ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 194/2021

Ședința publică din data de 3 februarie 2021

Deliberând asupra recursurilor, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Constanța la data de 02.06.2016 sub nr. x/2016, reclamanții A. și B. au solicitat, în contradictoriu cu pârâta PIRAEUS BANK ROMÂNIA S.A., constatarea ca fiind abuzivă a clauzei prevăzute la art. 6.3 din Contractul de credit nr. x din 30.07.2007 referitoare la obligarea la plata ratelor de credit în valută prevăzute în graficul de rambursare, ca urmare a diferenței de curs valutar între data semnării creditului și prezent; obligarea pârâtei la restituirea diferențelor de schimb valutar achitate în plus, actualizate cu rata inflației la data efectuării plății și cu dobânda legală aferentă acestora la data plăților și până la data restituirii efective (clauza de denominare); continuarea convenției de credit prin raportare la cursul valutar al CHF de la data încheierii contractului de credit; constatarea ca fiind abuzivă a clauzei prevăzute la art. 1.3 lit. a) din Contractul de credit referitoare la comisionul de acordare de 7551 CHF cu consecința restituirii sumei actualizate cu rata inflației la data efectuării plății și cu dobânda legală aferentă acesteia de la data contractării și până la data restituirii efective, și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, au fost invocate dispozițiile Legii nr. 193/2000.

Prin sentința civilă nr. 1226 din data de 19 iulie 2017 pronunțată în dosarul nr. x/2016, Tribunalul Constanța, secția a II-a civilă a respins cererea de suspendare a judecării cauzei până la soluționarea dosarului nr. x/2016, ca nefondată.

A admis, în parte, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâta PIRAEUS BANK ROMÂNIA S.A., a constatat caracterul abuziv al clauzei inserate la art. 1.3 lit. a) din contractul de credit nr. x/30.07.2007, referitoare la comisionul de acordare, a obligat pârâta să restituie reclamanților suma de 7551 CHF, cu titlu de comision de acordare și a respins celelalte capete de cerere, ca neîntemeiate. Totodată, au fost respinse cererile părților privind cheltuielile de judecată.

Împotriva acestei hotărâri au declarat apel reclamanții A. și B. și pârâta PIRAEUS BANK ROMÂNIA S.A., iar prin decizia civilă nr. 177 din 4 aprilie 2018, Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a respins apelurile promovate de apelanții-reclamanți A. și B. și de apelanta-pârâtă PIRAEUS BANK ROMÂN1A S.A. împotriva sentinței civile nr. 1226/19.07.2017, pronunțată de Tribunalul Constanța, secția a II-a civilă în dosarul nr. x/2016, ca nefondate.

La data de 11 februarie 2019, recurenta-pârâtă PIRAEUS BANK ROMANIA S.A. a formulat cerere de recurs împotriva deciziei civile nr. 177 din 4 aprilie 2018, pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Recurenta-pârâtă a invocat prin cererea de recurs dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., susținând că instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 969, 1584 și 1578 din C. civ., art. 18 din O.G. nr. 21/1992, art. 4 și 6 din Legea nr. 193/2000 și art. 1 alin. (2) din Directiva nr. 93/13/CEE.

A susținut, în primul rând, că prevederile cuprinse în art. 1.3 lit. a) din Contractul de credit nu au un caracter abuziv, instanța de fond și cea de apel făcând o greșită aplicare a prevederilor art. 4 din Legea nr. 193/2000.

Precizând că textul art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 implementează dispozițiile art. 3 din Directiva nr. 93/13/CEE, a invocat dispozițiile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 și art. 4 alin. (2) din Directiva nr. 93/13/CEE arătând că o clauză contractuală este exclusă controlului caracterului abuziv realizat potrivit Legii nr. 193/2000 (și implicit, al Directivei nr. 93/13/CEE) dacă aceasta privește obiectul sau prețul contractului și este clar și inteligibil exprimată/redactată.

A subliniat că doar prevederile Legii nr. 193/2000 (și cele ale Directivei nr. 93/13/CEE) stabilesc condițiile în care o clauză este determinată a avea un caracter abuziv, nu și prevederi din alte acte normative, precum cele invocate de reclamanți în susținerea așa-zisului caracter abuziv al clauzelor.

