ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2267/2020

Ședința publică din data de 11 noiembrie 2020

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a Civilă, sub număr de dosar x/2015, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâtele B. S.A. și B. prin Sucursala Sector 3 București, solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să constate caracterul abuziv al clauzelor stipulate în contractul de credit nr. x/25.06.2007 și, pe cale de consecință, să dispună anularea și constatarea nulității acestora; să dispună obligarea pârâtei la plata sumelor încasate cu titlu de comision de administrare și celorlalte comisioane, la plata dobânzii încasate în perioada 25.07.2008- 05.12.2011; să dispună înghețarea cursului de schimb valutar euro-leu și efectuarea plăților în temeiul contractului la valoarea euro de la data încheierii acestuia, respectiv calcularea și plata ratelor creditului la valoarea în RON a monedei euro de la data încheierii contractului (3,1782 RON); obligarea pârâtei la restituirea către reclamant a sumei plătite în plus ca urmare a creșterii valorii monedei euro și a dobânzii legale.

Prin sentința civilă nr. 3095 din 20 mai 2016 a Tribunalului București, secția a VI-a civilă s-a admis în parte cererea de chemare în judecată, s-a constatat nulitatea absolută parțială a clauzei prevăzute la pct. 5 din contractul de credit, numai în ceea ce privește caracterul variabil al dobânzii după primul an, s-a constatat nulitatea absolută a clauzei prevăzute la pct. 9 lit. b) și e) din contractul de credit, a fost obligată pârâta să restituie reclamantului suma percepută cu titlu de comision de administrare, precum și sumele percepute în plus cu titlu de dobândă fixă stabilită prin contract și sumele percepute în plus cu titlu de dobândă, după primul an de creditare și până la încheierea actului adițional la data de 05.12.2011, fiind respinse celelalte cereri, ca neîntemeiate.

Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, prin decizia nr. 380 din 16 februarie 2018, a respins, ca nefondat, apelul formulat de către apelanta-pârâtă S.C. C. S.A. împotriva încheierii din 7 iunie 2017 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2015.

A respins, ca nefondat, apelul formulat de către apelantul-reclamant A. împotriva sentinței civile nr. 3095 din 20 mai 2016, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2015.

A admis apelul formulat de către apelanta-pârâtă S.C. C. S.A. împotriva sentinței civile nr. 3095 din 20 mai 2016, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2015.

A schimbat în parte sentința apelată și în consecință: a respins, ca nefondat, capătul de cerere având ca obiect constatarea nulității absolute a clauzei prevăzute de art. 9 lit. b); a obligat reclamantul la plata către pârâtă a sumei de 500 RON cu titlu de cheltuieli de judecată în fond; a menținut în rest sentința apelată.

A obligat apelantul-reclamant la plata sumei de 1000 RON către apelanta-pârâtă, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

Împotriva acestei decizii, reclamantul A. a declarat recurs.

În argumentarea cererii, reiterând criticile din apel, un prim motiv de recurs, precizează recurentul, vizează faptul că atât instanța de apel, cât și cea de fond au respins capătul de cerere privind "comisionul de administrare" pentru perioada 2011 până la data finalizării contractului de credit nr. x din 25.06.2007 încheiat cu intimata-pârâtă B..

Astfel, solicită instanței de recurs să constate că în art. 9 pct. c din contractul încheiat este menționat că recurentul plătește un comision de administrare de 45 Euro lunar, reprezentând un procent 0,5% din valoarea creditului contractat prevăzut la pct. I.

Susține că este obligat să achite lunar un comision de administrare de 45 Euro, comision care, în raport cu dispozițiile art. 4 alin. (1) și (2) din Legea nr. 193/2000, în opinia sa, constituie o clauză abuzivă.

Conform dispozițiilor art. 4 alin. (1) și (2) din Legea 193/2000, o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă, dacă prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei credințe, un dezechilibru semnificativ, între drepturile și obligațiile părților.

O clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv. Mai mult, arată că perceperea lunară de către intimată a Comisionului de administrare produce un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

