perspectiva clauzelor prevăzute la art. 4.1 alin. (2), art. 4.2 alin. (2) și art. 4.3 din contract privind aspectele dobânzii variabile și a dreptului băncii de modifica dobânda și comisioanele pe parcursul derulării contractului.

Sub aspectul criticilor prin care se contestă soluția instanței de apel care a apreciat în sensul caracterului abuziv al acestor clauze, cu motivarea că aceste elemente al contractului produc un dezechilibru semnificativ în detrimentul consumatorului, că acestea nu au fost negociate, se constată că în mod legal și corespunzător instanța de apel a reținut caracterul nenegociat al clauzelor contractuale contestate.

Conform art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților. Din aceste dispoziții legale reies condițiile ce se cer a fi întrunite pentru declararea ca abuzivă a unei clauze contractuale încheiate cu consumatorul: lipsa negocierii, existența unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, contrar exigențelor bunei-credințe.

Cu privire la aspectul privind caracterul nenegociat al clauzelor contractuale contestate, instanța în mod corect a apreciat că este îndeplinită această condiție. Atunci când legiuitorul a reglementat cerința ca o clauză contractuală să nu fi fost negociată direct cu consumatorul a avut în vedere dezideratul protecției consumatorului în fața unor contracte preformulate, cu privire la care acesta nu a avut posibilitatea de a le determina conținutul. Simpla semnare și acceptare a clauzelor contractuale nu echivalează cu negocierea contractului. Prin ipoteză, problema clauzelor abuzive se pune doar cu privire la contracte încheiate, respectiv semnate și acceptate de către consumator. Negocierea presupune existența unor discuții între părți și posibilitatea efectivă a acestora, inclusiv a consumatorului, de a determina conținutul contractului. Or, în prezenta cauză, nu s-a făcut dovada negocierii clauzelor contractuale contestate, sarcina probei revenind pârâtei, conform art. 4 alin. (3) din Legea nr. 193/2000.

Pe de altă parte, pentru a aprecia un contract ca fiind negociat, este necesară existența unor negocieri efective, iar nu doar posibilitatea teoretică în acest sens, astfel cum reiese din art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, care face vorbire expresă de "o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul", iar nu de o clauză care nu ar fi putut fi negociată cu consumatorul. Nu reprezintă negociere nici posibilitatea oferită consumatorului de a alege dintre mai multe oferte de pe piață ori puse la dispoziție de către bancă, atât timp cât nu s-a făcut dovada negocierii efective a clauzelor contestate.

Acceptarea de către împrumutat a unor clauze preformulate nu poate fi transformată într-o culpă a acestuia, de natură a înlătura protecția oferită de legislația din materia protecției drepturilor consumatorilor. Rațiunea acestei legislații este tocmai aceea de a proteja partea aflată într-o situație de inferioritate contractuală, în special de natură economică, față de profesionist.

De asemenea, prezentarea de către bancă a documentelor necesare semnării pentru perfectarea contractului de credit sau a graficului de rambursare nu echivalează cu purtarea unor negocieri efective sau cu stabilirea posibilității pentru consumator de a negocia.

Așadar, atât timp cât nu s-a făcut dovada unei negocieri efective a clauzelor contestate, instanța în mod legal a apreciat că este îndeplinită prima condiție prevăzută de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.

În acest context se mai impune precizarea că legea nu interzice profesioniștilor utilizarea unor contracte/clauze preformulate. Dimpotrivă, o astfel de practică este chiar oportună, în condițiile în care ofertele se adresează unui număr mare de potențiali clienți, impunându-se și necesitatea respectărilor exigențelor de prudență bancară și a normelor edictate de Banca Națională a României. Însă, pentru ca astfel de clauze să fie valabile, ele trebuie să respecte și rigorile impuse de legislația din materia drepturilor consumatorilor, respectiv să fie clare, inteligibile, de natură a prezerva echilibrul între drepturile și obligațiile părților, conform exigențelor bunei-credințe.

Totodată, s-a reținut în mod corect că prin clauza în discuție se creează un dezechilibru semnificativ, fiind afectat dreptul consumatorilor de a fi informați, în mod complet, corect și precis, asupra caracteristicilor esențiale ale produselor și serviciilor, astfel încât să aibă posibilitatea de a face o alegere rațională între produsele și serviciile oferite, în conformitate cu interesele lor economice (art. 3 lit. b) și art. 18 - 20 din O.G. nr. 21/1992, art. 27 lit. b) și art. 45 - art. 47 din Legea nr. 296/2004).