A susținut că prevederile cuprinse la art. 4 din Contractul de credit nu au un caracter abuziv întrucât, pe de o parte, nu îndeplinesc condițiile prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, iar pe de altă parte, o parte dintre acestea se referă la prețul contractului, fiind exprimate într-un limbaj clar și inteligibil.

A arătat că a creat toate condițiile pentru negocierea Contractului de credit, iar prevederile art. 1.3 lit. a) din contract sunt clare și fără echivoc (sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil); au fost însușite de către consumator prin semnarea contractului a actelor adiționale subsecvente, și au constituit un element determinant la formarea voinței de a contracta.

Potrivit art. 1.3 lit. a) din Contractul de credit, reclamantii au cunoscut faptul că banca percepe comision de acordare credit, precum și cuantumul acestuia.

A precizat că respectarea dreptului consumatorului la informare și existența unei perioade rezonabile de timp în care acesta să analizeze oferta băncii, buna credință a băncii, precum și existența unei reale negocieri a condițiilor contractuale rezultă și din faptul că între data depunerii cererii de credit și data semnării Contractului de credit au trecut aproape 20 de zile.

A susținut că reclamanții au avut posibilitatea de a opta între mai multe tipuri de credit de pe piața financiar bancară, aceștia neputând invoca faptul că aceste condiții referitoare la dobândă și la comisionul de acordare credit au fost străine de cunoștința reclamanților, ci tocmai acestea sunt cele care au recomandat Piraeus Bank și au determinat alegerea sa drept furnizor de servicii financiare.

Totodată, a subliniat și faptul că, având de ales între o dobândă fixă și una variabilă, reclamanții au ales un credit cu o dobândă variabilă.

Astfel, pe de o parte, reclamanții au negociat Contractul de credit, iar pe de altă parte, au avut posibilitatea de a alege între mai multe servicii și produse bancare oferite atât de către recurenta-pârâtă, cât și de alte instituții bancare concurente.

Se mai susține că nu este îndeplinită a treia condiție prevăzută de art. 4 din Legea nr. 193/2000, în cauză neputând fi vorba de existența unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților și cu atât mai mult nu poate fi vorba de lipsa unei contraprestații pentru dreptul corelativ al băncii de a percepe dobânda bancară, deoarece recurenta-pârâtă și-a asumat și și-a îndeplinit obligațiile de acordare a împrumutului.

Debitorul băncii, suportând costul creditului, este dator să suporte cele două componente ale acestuia, respectiv: dobânda și comisioanele, la care se poate adăuga penalizarea pentru întârzierea rambursării creditului, iar comisionul de acordare credit, alături de dobânda bancară, reprezintă elemente componente ale prețului suportat de către împrumutat pentru creditul bancar contractat.

În raport cu textul art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 și dispozițiile art. 4 par. 2 al Directivei nr. 93/13/CEE, a considerat că prevederile contractuale cuprinse la art. 1.3 lit. a) din Contractul de credit nu pot fi cenzurate/anulate de către instanța de judecată, deoarece reglementează prețul pentru un bun sau un serviciu determinat și este exprimată într-un limbaj clar și inteligibil.

A invocat hotărârile Curții de Justiție din cauza C-144/99 Comisia c Regatul Olandei referitoare la implementarea Directivei 93/13/CEE de către Regatul Olandei, și din cauza C-365/93 Comisia c Grecia [1995] ECR I-499, paragraful 9, insistând asupra faptului că din analiza celor două prevederi normative (art. 4 alin. (2) Directiva 93/13/CEE și art. 4 alin. (6) Legea nr. 193/2000) rezultă că prețul unui serviciu, respectiv costul unui credit bancar, așa cum este comisionul de acordare, nu poate face obiectul analizei instanței, din perspectiva caracterului abuziv.

Recurenta-pârâtă a făcut referire și la art. 2 pct. 24 din O.G. nr. 21/1992, care prevede în privința costului total al creditului pentru consumator că acesta este format din "toate costurile, inclusiv dobânda, comisioanele, taxele și orice tip de costuri pe care trebuie să le suporte consumatorul în legătură cu contractul de credit", considerând că prevederile contractuale referitoare la comisionul de acordare reprezintă elemente care formează costul creditului și, potrivit Directivei nr. 93/13/CEE, nu pot face obiectul evaluării lor din perspectiva clauzelor abuzive.