În realitate, acest comision numit de Bancă "Comision de Administrare"de 45,33 Euro este practic o altă Dobândă fixă lunară aplicată la Dobânda variabilă deja calculată de Bancă. Ori, tocmai de aceea legiuitorul a venit în sprijinul consumatorului, pentru ca Banca să nu abuzeze de consumator, încălcând dispozițiile legale și principiile bunei credințe, astfel încât să existe între aceștia un raport corect și legal. Mai mult, arată că în prezenta cauză și în prezentul Contract de credit, prin încasarea lunară a acestui comision de administrare, Banca urmărește o îmbogățire fără justă cauză, producând un dezechilibru semnificativ între cele două părți contractante. De asemenea, solicită instanței să constatate că acest comision de administrare, calculat și perceput lunar, disimulează, de fapt un procent consistent de dobândă, mărind artificial costul efectiv al creditului si, în plus, creând Băncii un avantaj. Acest comision de administrare nu reprezintă altceva decât o dobândă mascată care, pe lângă faptul ca lezează interesele economice ale clientului, aduce atingere și mediului concurențial al Băncii, dezavantajând Băncile concurente prin prezentarea unor dobânzi doar aparent reduse, dar care, de fapt, disimulează un spor de dobândă sub denumirea de comision de administrare. Or, se observă că disimularea unei părți a dobânzii sub denumirea de comision de administrare este o dovadă clară a relei credințe a Băncii care percepe un astfel de comision, întrucât reprezintă o modalitate de inducere în eroare a clientului și pe cale de consecință apelantul plătește efectiv două dobânzi cu denumiri diferite. Mai mult, consideră că prin continuarea plății lunare a comisionului de administrare de către apelant s-ar perpetua un dezechilibru semnificativ între drepturile apelantului și obligațiile Băncii.

De asemenea, având în vedere constatarea nulității acestei clauze contractuale, apreciază că se justifică obligarea intimatei la restituirea sumelor încasate până la data plății efective, încasată de Bancă, și pe cale de consecință intimata nu mai are niciun temei să rețină sumele încasate în plus, prin perceperea nejustificată a acestui comision de administrare, atâta timp cât lunar Banca percepe o dobândă la credit. Ori, perceperea lunară atât a unui comision de administrare, cât și a unei dobânzi lunare nu numai că contravin legii, dar constituie o clauză abuzivă în raport cu dispozițiile art. 4, alin. (1) din L. 193/2000.

Solicită instanței să aibă în vedere și jurisprudența privind litigiile cu profesioniștii, iar pe cale de consecință să constatate ca fiind întemeiată cererea, atât în raport cu motivele invocate, cât și cu hotărârile definitive pronunțate în acest sens.

Învederează instanței de recurs că prezenta cerere este întemeiată și în raport cu hotărârea instanței de fond, prin care s-a admis și a fost obligată intimata Bancă să restituie recurentului atât dobânda, cât și comisionul de administrare pentru perioada 2008-2011, comision ce se bucură de putere de lucru judecat, așa cum a menționat Curtea de Apel București prin hotărârea recurată.

Așadar, atâta timp cât comisionul de administrare pentru perioada 2008-2011 s-a constatat ca fiind abuziv și se bucură de putere de lucru judecat, conform deciziei recurate, apreciază că și constatarea abuzivă a comisionului de administrare după 2011 până la data finalizării contractului constituie ca fiind o clauză abuzivă pentru motivele invocate, cât și raportat la practica judiciară.

Este de notorietate faptul că prin raportare la practica europeană, majoritatea băncilor au exclus din contractele de credit acest comision de administrare ca fiind abuziv perceput de Bancă.

În concluzie, pentru aceste considerente solicită instanței să constate că acest comision de administrare de 45 Euro/lună constituie o clauză abuzivă, motiv pentru care solicită anularea acestuia din contractul de credit ca fiind abuziv, și pe cale de consecință obligarea intimatei la restituirea către recurent a sumei de 4320 Euro, încasată cu titlu de comision de administrare, cât și a sumelor calculate până la data plății efective.

Al doilea motiv de recurs, precizează reclamantul, îl constituie faptul că atât instanța de fond, cât și cea de apel au respins cererea de înghețare a cursului Euro-Leu în ceea ce privește diferența de curs pe care o avea EURO la data încheierii contractului și evoluția acestuia până la data plătii actuale. În fapt, menționează că atunci când recurentul a încheiat contractul de credit, respectiv la data de 25.06.2007, Euro avea o valoare de 3.1782 RON, la data depunerii acțiunii 08.07.2015 avea o valoare de 4.4850 RON, iar la data prezentului recurs avea o valoare de 4.6651 RON.

Consideră că în speță sunt aplicabile statuările CJUE din cauza C-26/13 Kasler vs. Ungaria, paragraf 59, conform cărora art. 4, alin. (2) din Directiva 93/13 trebuie interpretată în sensul că termenii "obiectul principal al contractului" nu acoperă o clauză cuprinsă într-un contract de împrumut încheiat în monedă străină între un vânzător și consumator și care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, în temeiul căreia pentru calcularea ratelor împrumutului se aplică cursul de schimb la vânzare al acestei valute decât în cazul în care se constată ceea ce revine în sarcina instanței să verifice, având în vedere natura, economia, prevederile contractului, precum și contextul său juridic că respectiva clauză stabilește o prestație esențială a acestui contract care ca atare îl caracterizează.

