ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1917/2020

Ședința publică din data de 13 octombrie 2020

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 12 septembrie 2016 pe rolul Judecătoriei

Sectorului 3 București, reclamanta A. S.R.L. a chemat în judecată pe pârâta B. S.A., solicitând instanței: constatarea nulității adresei nr. B/B/9824/11.05.2016 prin care a fost activat mecanismul reglementat prin clauza 4.2.5. din contractul de credit nr. x din 13.10.2015, prin raportare la clauza 8.2.5. din același contract prin care reclamantei i-a fost majorată marja fixă în funcție de care este calculată dobânda de la 4,53 la 6,03; nelegalitatea activării clauzei 4.2.5. pentru nerespectarea clauzei 8.2.5 din contract; obligarea pârâtei la returnarea tuturor sumelor percepute ca urmare a activării clauzei 8.2.5, prin raportare la clauza 4.2.5. din contract precum și obligarea pârâtei la acordarea către reclamantă a dobânzii legale aferente acestor sume de bani de la momentul perceperii lor și până la restituirea efectivă; returnarea sumei de 15.000 RON reprezentând sume retrase în mod ilegal din contul reclamantei în data de 20.10.2015 precum și obligarea pârâtei la acordarea către reclamantă a dobânzii legale aferente acestor sume de bani de la momentul perceperii lor și până la restituirea efectivă; constatarea caracterului abuziv al clauzelor care permit băncii modificarea unilaterală a marjei fixe, respectiv clauzele 4.1.4, 4.1.7, 4.1.8, 4.19 și parțial pentru clauza 4.10 din contractul de credit; constatarea caracterului abuziv al clauzei 4.5.2 din contractul de credit cu privire la obligația reclamantei de a achita costurile legate de accesarea periodică a Registrului Comerțului; constatarea caracterului abuziv al clauzelor 6.1.4., 8.1.26, 8.1.27 si 8.1.28 din contractul de credit cu privire la contractele de închiriere viitoare ale reclamantei; constatarea caracterului abuziv al clauzei 8.1.31 din contractul de credit care instituie în sarcina reclamantei obligația de a solicita acordul scris al B. S.A., pentru orice proiect de natură investițională a cărei valoare depășește suma de 100.000 de RON; toate clauzele atacate de reclamantă intră în categoria clauzelor standard prevăzute de art. 1202 C. civ., precum și a clauzelor abuzive conform art. 13 lit. e) din Legea nr. 72/2013; ca o consecință a constatării caracterului abuziv al clauzelor indicate, să se constate nulitatea absolută a acestora și să se dispună eliminarea acestora din contractul de credit; obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

La termenul din 11 ianuarie 2017, Judecătoria Sectorului 3 București a admis excepția necompetenței materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București.

Prin sentința civilă nr. 1667 din 9 mai 2017 pronunțată de Tribunalul București, secția a Vi-a Civilă a fost respinsă cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

împotriva acestei sentințe, reclamanta A. S.R.L. a declarat apel, care, prin decizia civilă nr. 2058 din 22 octombrie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a Vi-a Civilă, a fost respins ca nefondat.

La 18 decembrie 2018, reclamanta A. S.R.L. a declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 2058 din 22 octombrie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a Vi-a Civilă.

Recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. se raportează la dispozițiile art. 488 pct. 5 și 8 C. proc. civ. și solicită admiterea recursului, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel.

Subsumat motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se susține că instanța de apel a aplicat și a interpretat greșit dispozițiile art. 1538 C. civ. conform cărora clauza penală este aceea prin care părțile stipulează că debitorul se obligă la o anumită prestație în cazul în neexecutării obligației principale, recurenta arătând că obligația principală este aceea de restituire a împrumutului.

Clauza prevăzută de art. 4.2.5. din contract reglementează o sancțiune care se aplică exclusiv ipotezelor ce se pot circumscrie situațiilor prevăzute și nu poate fi activată decât pentru încălcarea unei obligații de a face or, în cauză se invocă încălcarea unei obligații de a nu face.

Recurenta susține că, întrucât în contractul de credit nu se specifică faptul că limitarea la suma de 10.000 RON pe lună a dividendelor distribuite ar reprezenta o condiție de derulare a contractului de credit, această clauză nu are natura unei clauze penale, deoarece pentru activarea acestui mecanism banca nu a dovedit niciun prejudiciu, inserarea acestei clauze în mod abuziv în contractul de credit nu face altceva decât să-i împovăreze activitatea.