S-a mai susținut și că hotărârea instanței de fond încalcă prevederile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, clauzele anulate referindu-se la prețul contractului, a cărui componentă este comisionul de acordare credit.

Simpla împrejurare că suma percepută uno ictu cu titlu de comision de acordare ar reprezenta un cost prea mare pentru reclamanți nu poate constitui un argument pentru a fi admisă cererea, cu atât mai mult cu cât cuantumul acestui comision a fost cunoscut și asumat de reclamanți de la momentul contractării creditului, iar la data incheierii Contractului de credit (iulie 2007) nu exista nici o interdicție legală (nici în legislația națională, nici în cea comunitară) ca banca să nu fi putut percepe acest comision.

Totodată, s-a arătat că nu pot fi reținute susținerile reclamanților conform cărora, pentru acordarea creditului, banca percepe două costuri: dobânda și comisionul de acordare, deoarece aceste două componente ale costului contractului nu au aceeași finalitate și, pe cale de consecință, comisionul de acordare nu poate fi considerat o dobândă mascată, ci este perceput pentru prestarea unor servicii concrete, circumscrise operațiunii de acordare a creditului, suma percepută fiind destinată a acoperi cheltuielile efectuate de recurenta-pârâtă (cu personalul, consumabile etc).

A menționat că atât timp cât clauza privind comisionul de acordare credit nu era interzisă de legea în vigoare la momentul încheierii contractului, are caracter clar și inteligibil, iar aspectele privind cuantumul și caracterul justificat al acestuia, în raport cu serviciile prestate, nu pot fi supuse cenzurii instanței, o astfel de clauză nu poate fi considerata abuzivă.

În concluzie a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii recurate, iar în cadrul rejudecării, respingerea cererii reclamanților A. și B. de constatare a caracterului abuziv al clauzei inserate în art. 4 (referitor la comisionul de acordare) din Contractul de credit nr. x/30.07.2007.

Intimații-reclamanți A. și B. au formulat întâmpinare, prin care au solicitat, în principal, respingerea recursului formulat de PIRAEUS BANK ROMANIA S.A. ca inadmisibil, prin prisma prevederilor art. 497 din C. proc. civ., iar în subsidiar, respingerea ca nefondat a recursului, cu consecința menținerii hotărârii atacate ca fiind legală și temeinică.

Prin același înscris, reclamanții au formulat recurs incident împotriva deciziei civile nr. 177 din 4 aprilie 2018, pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal .

În cadrul recursului incident formulat, recurenții-reclamanți au solicitat admiterea acestuia și casarea în parte a deciziei atacate, cu referire la soluția privind respingerea apelului promovat de reclamanții A. și B., cu consecința trimiterii cauzei spre o nouă judecată instanței de apel care a pronunțat hotărârea recurată.

Au invocat dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., arătând că Legea nr. 193/2000 transpune în dreptul intern Directiva 93/13/CEE, astfel că nu pot fi aplicate prevederile legate de principiul forței obligatorii a contractului, prevăzute de art. 869 și următoarele din C. civ. din 1864.

Invocând caracterul de contract de adeziune al Contractului de credit nr. x/30.07.2007, au arătat că reclamanții au avut doar posibilitatea de a alege între mai multe pachete de creditare, neputând influența și negocia conținutul produsului de creditare în momentul în care au ales unul, în toate cazurile contractele fiind tipizate.

Au considerat că nu au fost corect aplicate dispozițiile art. 4 alin. (1) și (2) din Legea nr. 193/2000, potrivt cărora este abuzivă o clauză care nu a fost negociată individual (cum este cazul contractelor de împrumut încheiate cu societățile bancare), care este contrară bunei-credințe și creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorilor.

Prevederile privind efectuarea plății în moneda creditului, cu suportarea exclusivă a riscului valutar de către împrumutați nu au fost negociate direct cu recurenții-reclamanți, având în vedere caracterul prestabilit și impus consumatorilor al contractelor de credit, consumatorii exprimându-și adeziunea la aceste contracte tipizate, fără a avea posibilitatea de a influența natura lor.

În plus, au considerat că banca avea obligația de a explica riscurile clienților, de a le pune la dispoziție informațiile necesare, astfel încât aceștia să aibă posibilitatea de a evalua consecințele economice ale contractării creditelor.