O astfel de clauză, în măsura în care cuprinde o obligație pecuniară a consumatorului de a plăti în cadrul ratelor împrumutatului, sumele care rezultă din diferența dintre cursul de schimb la vânzare și cursul de schimb la cumpărare ale monedei străine, nu poate fi considerată că ar cuprinde o "renumerație" al cărei caracter adecvat în calitate de contrapartidă a unei prestații efectuată de împrumutător să nu poată face obiectul unei aprecieri pentru a se stabili dacă este abuzivă în temeiul art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13.

Se observă, așadar că suma suplimentară pe care consumatorul este silit să o achite Băncii cu titlul de diferență dintre cursul de schimb la vânzare și cursul de schimb la cumpărare a monedei străine nu poate fi deci considerată că ține de obiectul principal al contractului și prin urmare clauza care impune această obligație poate fi cercetată, în raport cu legislația națională dacă este sau nu abuzivă.

Având în vedere că diferența de curs este dublă, consideră că menționatul contract nu a fost negociat, iar Banca a ascuns informații esențiale relative la riscul de depreciere a monedei naționale, fiind astfel considerată o clauză abuzivă, întrucât provoacă un dezechilibru semnificativ.

De asemenea, consideră întemeiată cererea sa în raport cu dispozițiile legale în materie bancară, având în vedere că Banca este obligată atunci când acordă un credit să țină cont de veniturile împrumutatului și valoarea ratei lunare stabilită așa încât să nu să depășească gradul maxim de îndatorare stabilit de Normele BNR de 35% din venitul net la nivelul anului 2007.

Datorită faptului ca Euro a cunoscut o creștere de peste 100%, iar veniturile nete au rămas aceleași, rezultă că principiul legal care a stat la baza încheierii Contractului de Credit este încălcat, motiv pentru care prezenta clauză este abuzivă.

Așa fiind, solicită să se constate caracterul abuziv al acestei diferențe de curs și, pe cale de consecință, înghețarea cursului privind valoarea pe care a avut-o Euro la data acordării creditului.

Totodată, mai susține recurentul, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a stabilit că "Clauza care stabilește denominarea plăților în moneda străină după un curs majorat fața de cel de la data acordării creditului nu face parte din preț și deci poate fi analizată sub aspectul caracterului abuziv".

De asemenea, arată că solicitarea sa este întemeiată, având în vedere că prin creșterea semnificativă de 50% a Euro s-a produs un dezechilibru contractual între reclamantul consumator, care nu a fost pe deplin informat despre evoluția acestei monede și câștigul injust obișnuit de Bancă.

Mai mult, în speța de față, prin creșterea majoră a Euro s-a produs un dezechilibru major între drepturile și obligațiile asumate de părți, iar riscul valutar la care este supus recurentul, este suportat exclusiv de către acesta, cu toate consecințele negative asupra posibilității de respectare a obligațiilor contractuale.

Apreciază ca fiind întemeiată cererea sa și arată că Banca a fost de rea credință și a acționat în mod conștient, omițând să informeze cu bună știință consumatorul asupra riscului de hipervalorizare a Euro, fenomen previzibil pentru experții financiari, iar clientul apelant s-a aflat în imposibilitatea reală de a negocia această clauză, fiind constrâns, prin natura redactării contractului de credit la acceptarea acestuia așa cum a fost prestabilit.

Astfel, arată că intimata Bancă, prin folosirea acestor "practici bancare" a obținut prin încheierea acestui contract un câștig injust, lucru contrar principiului echității și bunei credințe, principii ce trebuie să garanteze relațiile contractuale.

Mai arată că recurentul se încadrează în categoria consumatorilor medii, astfel cum se prevede în legislație - art. 2 lit. m) din Legea nr. 363/2007 și cum această noțiune a fost avută în vedere în cadrul dreptului comunitar al concurentei (cauza CJUE din 18.03.1993 în cauza Yves Rocher) și în cadrul dreptului comunitar al afacerilor (cauzele Langguth din 1995, Sprinheide din 1998 și Darbo din 2000), când s-a avut în vedere că un consumator mediu este unul care, în mod rezonabil, este atent si avizat, că aceștia nu confundă noțiunea de "dezechilibru semnificativ" în accepțiunea normelor comunitare atunci când se raportează la suma pe care ar trebui să o plătească, iar Banca interpretează eronat opinia Curții Europene în sensul că există dezechilibru semnificativ doar dacă Banca nu are nici o obligație (obligația virării sumei împrumutate în contul clientului si a administrării creditului pe toată perioada derulări contractului nu pot fi apreciate ca și contraprestație echivalentă obligațiilor impuse consumatorului).