In opinia recurentei, instanța de apel a exclus în mod neîntemeiat de la aplicare prevederile art. 12 și 13 lit. b) și e) din Legea nr. 72/2013 în ceea ce privește critica relativă la dobânda penalizatoare.

Potrivit prevederilor art. 12 din Legea nr. 72/2013 profesioniștii sunt ținuți să se abțină de la a stabili nivelul daunelor-interese suplimentare în mod vădit inechitabil. Or, prin modalitatea în care a înțeles pârâta să redacteze clauzele 4.2.5. și 8.2.5. din contractul de credit se ajunge într-o situație profund inechitabilă întrucât în lipsa oricărui prejudiciu, recurenta este ținută să achite costuri mai mari aferente contractului de credit.

Conform art. 13 lit. e) din Legea nr. 72/2013 în determinarea caracterului abuziv al unei clauze sau practici, instanța ține cont de toate circumstanțele cauzei, în special de poziția dominantă a cocontractantului în raport cu o întreprindere mică sau mijlocie. în cazul de față, având nevoie de o creditare din partea băncii, recurenta susține că a devenit o victimă predilectă a abuzului de poziție dominantă a acesteia iar dacă puterea sa de negociere ar fi fost egală sau mai mare cu cea a pârâtei, nu ar fi acceptat astfel de clauze, însă, având nevoie de creditarea accesată, o dată cu acordarea acesteia, a fost nevoită să accepte condițiile impuse în mod inechitabil de către bancă.

In mod neîntemeiat, arată recurenta, instanța a considerat că cele învederate prin starea de fapt și dovedite prin înscrisurile de la dosarul cauzei nu au probat reaua-credință a băncii.

Recurenta arată că, în ceea ce privește clauzele contestate, acestea se încadrează în categoria clauzelor. standard prevăzute de art. 1202 C. civ., precum și a clauzelor abuzive conform art. 13 lit. e) din Legea nr. 72/2013.

Contractul supus analizei instanței cuprinde în mare parte clauze standard pe care recurenta susține că nu le-a negociat, acestea îndeplinind cele două condiții impuse de textul legal și anume să nu fî fost negociate și să nu fi fost stabilite în prealabil de către bancă.

Cu privire la caracterul abuziv, se arată că toate clauzele atacate prin prezenta acțiune sunt abuzive și din prisma art. 13 lit. e) din Legea nr. 72/2013, având în vedere că Banca, în calitate de instituție de credit a avut și are o poziție dominantă față de orice persoană cu care aceasta își desfășoară raporturile juridice iar în cazul societății A. S.R.L., această poziție dominantă a fost accentuată de prelungirea termenului de semnare a contractului de credit de către B. S.A., astfel cum rezultă din documentele depuse în probațiune.

Prin notificarea nr. x/28.03.2016, arată recurenta, s-a semnalat băncii nelegalitatea clauzelor atacate și s-a solicitat eliminarea/renegocierea acestora, însă, prin răspunsul dat, banca a comunicat că va face demersurile pentru a încerca modificarea în conformitate cu solicitările sale, promisiune care nu s-a concretizat în nici un fel refuzându-se practic orice modificare/renegociere a acestora.

In opinia recurentei, în mod greșit instanța de apel a apreciat că nu sunt încălcate dispozițiile imperative din Legea nr. 31/1990 privind societățile, în ceea ce privește principiului libertății de a contracta instituit de art. 1169 C. civ.. Considerentele instanței de apel sunt total greșite și rețin doar aparent disponibilitatea societății de a face în mod liber alegerile contractuale și deciziile cu privire la investiții.

Recurenta arată că s-a solicitat constatarea caracterului abuziv al clauzei 8.1.31 din contractul de credit care instituie în sarcina sa obligația de a solicita acordul scris al B. S.A., pentru orice proiect de natură investițională a cărei valoare depășește suma de 100.000 de RON deoarece această clauză inserată în contractul de credit contravine dispozițiilor Legii nr. 31/1990 privind societățile și este contrară principiului libertății de a contracta instituit de art. 1169 C. civ. și de asemenea, este o clauză neuzuală în sensul art. 1203 C. civ. deoarece este de natură să intervină în voința socială.

Recurenta arată că instanța de apel, în mod neîntemeiat, nu a reținut aspectele invocate de către aceasta cu privire la recunoașterea parțială de către bancă a pretențiilor recurentei emise prin acțiunea formulată reținând că banca și-a exprimat doar intenția, deși această recunoaștere chiar parțială, este o dovadă clar că banca a perceput abuziv sumele.