Susținând că hipervalorizarea CHF constituie un eveniment imprevizibil, viitor și incert raportat la puterea de înțelegere a consumatorilor, au precizat că omisiunea băncilor de a informa consumatorul asupra riscului de hipervalorizare CHF, fenomen previzibil pentru experții financiari ce activează în cadrul acestora, constituie o încălcare a obligației de consiliere, sever sancționată în dreptul european și național, întrucât este de natură să angajeze din punct de vedere juridic un consumator, plecând de la o imagine deformată a întinderii drepturilor și obligațiilor asumate.

Au susținut că interpretarea art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE trebuie să se facă în sensul că o clauză contractuală trebuie redactată în mod clar și inteligibil pentru consumator, astfel încît să nu fie înțeleasă doar din punct de vedere gramatical, ci și contractual, subliniind importanța fundamentală a informării unui consumator înainte de încheierea unui contract, cu privire la condițiile contractuale și consecințele aferente (art. 5 din Directiva nr. 93/13/CEE), informare în baza căreia consumatorul trebuie să decidă dacă vrea să se oblige contractual față de un vânzător sau furnizor prin aderarea la condițiile redactate în prealabil de acesta (Hotărârea RWE Vertrieb EU:C:2013:180, pct. 44).

Prin urmare, au susținut că instanța de apel ar fi trebuit să constate că prevederea inserata la art. 6.3 din Contractul de credit este o clauză instituită în detrimentul consumatorului și contrară exigențelor bunei-credințe, dezechilibrul major care rezultă dintr-un astfel de contract de adeziune constând în imposibilitatea consumatorului de a cunoaște și anticipa mărimea obligațiilor sale.

Au mai precizat că nulitatea clauzei inserate la art. 6.3 din contract, privind efectuarea plăților în moneda creditului-CHF, impune, pe cale de consecință, restituirea diferențelor de curs valutar achitate în plus, actualizate cu rata inflației la data efectuării plății și cu dobânda legală aferentă acestora de la data plăților și până la data restituirii efective, plăți efectuate în temeiul acestei clauze abuzive.

La data de 20 mai 2019, recurenta-pârâtă C. S.A. (fostă PIRAEUS BANK ROMANIA SA) a formulat întâmpinare privind recursul incident, solicitând respingerea acestuia ca nefondat și obligarea recurenților la plata cheltuielilor de judecată.

Înalta Curte de Casație și Justiție, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ., a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului.

Prin încheierea din camera de consiliu din 8 noiembrie 2019, potrivit dispozițiilor art. 493 alin. (4) din C. proc. civ., s-a dispus comunicarea către părți a raportului asupra admisibilității în principiu a recursului.

Prin încheierea din 6 martie 2020 a fost respinsă excepția inadmisibilității recursului declarat de recurenta pârâtă C. S.A., invocată de recurenții reclamanți, și au fost admise în principiu recursurile declarate de recurenții reclamanți B. și A. și de recurenta pârâtă C. S.A. și, constatându-se că sunt incidente dispozițiile art. 493 alin. (7) din C. proc. civ., s-a stabilit termen pentru soluționarea recursurilor la data de 15 mai 2020, cu citarea părților.

Prin încheierea de ședință din 15 mai 2020, în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 din C. proc. civ., s-a dispus suspendarea judecății recursurilor până la soluționarea cauzei C-81/19 aflată pe rolul Curții de Justiție a Uniunii Europene, iar la data de 20 ianuarie 2021 cauza a fost repusă pe rol.

Înalta Curte de Casație și Justiție, verificând în cadrul controlului de legalitate decizia recurată în raport cu criticile formulate și temeiurile de drept invocate, constată că recursul incident formulat de reclamanți este nefondat, iar recursul pârâtei este fondat, pentru următoarele considerente:

Cu referire la recursul incident formulat de reclamanți, prin care se invocă greșita aplicare a normelor de drept material incidente în cauză, respectiv dispozițiile art. 1575, art. 1578 din vechiul C. civ., ale art. 1, 4, 5 și 6 din Legea nr. 193/2000, ale art. 75 și 76 din Legea nr. 296/2004, ale art. 18 din O.G. nr. 21/1992 și ale art. 1, 4 și 5 din Directiva nr. 93/2013/CEE, critica se subsumează motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 pct. 8 din C. proc. civ.. Întreaga argumentare este însă nefondată, întrucât decizia recurată respectă mecanismul de verificare impus de Directiva 93/13 privind clauzele abuzive în contractele cu consumatorii, așa cum a fost explicat de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în cauza C-186/16.