Prin efectul de levier, legea restabilește echilibrul în contract, suprimând sau atenuând voința contractuală a profesionistului. Aceeași competență de reechilibrare a prestațiilor părților o au și instanțele, adaptând contractele sau suplinind în contract clauze care n-ar fi putut fi acceptate de profesionist (partea puternică în contract), dar care îl protejează pe consumator sau clientul insignifiant (partea slabă în contract).

Precizează faptul că, prin Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive în contractele comercianților cu consumatorii, lege care a transpus conținutul Directivei Consiliului 93/13/CE din 5 aprilie 1993, s-a stabilit în mod expres competența instanței de judecată de a constata caracterul abuziv al clauzelor din aceste contracte. Interpretând această directivă, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a stabilit în cauza Oceano Grupo Editorial S.A. versus Rocio Murciano Quintero (C - 240/98), că protecția conferită consumatorului de acest act normativ permite judecătorului național să aprecieze din oficiu caracterul abuziv al unei clauze contractuale, în măsura în care este învestit cu formularea unei cereri întemeiate pe ea. Întrucât un asemenea examen presupune existența în prealabil a unui contract semnat de către cele două părți care și-a produs integral sau parțial efectele, este neîndoielnic că executarea pentru un anumit interval de timp a obligațiilor asumate de către consumator nu poate împiedica verificarea conținutului său de către instanța de judecată. Faptul că acest contract a fost executat ca atare sau parțial de consumator nu echivalează cu acceptarea în integralitate a conținutului acestuia, din moment ce el conține clauze abuzive. Rațiunea acestui act normativ constă în poziția de inferioritate economică, juridică și tehnică a consumatorului în raport cu comerciantul, inferioritate care se manifestă atât în ceea ce privește puterea de negociere, cât și în ceea ce privește nivelul de informare. Această situație îl pune pe consumator în postura de a adera la condițiile redactate în prealabil de către comerciant fără a avea puterea de a influența conținutul lor.

De asemenea, în conformitate art. 6 din Legea 193/2000 privind clauzele abuzive în contractele comercianților cu consumatorii, clauzele abuzive sunt fără efect pentru consumator, iar contractul va continua să fie executat de părți doar dacă, prin eliminarea acestor clauze abuzive, contractul nu se impune a fi anulat sau reziliat. Art. 4 și art. 13-14 din aceeași Lege nr. 193/2000 permit judecătorului să intervină în contract, pentru a-l revizui sau reconstrui, după ce, în prealabil, a constatat caracterul abuziv al unora dintre clauzele contractului, aplicând sancțiunea nulității absolute a acestor clauze. Dacă rezilierea contractului pentru eliminarea clauzelor abuzive nu se impune, contractul putând fi executat în continuare, judecătorul dispune continuarea sa, de data aceasta de pe poziții echilibrate ale părților.

Având în vedere toate aceste aspecte, se constată că voința clientului se rezumă la a semna sau nu contractul, singura sa opțiune fiind aceea de a alege între diferite tipuri standard de contracte, opțiune care este și ea controlată de Bancă, întrucât Banca este cea care stabilește scoring-ul clientului, elemente în funcție de care, după analiza dosarului (pentru care Banca încasează un comision consistent), Banca indică clientului tipul de credit în care se încadrează conform ratingului.

În concluzie, pentru aceste motive temeinice și legale solicită instanței să constate caracterul abuziv al acestei diferențe de curs și pe cale de consecință să se dispună înghețarea cursului privind valoarea pe care a avut-o EURO la data acordării creditului, respectiv la 3.1782 RON, ca fiind întemeiată și pe cale de consecință admiterea prezentului recurs.

Din simpla lecturare a Contractului de Credit, se poate observa intenția Băncii de a modifica natura juridică a acestuia, respectiv din act juridic bilateral în act juridic unilateral, prezentându-se astfel ca fiind un contract de adeziune.

Menționează că, în considerarea celor mai sus evidențiate, eventualele acte de care s-ar prevala Banca în susținerile sale nu pot reprezenta decât un simplu act unilateral, ceea ce îl îndreptățește a considera maniera de a acționa a Băncii ca fiind una discreționară, exclusiv în favoarea acesteia și în detrimentul clientului.