In dezvoltarea motivului prevăzut de pct. 5 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., recurenta a susținut, în esență, că instanța de apel a pronunțat o hotărâre prin care se încalcă principiul disponibilității și cel al contradictorialității, astfel cum acestea sunt reglementate de art. 22 C. proc. civ. coroborat cu art. 14 din același cod întrucât a avut în vedere incidența art. 1530 C. civ. și art. 1461-1468 C. civ. fără să fi fost învestită în acest sens.

Intimata-pârâtă B. S.A. a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția nulității recursului, conform art. 489 alin. (2) C. proc. civ., solicitând, în esență, în principal admiterea excepției și, în consecință, constatarea nulității recursului, iar în subsidiar respingerea recursului, ca nefondat.

înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a dispus întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului.

Prin încheierea din 17 martie 2020, constatând întrunite condițiile prevăzute de art. 493 alin. (3) C. proc. civ., instanța a dispus comunicarea raportului către părțile cauzei, pentru a se depune punctele de vedere asupra acestuia, astfel cum prevede art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Prin încheierea din 9 iunie 2020 a fost respinsă excepția nulității recursului invocată de intimata-pârâtă B. S.A., a fost admis în principiu recursul declarat de reclamanta S.C. A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 2058 din 22 octombrie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a Vi-a Civila.

La termenul din 13 octombrie 2020, înalta Curte a luat în examinare recursul, prin prisma motivelor invocate și a dispozițiilor legale incidente în materie, urmând să îl respingă pentru următoarele considerente:

Intre reclamanta A. S.R.L., în calitate de împrumutat, și pârâta B. S.A., în calitate de împrumutător, s-a încheiat contractul de credit ipotecar nr. x/13.10.2015 având ca obiect acordarea unei facilități de credit în valoare de 5.400.000 RON pe o perioadă de 144 luni.

Referitor la clauza stipulată prin art. 8.2.5 din contractul de credit potrivit căreia, pe întreaga perioadă de creditare repartizarea/plata dividendelor peste suma de 10.000 RON lunar și a sumelor datorate asociaților, sume provenite din împrumut asociat, se va face numai cu acordul prealabil al B., reclamanta a învederat că, urmare hotărârii asociaților, a distribuit dividende ce au depășit plafonul de 10.000 RON pe lună, motiv pentru care, la data de 11.05.2016 pârâta a emis adresa nr. x prin care a notificat împrumutatei majorarea marjei fixe din dobânda de bază de la 4,53% la 6,03%, pârâta considerând că este îndreptățită să facă uz de clauza 4.2.5 din contractul de credit conform căreia în cazul neîndeplinirii condiției de rulaj (conform pct. 8.1.5) sau a unei condiții de aprobare/derulare, clientul datorează și va plăti băncii marja majorată de 5,25 p.p. (MM=M+1,5 pp) începând cu data constatării neîndeplinirii condiției și până la îndeplinirea acesteia.

în raport de aceste măsuri luate de bancă, recurenta-reclamantă a formulat cererea de chemare în judecată prin care a solicitat constatarea caracterului abuziv al clauzelor contractuale activate de bancă, astfel cum s-a menționat anterior.

Din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a susținut că instanța de apel a aplicat și a interpretat greșit dispozițiile art. 1538 C. civ. în ceea ce privește natura clauzei de la art. 4.2.5 din contract, aceasta fiind nefondată.

Activarea clauzei prevăzute de art. 4.2.5. din contract s-a făcut ca urmare a constatării de către bancă a încălcării obligațiilor contractuale asumate de recurentă, respectiv a clauzei stipulate prin art. 8.2.5 din contractul de credit potrivit căreia, pe întreaga perioadă de creditare, repartizarea/plata dividendelor peste suma de 10.000 RON lunar și a sumelor datorate asociaților, sume provenite din împrumut asociat, se va face numai cu acordul prealabil al B..

Din modul în care este redactată clauza 4.2.5. rezultă că reclamanta și-a asumat contractual majorarea dobânzii în situația în care încalcă o obligație contractuală expresă cum este și aceea de a nu distribui dividende care să depășească plafonul de 10.000 RON pe lună, așadar, fiind prevăzută o sancțiune pecuniară expresă în cazul încălcării acestei clauze, părțile au evaluat anticipat prejudiciul, ca atare, raportat la dispozițiile art. 1538 C. civ. această clauză are natura unei clauze penale, cum corect a reținut și instanța de apel.