Astfel, este esențial de subliniat că articolul 1 alin. (2) din Directiva nr. 93/13/CEE, transpus în dreptul național prin art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, instituie o excludere din domeniul de aplicare a regimului acestei Directive a acelor clauze contractuale care reflectă actele cu putere de lege sau normele administrative obligatorii.

În sensul atribuit de dreptul Uniunii Europene, actele sau normele obligatorii ale dreptului național sunt excluse din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, atât normele imperative, cât și cele supletive, acestea din urmă fiind menționate în mod expres în considerentul al treisprezecelea ca fiind cele ce se aplică între părțile contractante cu condiția să nu se fi instituit alte acorduri.

Această interpretare a prevederilor Directivei 93/13 a fost evidențiată și de Curtea de Justiție a Uniunii Europene. Astfel, în Cauza C-92/11 RWE Vertrieb AG împotriva Verbraucherzentrale Nordrhein - Westfalen eV, Curtea a reținut următoarele:

"după cum reiese din al treisprezecelea considerent al Directivei 93/13, excluderea prevăzută la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 cuprinde clauze care reflectă dispoziții din dreptul național care se aplică între părțile contractante independent de alegerea acestora sau cele ale dispozițiilor menționate care sunt aplicabile din oficiu, cu alte cuvinte în lipsa unui aranjament diferit al părților în această privință" (par. 26); "această excludere a aplicării regimului Directivei 93/13 este justificată de faptul că, în cazurile prevăzute la punctele 26 și 27 din prezenta hotărâre, se poate prezuma în mod legitim că legiuitorul național a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor și obligațiilor părților în anumite contracte" (par. 28).

În Cauza C-34/13 Monika Kusionova împotriva SMART Capital a.s., Curtea a menționat că "această excludere presupune îndeplinirea a două condiții. Pe de o parte, clauza contractuală trebuie să reflecte un act cu putere de lege sau o normă administrativă, iar, pe de altă parte, respectivul act cu putere de lege trebuie să fie obligatoriu" (par. 78). Totodată, Curtea a reținut că "pentru a stabili dacă o clauză contractuală este exclusă din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, revine instanței naționale sarcina să verifice dacă această clauză reflectă prevederile din dreptul național care se aplică între părțile contractante independent de alegerea lor sau pe cele care sunt aplicabile ope legis, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părți în această privință" (par. 79).

Așa cum rezultă din Hotărârea pronunțată în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc și alții împotriva Băncii Românești S.A. expresia "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii", în sensul articolului 1 alin. (2) din Directivă, acoperă, în raport de al treisprezecelea considerent al acesteia, și norme supletive, respectiv acelea care, potrivit legii, se aplică între părțile contractante cu condiția ca părțile să nu fi derogat prin convenție.

Și în această cauză, care vizează tocmai o situație precum cea dedusă judecății în prezentul dosar, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a reiterat că "articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 instituie o excludere din domeniul de aplicare al acesteia, care vizează clauzele care reflectă actele cu putere de lege sau normele administrative obligatorii" (par. 27); "că această excludere presupune îndeplinirea a două condiții. Pe de o parte, clauza contractuală trebuie să reflecte un act cu putere de lege sau o normă administrativă, iar, pe de altă parte, actul sau norma respectivă trebuie să fie obligatorie" (par. 28); că "pentru a stabili dacă o clauză contractuală este exclusă din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, revine instanței naționale sarcina să verifice dacă această clauză reflectă prevederile din dreptul național care se aplică între părțile contractante independent de alegerea lor sau pe cele care sunt de natură supletivă și, prin urmare, aplicabile ope legis, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părți în această privință" (par. 29).

Astfel, prin Hotărârea pronunțată în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc și alții împotriva Băncii Românești S.A., Curtea de Justiție a Uniunii Europene a instituit o ordine de prioritate a condițiilor care trebuie să fie verificate din perspectiva Directivei 93/13, neîndeplinirea uneia dintre condiții făcând de prisos analiza celor subsecvente și determinând concluzia lipsei caracterului abuziv al clauzei cercetate.