Modificările operate de Bancă nu pot îndeplini cerințele legii, aflându-ne în situația în care nu sunt stabilite conform unor criterii obiective care să fie apreciate direct și de către client. Posibilitatea verificării îndeplinirii condițiilor pe care le cuprind, de către reclamant nu este operabilă la momentul încheierii contractului, deci insuficient prezentată, ci abia ulterior, atunci când doar clientul devine cel care în raporturile create, își asumă consecințele imposibilității cunoașterii și asumării unui criteriu obiectiv.

Mai mult, precizează faptul că modalitatea de abordare a clauzelor de către Bancă, face ca acestea să fie interpretate exclusiv în favoarea sa, servind doar interesele proprii, fără a lăsa posibilitatea clientului să verifice legalitatea și oportunitatea modificărilor operate.

Se observă din modul de redactare al clauzelor contractuale ușurința cu care operatorul economic înțelege să utilizeze anumite terminologii, considerate esențiale, fără a lua în calcul și puterea de înțelegere a consumatorului persoană fizică luată individual.

Mai mult, consideră că semnătura recurentului înscrisă pe formularul de contract de credit, prin care acesta înțelege să desfășoare raporturi contractuale cu Banca nu este de natură a suplini acordul său și asupra modificărilor ulterioare survenite la nivelul contractului.

Intimata-pârâtă S.C. C. S.A. a formulat întâmpinare prin care a solicitat, în esență, respingerea recursului.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ., iar prin încheierea din 19 octombrie 2018 a fost încuviințat în unanimitate raportul asupra admisibilității în principiu a recursului și s-a dispus comunicarea acestuia părților, potrivit dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Prin încheierea din 20 septembrie 2019 a fost admis în principiu recursul declarat de recurentul-reclamant și a fost acordat termen la 8 noiembrie 2019 pentru soluționarea acestuia.

Prin încheierea din 8 noiembrie 2019, în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., a fost suspendată judecata recursului până la soluționarea cauzei nr. C-81/19 aflată pe rolul Curții de Justiție a Uniunii Europene.

Ca urmare a soluționării cauzei C-81/19 aflată pe rolul Curții de Justiție a Uniunii Europene, constatându-se că motivul care a stat la baza suspendării judecății nu mai subzistă, la termenul din 11 noiembrie 2020 s-a dispus repunerea cauzei pe rol.

Înalta Curte de Casație și Justiție, verificând în cadrul controlului de legalitate decizia atacată în raport de criticile formulate și temeiurile de drept invocate, constată că recursul nu este fondat, pentru următoarele considerente:

Deși recurentul nu și-a încadrat criticile în niciunul dintre motivele reglementate expres de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ., se apreciază că anumite susțineri pot fi analizate din perspectiva motivului instituit de pct. 8 al art. 488 C. proc. civ., întrucât acestea vizează aplicarea greșită a normelor de drept material incidente în soluționarea capetelor de cerere privind constatarea caracterului abuziv al clauzei referitoare la comisionul de administrare și al clauzei privind riscul valutar, însă se constată că acest motiv de casare nu este incident.

Este de necontestat că ceea ce reclamantul a contestat pe calea apelului și contestă și prin prezentul recurs referitor la comisionul de administrare vizează doar perioada ulterioară datei de 5.12.2011, dată la care părțile au implementat prin act adițional dispozițiile din O.U.G. nr. 50/2010.

În mod greșit recurentul pretinde că atâta timp cât comisionul de administrare pentru perioada 2008-2011 s-a constatat ca fiind abuziv și se bucură de putere de lucru judecat, conform deciziei recurate, se poate aprecia caracterul abuziv al acestuia și după 2011 până la data finalizării contractului.

Contrar susținerilor recurentului, s-a reținut legal că în lipsa contestării soluției efective, ceea ce tribunalul a stabilit referitor la comisionul de administrare până la data de 05.12.2011 a intrat în puterea de lucru judecat, însă, ulterior acestei date, în condiții în care actul adițional a fost semnat după intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 50/2010, acest comision, reglementat prin art. 36 al O.U.G. nr. 50/2010, nu poate fi apreciat ca fiind abuziv.

Sunt lipsite de justificare raportarea recurentului la practica băncilor europene, care au exclus din contractele de credit acest comision, considerat ca fiind abuziv perceput de Bancă, precum și interpretarea pe care acesta o dă comisionului de administrare ca fiind "o dobândă fixă lunară aplicată la dobânda variabilă deja calculată de Bancă".

Aceasta întrucât, clauza care reproduce o dispoziție legală nu poate fi abuzivă, iar potrivit art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 clauzele contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare nu sunt supuse dispozițiilor legii.