Fiind o clauză penală, în sensul textului de lege evocat, activarea acestui mecanism de către bancă nu o obligă pe aceasta să dovedească înregistrarea vreun prejudiciu, întrucât acesta a fost evaluat anticipat de părți, astfel cum s-a arătat.

Recurenta a mai susținut faptul că instanța de apel a exclus în mod neîntemeiat de la aplicare prevederile art. 12 și 13 lit. b) și e) din Legea nr. 72/2013 în ceea ce privește critica relativă la dobânda penalizatoare deși, prin modalitatea în care a înțeles pârâta să redacteze clauzele 4.2.5. și 8.2.5. din contractul de credit, s-a ajuns într-o situație profund inechitabilă întrucât în lipsa oricărui prejudiciu, recurenta este ținută să achite costuri mai mari aferente contractului de credit, critică de asemenea nefondată.

Potrivit art. 12 din Legea nr. 72/2013 practica sau clauza contractuală prin care se stabilește în mod vădit inechitabil, în raport cu creditorul, termenul de plată, nivelul dobânzii pentru plata întârziată sau al daunelor-interese suplimentare, este considerată abuzivă.

Conform art. 13 lit. e) din Legea nr. 72/2013 în determinarea caracterului abuziv al unei clauze sau practici, instanța ține cont de toate circumstanțele cauzei, în special de: abaterile grave de la practicile statornicite între părți sau de la uzanțele conforme ordinii publice sau bunelor moravuri; nerespectarea principiului bunei-credințe și a principiilor de diligentă în executarea obligațiilor; natura bunurilor sau serviciilor; neprevederea motivelor obiective de derogare de la termenele de plată sau de la rata dobânzii, potrivit prezentei legi; poziția dominantă a cocontractantului în raport cu o întreprindere mică sau mijlocie.

Astfel cum rezultă din expunerea de motive a acestei legi, actul normativ se refera la clauzele privind executarea obligațiilor de plată a unor sume de bani, înțelească conform art. 2 iii) pct. 3 din Lege ca fiind " neefectuarea plății la termenul stabilit prin contract sau prin lege, în condițiile art. 3 alin. (1) și ale art. 8 alin. (1)".

Legea transpune Directiva 2011/7/UE privind combaterea întârzierii plății în tranzacțiile comerciale ce urmărește " combaterea întârzierii în efectuarea plăților în tranzacțiile comerciale, această întârziere constituind, potrivit considerentului (12) al acestei directive, o încălcare a contractului care a devenit atractivă din punct de vedere financiar pentru debitori, în special datorită dobânzilor mici sau inexistente aplicate pentru întârzierea în efectuarea plăților (Hotărârea din 16 februarie 2017, IOS Finance EFC, C -555/14, EU:C:2017:121, punctul 24, și Hotărârea din 13 septembrie 2018, Ceskâ pojisfovna, C - 287/17, EU:C:2018:707, punctul 25) " .

In cazul dedus judecății însă, Legea nr. 72/2013 invocată de recurenta-reclamantă în susținerea caracterului abuziv al clauzelor nr. 4.2.5. și 8.2.5. este inaplicabilă din perspectiva naturii clauzelor contestate. Astfel, prin aceste clauze părțile au evaluat convențional prejudiciul produs pârâtei în situația nerespectării clauzei prevăzute la 8.2.5, iar nu în ipoteza îndeplinirii cu întârziere a obligațiilor de plată din contract, care este ipoteza sancționată de art. 12 din Legea nr. 72/2013, clauzele privind aplicarea penalităților de întârziere fiind prevăzute prin art. 4.2.1 și 4.2.2.

în aceste condiții, în lipsa unei prevederi legale exprese care să îi permită judecătorului să intervină și să cenzureze conținutul clauzelor referitoare la despăgubirile datorate în caz de încălcare a obligațiilor contractuale, partea este ținută să își îndeplinească această obligație asumată cu titlu de despăgubire, dacă sunt întrunite condițiile răspunderii contractuale, în temeiul principiului forței obligatorii a contractului. Or, în cauză, reclamanta a recunoscut încălcarea obligației contractuale însă a negat legalitatea sancțiunii aplicate potrivit clauzei art. 4.2.5. din contract.

Nu este fondată nici critica prin care recurenta a susținut încadrarea clauzelor contestate în categoria clauzelor standard prevăzute de art. 1202 C. civ.