Recent, prin Hotărârea Curții de Justiție din data de 9 iulie 2020, pronunțată în Cauza C-81/19, NG, OH împotriva S.C. Banca Transilvania S.A., având ca obiect o cerere de decizie preliminară ce privește, într-o primă întrebare, interpretarea Directivei 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, în sensul de a se stabili dacă articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că o clauză contractuală care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, ci reflectă o normă care, potrivit legii naționale, se aplică între părțile contractante în lipsa unui acord diferit în această privință, intră în domeniul de aplicare al acestei directive, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a statuat, în considerarea propriei jurisprudențe, următoarele:

"împrejurarea că legiuitorul național a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor și obligațiilor părților la anumite contracte nu constituie o condiție pentru aplicarea excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13, ci justificarea unei astfel de excluderi."

Pentru a stabili dacă condițiile excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 sunt îndeplinite, Curtea a arătat că îi revine instanței naționale sarcina să verifice dacă clauza contractuală vizată reflectă dispoziții de drept național care se aplică în mod imperativ între părțile contractante independent de alegerea lor sau dispoziții de natură supletivă și, prin urmare, aplicabile automat, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părți în această privință (a se vedea în acest sens Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11, EU:C:2013:180, punctul 26, Hotărârea din 10 septembrie 2014, Kušionová C-34/13, EU:C:2014:2189, punctul 79, Hotărârea din 20 septembrie 2017, Andriciuc și alții, C-186/16, EU:C:2017:703, punctele 29 și 30, precum și Hotărârea din 3 martie 2020, Gómez del Moral Guasch, C-125/18, EU:C:2020:138, punctul 32).

Ca atare, prin decizia recurată, instanța de apel a stabilit în mod corect, pe baza prevederilor contractuale și legale, cu referire la clauzele contestate de reclamanți, că acestea reflectă principiul nominalismului monetar, reglementat de art. 1578 C. civ. din 1864. Conform acestui text de lege:

"obligația ce rezultă din împrumut de bani este totdeauna pentru aceeași sumă numerică arătată în contract", iar la alin. (2) se prevede "întâmplându-se o sporire sau o scădere a prețului monedelor, înainte de a sosi epoca plății, debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată și nu este obligat a restitui această sumă decât în speciile aflătoare în curs la momentul plății." Altfel spus, debitorul obligației de restituire a unui împrumut de consumație (categorie care include și creditele bancare) va fi liberat prin plata sumei numerice arătate în contract, indiferent de fluctuațiile monedei în care a fost acordat împrumutul.

Părțile ar fi putut deroga de la aceste prevederi legale, dar nu au făcut-o, astfel că norma menționată se aplică în lipsa unei alte înțelegeri a părților.

Prevederile art. 1578 din C. civ. cuprind o dispoziție legală dispozitivă supletivă ce se aplică ope legis în lipsa unui acord diferit între părți, în același sens - al calificării acestor dispoziții drept norme cu caracter supletiv ce se aplică și în lipsa unei mențiuni exprese în contract, putând fi amintite și considerentele Deciziei Curții Constituționale nr. 62/2017.

În atare context, Înalta Curte reține că, față de prevederile Legii nr. 193/2000, interpretate în lumina Directivei 93/13/CEE a Consiliului și a celor statuate de Curtea de Justiție a Uniunii Europene, clauza contractuală, care prevede obligația pentru împrumutat de a restitui creditul în moneda în care a fost acordat (CHF), nu poate forma obiectul cenzurii instanței de judecată.

Este de reținut faptul că dispozițiile de drept intern care au transpus Directiva 93/13 nu au instituit un regim derogatoriu de la aceasta, prevederile art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 făcând vorbire de clauze contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare, fără a distinge după cum aceste acte normative sunt imperative ori supletive.

Aplicând în cauza de față argumentele anterior expuse, reiese cu evidență faptul că stipulațiile din contractul de credit care prevăd obligația pentru recurenți, în calitate de împrumutați, de a restitui creditul în moneda în care acesta a fost acordat (CHF), sunt excluse din domeniul de aplicare al Legii nr. 193/2000 și al Directivei 93/13, întrucât preiau o dispoziție supletivă din dreptul intern (art. 1578 din C. civ. din 1864), de la care părțile nu au derogat.