Cu alte cuvinte, legalitatea perceperii comisionului de administrare aflat în discuție este confirmată de însăși O.U.G. nr. 50/2010 (act normativ în vigoare la momentul încheierii actului adiționat, respectiv la 05.12.2011), așa încât, clauza referitoare la acest comision, așa cum este prevăzută în actul adițional din 05.12.2011, nu poate fi analizată, întrucât reprezintă o transpunere a legii în contract.

În ceea ce privește susținerile recurentului-reclamant referitoare la înghețarea cursului euro-leu la data încheierii contractului, Înalta Curte subliniază că analiza caracterului abuziv al oricărei clauze contractuale pornește de la interpretarea dispozițiilor art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, în funcție de care, instanțele trebuie să stabilească, prealabil analizei pe fond a caracterului abuziv al clauzelor, dacă acestea se încadrează în situațiile de exceptare prevăzute în acest text legal.

Este esențial de reținut că articolul 1 alin. (2) din Directiva nr. 93/13/CEE, transpus în dreptul național prin art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 instituie o excludere din domeniul de aplicare a regimului acestei Directive a acelor clauze contractuale care reflectă actele cu putere de lege sau normele administrative obligatorii.

În sensul atribuit de dreptul Uniunii Europene, actele sau normele obligatorii ale dreptului național sunt excluse din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, atât normele imperative, cât și cele supletive, acestea din urmă fiind menționate în mod expres în considerentul al treisprezecelea ca fiind cele ce se aplică între părțile contractante cu condiția să nu se fi instituit alte acorduri.

Cum în mod corect a reținut și instanța de apel, această interpretare a prevederilor Directivei 93/13 a fost evidențiată și de Curtea de Justiție a Uniunii Europene. Astfel, în Cauza C-92/11 RWE Vertrieb AG împotriva Verbraucherzentrale Nordrhein - Westfalen eV, Curtea a reținut următoarele:

"după cum reiese din al treisprezecelea considerent al Directivei 93/13, excluderea prevăzută la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 cuprinde clauze care reflectă dispoziții din dreptul național care se aplică între părțile contractante independent de alegerea acestora sau cele ale dispozițiilor menționate care sunt aplicabile din oficiu, cu alte cuvinte în lipsa unui aranjament diferit al părților în această privință" (par. 26); "această excludere a aplicării regimului Directivei 93/13 este justificată de faptul că, în cazurile prevăzute la punctele 26 și 27 din prezenta hotărâre, se poate prezuma în mod legitim că legiuitorul național a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor și obligațiilor părților în anumite contracte" (par. 28).

În Cauza C-34/13 Monika Kusionova împotriva SMART Capital a.s., Curtea a menționat că "această excludere presupune îndeplinirea a două condiții. Pe de o parte, clauza contractuală trebuie să reflecte un act cu putere de lege sau o normă administrativă, iar, pe de altă parte, respectivul act cu putere de lege trebuie să fie obligatoriu" (par. 78). Totodată, Curtea a reținut că "pentru a stabili dacă o clauză contractuală este exclusă din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, revine instanței naționale sarcina să verifice dacă această clauză reflectă prevederile din dreptul național care se aplică între părțile contractante independent de alegerea lor sau pe cele care sunt aplicabile ope legis, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părți în această privință" (par. 79).

Din Hotărârea pronunțată în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc și alții împotriva Băncii Românești S.A. rezultă că expresia "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii", în sensul articolului 1 alin. (2) din Directivă, acoperă, în raport de al treisprezecelea considerent al acesteia, și norme supletive, respectiv acelea care, potrivit legii, se aplică între părțile contractante cu condiția ca părțile să nu fi derogat prin convenție.

În această cauză, care vizează tocmai o situație precum cea dedusă judecății în prezentul dosar, Curtea de Justiție a Uniunii Europene statuând prin Hotărârea pronunțată în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc și alții împotriva Băncii Românești S.A., că "articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 instituie o excludere din domeniul de aplicare al acesteia, care vizează clauzele care reflectă actele cu putere de lege sau normele administrative obligatorii" (par. 27); "că această excludere presupune îndeplinirea a două condiții. Pe de o parte, clauza contractuală trebuie să reflecte un act cu putere de lege sau o normă administrativă, iar, pe de altă parte, actul sau norma respectivă trebuie să fie obligatorie" (par. 28); că "pentru a stabili dacă o clauză contractuală este exclusă din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, revine instanței naționale sarcina să verifice dacă această clauză reflectă prevederile din dreptul național care se aplică între părțile contractante independent de alegerea lor sau pe cele care sunt de natură supletivă și, prin urmare, aplicabile ope legis, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părți în această privință" (par. 29).