Conform art. 1202 alin. (2) C. civ. sunt clauze standard stipulațiile stabilite în prealabil de una dintre părți pentru a fi utilizate în mod general și repetat și care sunt incluse în contract fără să fi fost negociate cu cealaltă parte.

Recurenta a susținut că în contractul supus analizei instanței, există în mare parte clauze standard nenegociate și care din acest motiv nu produc efecte având în vedere în principal poziția dominantă a pârâtei cu referire la art. 13 lit. e) din Legea nr. 72/2013.

Pentru a argumenta această susținere, instanța de apel a apreciat corect că nu a adus dovezi concrete ci s-a rezumat să afirme că poziția dominantă a pârâtei a fost accentuată de prelungirea termenului de semnare a contractului de credit, deși, ca reclamantă, conform art. 249 C. proc. civ. sarcina probei îi revenea, astfel că și această critică este nefondată.

Trimiterile recurentei, în calea de atac a recursului, la probele administrate în cauză, respectiv la corespondența prin care a învederat băncii punctul său de vederee cu privire la clauzele în litigiu precum și cele care privesc susținerile recurentei privind existența unor acte de recunoaștere parțială de către bancă, nu pot fi analizate având în vedere că repun în discuție aspecte privind probatoriul administrat ceea ce contravine atribuțiilor instanței de recurs, limitate la aspecte de nelegalitate ale deciziei.

Nu poate fî primită nici critica ce vizează încălcarea dispozițiilor imperative din Legea nr. 31/1990 privind societățile, în ceea ce privește principiului libertății de a contracta instituit de art. 1169 C. civ., respectiv de a face în mod liber alegerile contractuale și deciziile cu privire la investiții, cu referire la clauza 8.1.31 din contractul de credit, care instituie în sarcina sa obligația de a solicita acordul scris al B. S.A., pentru orice proiect de natură investițională a cărei valoare depășește suma de 100.000 de RON, această clauză fiind în opinia recurentei una neuzuală în sensul art. 1203 C. civ. deoarece este de natură să intervină în voința socială.

Și prin această critică recurenta tinde la a solicita instanței de recurs să dea o altă interpretare contractului dintre părți ceea ce, așa cum s-a mai arătat, nu este îngăduit de dispozițiile procedurale ce reglementează calea extraordinară de atac a recursului, astfel că se reține că instanța de apel nu a încălcat normele de drept material (art. 1169 C. civ. sau cele din Legea nr. 31/1990) prin soluția pronunțată asupra apelului.

Este nefondată și critica întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., din perspectiva căruia recurenta a susținut că instanța de apel a pronunțat o hotărâre prin care se încalcă principiul disponibilității și cel al contradictorialității, întrucât a avut în vedere incidența unor texte de lege fără să fi fost învestită în acest sens, respectiv art. 1530 și art. 1461 - 1468 C. civ.

Conform acestui motiv de nelegalitate, casarea hotărârii se poate cere când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității.

Din considerentele deciziei atacate rezultă că instanța de apel, analizând critica recurentei cu privire la interpretarea clauzei 4.2.5 din perspectiva art. 1538 C. civ., a indicat acest text de lege pentru a argumenta natura acestei clauze ca fiind una penală, contrar celor susținute prin interpretarea dată de reclamantă.

Așadar, prin trimiterea la acest text de lege, instanța nu a încălcat principiul disponibilității sau al contradictorialității întrucât nu a învederat o situație juridică nouă și nici nu a făcut referire la o instituție de drept civil străine de natura pricinii ci a indicat o normă de principiu în ceea ce privește consecințele neexecutării obligațiilor asumate, respectiv art. 1530 C. civ. conform căruia creditorul are dreptul la daune-interese pentru repararea prejudiciului pe care debitorul i 1-a cauzat si care este consecința directă si necesară a neexecutării fără justificare sau, după caz, culpabile a obligației.

In mod similar trimiterile instanței de apel la art. 1461-1468 C. civ. nu au rolul de a schimba cadrul juridic dedus judecății, ci de a argumenta complet în drept greșita interpretare a normelor legale susținută de către recurentă, în ceea ce privește calificarea clauzei prevăzute la art. 4.2.5. din contract, textele legale succedând celor invocate de părți.

Pentru considerentele expuse, înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 497 C. proc. civ., urmează să respingă ca nefondat recursul declarat de reclamanta S.C. A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 2058 din 22 octombrie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a Vi-a Civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta S.C. A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 2058 din 22 octombrie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a Vi-a Civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 13 octombrie 2020.