Pentru rațiunile înfățișate, constatând că nu este incident motivul de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. și invocat de recurenți, Înalta Curte de Casație și Justiție, cu aplicarea dispozițiilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., văzând și prevederile art. 499 C. proc. civ., va respinge recursul incident declarat de recurenți, ca nefondat.

În ceea ce privește recursul formulat de pârâta C. S.A., întemeiat în drept tot pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., o primă critică se referă la greșita aplicare de către instanța de apel a dispozițiilor art. 4 din Legea nr. 193/2000, cu referire la comisionul de acordare. Susține recurenta că pe de-o parte, în cauză nu se poate reține lipsa negocierii, iar pe de altă parte, clauza contractuală contestată se referă la prețul contractului și a fost exprimată într-un limbaj clar și inteligibil, astfel încât comisionul de acordare reglementat de aceasta este exclus de la analiza caracterului presupus abuziv.

Instanța de apel a reținut, referitor la clauza ce reglementează comisionul de acordare, "că nu a fost negociată direct cu consumatorul, nefiind dovedită posibilitatea concretă acordată apelantului-reclamant și nevalorificată de acesta de a fi influențat natura și conținutul acestora." S-a constatat totodată că în cauză, prezumția lipsei unei negocieri cu consumatorul nu a fost răsturnată de către pârâta recurentă.

Cu privire la aceste aspecte, susținerile recurentei referitoare la condițiile concrete pe care le-ar fi creat intimaților reclamanți pentru a exista o posibilitate reală de negociere, posibilitatea acestora de a opta între mai multe tipuri de credit de pe piața financiar bancară, de a opta între produsele oferite de aceeași bancă sau între diferite variante în cadrul aceluiași produs, nu pot fi considerate ca argumente pertinente într-o critică de nelegalitate, întrucât se referă la o situație de fapt ce ar fi fost greșit reținută pe baza unui probatoriu greșit interpretat de către instanța de apel. Or, problemele ce țin de administrarea și interpretarea probelor exced limitelor controlului judiciar de legalitate ce poate fi efectuat în recurs, motiv pentru care nu pot fi analizate.

Mai invocă recurenta și incidența excluderilor reglementate de art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, articol ce preia în legislația națională dispozițiile art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE, conform cărora aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu privește nici definirea obiectului contractului, nici caracterul adecvat al prețului sau remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate în mod clar și inteligibil.

Curtea Europeană de Justiție a arătat însă în jurisprudența sa, că "reiese din termenii articolului 4 alin. (2) din Directiva 93/13 că această a doua categorie de clauze al căror eventual caracter abuziv nu poate fi apreciat are un domeniu de aplicare restrâns, întrucât această excludere nu privește decât caracterul adecvat al prețului sau al remunerației prevăzute față de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora." (Cauza C-26/13 Arpad Kasler împotriva OTP Jelzalogbank Zrt, pct. 54)

Cum în speță însă nu se critică caracterul adecvat al cuantumului acestui comision față de o oarecare prestație furnizată de creditor, ci se critică însăși existența unei contraprestații concrete corespunzătoare comisionului, Înalta Curte constată că excepția invocată de recurentă nu este incidentă în cauză.

În aceste condiții, examenul caracterului abuziv al clauzei menționate este posibil în speță.

Se apreciază însă ca fiind fondată critica referitoare la constatarea existenței unui dezechilibru semnificativ în detrimentul reclamanților consumatori, contrar bunei credințe, ca o consecință a inexistenței unei negocieri, și în lipsa analizei care să constate dacă prevederea contractuală privind comisionul de acordare este sau nu exprimată într-un limbaj clar și inteligibil.

Înalta Curte constată că, potrivit deciziei recurate, instanța de apel s-a limitat la a reține, pe de-o parte, că recurenta pârâtă a impus plata unei "sume considerabile" și, pe de altă parte, că acest comision "a fost solicitat în absența unui serviciu financiar autonom prestat și fără menționarea în cuprinsul contractului a vreunei explicații."

Instanța de recurs reține că, potrivit art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, una dintre condițiile cumulative impuse de textul legal vizează producerea unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorului, în analizarea acestei condiții prezentând relevanță obligația profesioniștilor de a formula clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înțelegerea cărora nu sunt necesare cunoștințe de specialitate, conform dispozițiilor art. 1 alin. (1) din același act normativ.