Astfel, prin Hotărârea pronunțată în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc și alții împotriva Băncii Românești S.A., Curtea de Justiție a Uniunii Europene a instituit o ordine de prioritate a condițiilor care trebuie să fie verificate din perspectiva Directivei 93/13, neîndeplinirea uneia dintre condiții făcând de prisos analiza celor subsecvente și determinând concluzia lipsei caracterului abuziv al clauzei cercetate.

Recent, prin Hotărârea Curții de Justiție din 9 iulie 2020, pronunțată în Cauza C-81/19, NG, OH împotriva S.C. Banca Transilvania S.A., având ca obiect o cerere de decizie preliminară ce privește, într-o primă întrebare, interpretarea Directivei 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, în sensul de a se stabili dacă articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că o clauză contractuală care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, ci reflectă o normă care, potrivit legii naționale, se aplică între părțile contractante în lipsa unui acord diferit în această privință, intră în domeniul de aplicare al acestei directive, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a statuat, în considerarea propriei jurisprudențe, următoarele:

"împrejurarea că legiuitorul național a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor și obligațiilor părților la anumite contracte nu constituie o condiție pentru aplicarea excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13, ci justificarea unei astfel de excluderi".

Rezultă că, pentru a stabili dacă condițiile excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 sunt îndeplinite, Curtea a statuat că îi revine instanței naționale sarcina să verifice dacă clauza contractuală vizată reflectă dispoziții de drept național care se aplică în mod imperativ între părțile contractante independent de alegerea lor sau dispoziții de natură supletivă și, prin urmare, aplicabile automat, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părți în această privință (a se vedea în acest sens Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11, EU:C:2013:180, punctul 26, Hotărârea din 10 septembrie 2014, Kušionová C-34/13, EU:C:2014:2189, punctul 79, Hotărârea din 20 septembrie 2017, Andriciuc și alții, C-186/16, EU:C:2017:703, punctele 29 și 30, precum și Hotărârea din 3 martie 2020, Gómez del Moral Guasch, C-125/18, EU:C:2020:138, punctul 32).

Ca atare, prin decizia recurată, instanța de apel a stabilit în mod corect, pe baza prevederilor contractuale și legale, cu referire la clauzele contestate de reclamantă, că acestea reflectă principiul nominalismului monetar, reglementat de art. 1578 C. civ. din 1864. Conform acestui text de lege:

"obligația ce rezultă din împrumut de bani este totdeauna pentru aceeași sumă numerică arătată în contract", iar la alin. (2) se prevede "întâmplându-se o sporire sau o scădere a prețului monedelor, înainte de a sosi epoca plății, debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată și nu este obligat a restitui această sumă decât în speciile aflătoare în curs la momentul plății." Altfel spus, debitorul obligației de restituire a unui împrumut de consumație (categorie care include și creditele bancare) va fi liberat prin plata sumei numerice arătate în contract, indiferent de fluctuațiile monedei în care a fost acordat împrumutul.

Părțile ar fi putut deroga de la aceste prevederi legale, dar nu au făcut-o, astfel că norma menționată se aplică în lipsa unei alte înțelegeri a părților.

S-a reținut cu justețe că prevederile art. 1578 C. civ. cuprind o dispoziție legală dispozitivă supletivă ce se aplică ope legis în lipsa unui acord diferit între părți, în același sens - al calificării acestor dispoziții drept norme cu caracter supletiv ce se aplică și în lipsa unei mențiuni exprese în contract, putând fi amintite și considerentele Deciziei Curții Constituționale nr. 62/2017.

În atare context, Înalta Curte reține că, față de prevederile Legii nr. 193/2000, interpretate în lumina Directivei 93/13/CEE a Consiliului și a celor statuate de Curtea de Justiție a Uniunii Europene, clauza contractuală, care prevede obligația pentru împrumutat de a restitui creditul în moneda în care a fost acordat (EURO), nu poate forma obiectul cenzurii instanței de judecată, din următoarele rațiuni de ordin legal:

Conform art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, clauzele contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare nu sunt supuse dispozițiilor prezentei legi. Această prevedere legală transpune în dreptul intern dispozițiile art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului, potrivit cărora dispozițiile prezentei directive nu se aplică clauzelor contractuale care reflectă acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii sau dispozițiile ori principiile din convențiile internaționale la care statele membre sau Comunitatea sunt părți.