Se constată astfel că modalitatea de variație a dobânzii în funcție de indicele de referință stabilit de bancă nu poate fi asimilată unor criterii obiective și verificabile, astfel încât nici reclamanta și nici instanța de judecată nu pot realiza un control efectiv al modului în care banca poate modifica dobânda și nici nu se poate verifica dacă această modificare ar fi fost una oportună sau justificată.

Inserarea în contract a unor astfel de criterii echivoce, nedefinite în contract, permite profesionistului să le interpreteze într-o modalitatea favorabilă acestuia, punând totodată împrumutatul în imposibilitatea de-a verifica modalitatea în care variază dobânda, astfel încât nu s-a putea considera că drepturile și obligațiile părților se află într-un deplin echilibru juridic.

În consecință, se constată că apelanta pârâtă nu a dovedit motivele concrete care ar putea determina banca să revizuiască dobânda, nefiind prevăzute clar criteriile în funcție de care va opera modificarea, indicii bancari care ar fi intrat în componența formulei de calcul, astfel încât atât consumatorul, cât și instanța de judecată, să aprecieze în ce măsură se justifică o eventuală majorare a ratei dobânzii.

Astfel, în absența oricăror elemente clare, transparente, obiective, precise pe baza cărora să poată fi înțeleasă componenta variabilă a dobânzii (evoluția pieței financiare/costul finanțării gestionării creditului), precum și mecanismul de determinare al acestei componente, se poate considera că prevederile contractuale în discuție nu sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil.

În jurisprudența CJUE s-a arătat că dezechilibrul semnificativ poate să rezulte din simplul fapt al unei atingeri suficient de grave aduse situației juridice în care este plasat consumatorul în raport cu poziția prevăzută de dreptul național (cauza Constructora Principado S.A., C 226/12, cauza Mohamad Aziz C415/11).

În concluzie, instanța supremă reține că prin clauza contractuală care prevede posibilitatea apelantei pârâte de a modifica dobânda variabilă în funcție de indicele de referință stabilit de bancă s-a produs un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților în detrimentul consumatorului.

Prin decizia recurată, în mod legal a reținut instanța de apel faptul că amintita clauză nu poate fi înțeleasă în mod clar și fără echivoc de către consumator, motivul pentru care banca poate să modifice unilateral rata dobânzii curente revizuibile, după un criteriu care la rândul lui nu poate fi anticipat (în condițiile variației indicilor de referință), nerăspunzând exigențelor normelor legale evocate mai sus.

Așadar, respectiva clauză nu respectă cerința de transparență impusă de art. 1 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 și creează în detrimentul consumatorului și contrar bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

Referitor la criticile recurentei privitor la inadmisibilitatea aprecierii privind caracterul abuziv al clauzelor legate de definirea obiectului principal se constată că într-adevăr potrivit art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, pe de o parte, nici cu produsele și serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil. Reglementarea din dreptul național este în consens cu cea din dreptul european, Directiva nr. 13/93/CEE prevăzând două excepții privind aprecierea caracterului abuziv al clauzelor contractuale, astfel această apreciere nu privește nici definirea obiectului contractului, nici caracterul adecvat al prețului sau a remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate în mod clar și inteligibil.

Se constată că instanța nu a analizat prețul creditului, ci doar a constatat că o anumită clauză îi permite uneia din părți să modifice în tot obiectul unei obligații.

Clauza referitoare la dreptul băncii de a modifica dobânda contractuală este abuzivă, întrucât nu are caracter clar și inteligibil, este nenegociată și produce un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, astfel că în mod corect prima instanță a constatat caracterul abuziv și nulitatea absolută a acesteia.

În ceea ce privește criticile privind greșita reținere a caracterului abuziv al clauzei cuprinse la art. 4.11 lit. e) din contractul de credit, potrivit căreia pentru creditul acordat împrumutatul va plăti alte comisioane stabilite de bancă pentru orice modificări ale condițiilor de creditare inițiale, solicitate de client, Înalta Curte constată că în mod corect s-a apreciat caracterul abuziv al acestor prevederi, fiind o clauză nenegociată, care creează un dezechilibru semnificativ în detrimentul consumatorului, consumatorul fiind pus în situația de a suporta cheltuieli sporite, fiind neinformată cu privire la această clauză.

Pentru toate considerentele prezentate, având în vedere și dispozițiile legale invocate, Înalta Curte de Casație și Justiție, în baza art. 496 din C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă D. S.A. împotriva deciziei civile nr. 1842 A din 26 octombrie 2017 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, în contradictoriu cu intimata-reclamantă A. și intimata-pârâtă C. S.R.L.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 20 februarie 2020.