În aceste condiții, rezultă că instanța de apel a efectuat o analiză insuficientă din perspectiva caracterului clar și inteligibil al clauzei, limitându-se doar la constatarea că serviciile furnizate de bancă nu sunt descrise în cuprinsul contractului.

În acest sens, instanța supremă reține efectul obligatoriu al interpretării realizate de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în decizia preliminară adoptată în cauza C-621/17 Gyula Kiss împotriva CIB Bank Zrt. În această cauză, în care s-au ridicat probleme similare cu cele din cauza dedusă judecății, din perspectiva aprecierii caracterului abuziv al clauzelor privind comisionul de acordare credit și comisionul de administrare, Curtea a statuat că "art. 4 alin. (2) și articolul 5 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretate în sensul că cerința potrivit căreia o clauză contractuală trebuie exprimată în mod clar și inteligibil nu impune că acele clauze contractuale care nu au făcut obiectul unei negocieri individuale cuprinse într-un contract de împrumut încheiat cu consumatori, precum cele în discuție în litigiul principal, care stabilesc în mod precis cuantumul costurilor de administrare și al unui comision de acordare care urmează să fie suportate de consumator, metoda lor de calcul și data de exigibilitate a acestora, trebuie să detalieze de asemenea toate serviciile furnizate în schimbul sumelor în cauză."

Or, în cauză, instanța de apel a restrâns analiza caracterului clar și inteligibil al clauzei privind comisionul de acordare la condiția de a regăsi în clauza pretins abuzivă detalierea serviciilor furnizate în schimbul sumei achitate cu titlu de comision de acordare.

În decizia preliminară pronunțată în cauza C-621/17, Curtea a subliniat elementele specifice care trebuie examinate pentru a se stabuili dacă o clauză este exprimată în mod clar și inteligibil, printre acestea regăsindu-se cuantumul precis al comisionului, metoda de calcul, data de exigibilitate și posibilitatea ca natura serviciilor furnizate efectiv să poată fi înțeleasă sau dedusă din contractul avut în vedere în ansamblul său. În plus, consumatorul trebuie să fie în măsură să verifice dacă există o suprapunere între diferitele costuri sau între serviciile pe care acesta le remunerează.

Prin urmare, deși instanța de apel nu a examinat toate elementele de fapt necesare pentru stabilirea caracterului clar și inteligibil al clauzei care reglementează comisionul de acordare credit, cu toate acestea, a reținut caracterul abuziv al acestei clauze.

Rezultă că în speță, hotărârea instanței de apel este dată cu aplicarea greșită a prevederilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, în raport cu caracterul incomplet al analizei efectuate de instanță referitoare la clauza din art. 1.3 lit. a) din contractul de credit.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte constată întemeiate criticile formulate de recurenta pârâtă în legătură cu nelegalitatea deciziei pronunțate de instanța de apel, sub aspectul referitor la caracterul abuziv al clauzei de la art. 1.3 lit. a) din contractul de credit, privind comisionul de acordare, astfel încât, constatând incident motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., instanța va admite recursul și va casa decizia recurată, cauza urmând a fi trimisă aceleiași instanțe de apel spre o nouă judecată, sub aspectul clauzei privind comisionul de acordare.

În rejudecare, instanța de apel va relua analiza caracterului abuziv al clauzei de la art. 1.3 lit. a) din contractul de credit dedus judecății, urmând a ține seama de interpretarea dată de Curtea de justiție a Uniunii europene prin hotărârea pronunțată în cauza C-621/17, cu privire la criteriile pe care instanțele trebuie să le aibă în vedere în aprecierea caracterului abuziv al clauzelor ce reglementează comisionul de acordare.

În concluzie, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, cu consecința casării deciziei recurate și trimiterii cauzei spre rejudecare, în limitele analizei caracterului abuziv al clauzei ce reglementează comisionul de acordare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-pârâtă C. S.A. împotriva deciziei civile nr. 177 din 4 aprilie 2018 pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Casează în parte decizia atacată și trimite cauza spre rejudecarea apelului declarat de pârâta C. S.A., aceleiași curți de apel.

Menține soluția cu privire la respingerea apelului declarat de reclamanții B. și A. .

Respinge ca nefondat recursul incident declarat de recurenții-reclamanți B. și A. împotriva deciziei civile nr. 177 din 4 aprilie 2018 pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 3 februarie 2021.