Pentru a identifica aria de excludere vizată de această dispoziție legală, este necesară determinarea conținutului noțiunii de "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii", determinare care este realizată, fără echivoc, chiar în preambulul Directivei în considerentul al treisprezecelea, unde se prevăd următoarele:

"întrucât se consideră că actele cu putere de lege sau normele administrative ale statelor membre, care determină direct sau indirect clauzele contractelor încheiate cu consumatorii, nu conțin clauze abuzive; întrucât, în consecință, nu este necesar ca prezenta directivă să se aplice clauzelor care reflectă actele cu putere de lege sau normele administrative obligatorii și principiile sau dispozițiile din convențiile internaționale la care statele membre sau Comunitatea sunt părți; întrucât, în această privință, formularea "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii" din articolul 1 alin. (2) se referă și la normele care, în conformitate cu legea, se aplică între părțile contractante, cu condiția să nu se fi instituit alte acorduri".

Din cele anterior menționate reiese că în aria de excludere din domeniul de aplicare al Directivei 93/13 se numără nu doar clauzele care transpun prevederi imperative din dreptul național, ci și cele care transpun prevederi supletive, aplicabile între părți în lipsa unei derogări de la acestea. Conjuncția "sau", utilizată de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în paragrafele 79, respectiv 29 ale hotărârilor pronunțate în cauzele C-34/13 Monika Kusionova împotriva SMART Capital, respectiv C-186/16 Ruxandra Andriciuc și alții împotriva Băncii Românești S.A., nu are sens adversativ, nefiind destinată a pune în antiteză ipotezele pe care le leagă (a normelor imperative și a celor supletive), ci sens disjunctiv, ceea ce semnifică faptul că, în oricare dintre cele două ipoteze, este aplicabilă premisa avută în vedere (excluderea clauzei din domeniul de aplicare al directivei).

Este de reținut faptul că dispozițiile de drept intern care au transpus Directiva 93/13 nu au instituit un regim derogatoriu de la aceasta, prevederile art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 făcând vorbire de clauze contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare, fără a distinge după cum aceste acte normative sunt imperative ori supletive.

Aplicând în cauza de față argumentele anterior expuse, reiese cu evidență faptul că stipulațiile din contractul de credit care prevăd obligația pentru reclamant, în calitate de împrumutat, de a restitui creditul în moneda în care acesta a fost acordat (EURO), sunt excluse din domeniul de aplicare al Legii nr. 193/2000 și al Directivei 93/13, întrucât preiau o dispoziție supletivă din dreptul intern (art. 1578 din C. civ. din 1864), de la care părțile nu au derogat.

În concluzie, clauzele care stipulează restituirea creditului în aceeași monedă în care a fost acordat (EURO) transpun o normă supletivă din dreptul național, astfel că sunt exceptate din domeniul de aplicare al Directivei 93/13 și al Legii nr. 193/2000, instanța de apel statuând în mod judicios asupra acestui aspect.

Neintrând în domeniul de aplicare al legii, în mod evident nu se mai impunea în apel și nu se impune nici în recurs analiza criticilor referitoare la includerea acestor clauze în noțiunea de obiect principal al contractului, la cerințele de transparență a clauzelor sau de informare a consumatorului ori la cerințele de echilibru sau de bună-credință etc.

Nu în ultimul rând, instanța constată că recurentul-reclamant nu a învestit instanțele de fond, în principal, cu o acțiune vizând executarea contractului de credit și adaptarea acestuia, ci cu o acțiune întemeiată pe dispozițiile legislației privind protecția consumatorului. Or, solicitându-se constatarea caracterului abuziv și nulitatea absolută a unor clauze contractuale, au fost supuse analizei împrejurări anterioare și concomitente datei încheierii contractului de credit, și nu ulterioare acestei date.

Totodată, este de menționat că jurisprudența națională nu poate servi ca reper obligatoriu pentru instanțe, neavând calitatea unui izvor de drept, instanța învestită cu soluționarea cauzei fiind ținută de particularitățile concrete ale speței.

În condițiile în care restabilirea situației de fapt excede competenței instanței de recurs, se impune respingerea criticilor de netemeinicie, care nu satisfac exigențele impuse de art. 488 C. proc. civ.

Pentru rațiunile înfățișate, constatând că nu este incident motivul de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., decizia atacată fiind la adăpost de orice critică, Înalta Curte de Casație și Justiție, cu aplicarea dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., văzând și prevederile art. 499 C. proc. civ., va respinge recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei civile nr. 380 din 16 februarie 2018 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, ca nefondat, menținând decizia atacată, ca fiind legală.

Constatând culpa procesuală a recurentului în promovarea recursului de față și în raport de solicitarea intimatei S.C. C. S.A. privind acordarea cheltuielilor de judecată, urmează ca, în temeiul dispozițiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ., să fie admisă cererea acesteia, în sensul obligării recurentului-reclamant A. la plata sumei de 3872,20 RON cheltuieli de judecată către intimata-pârâtă S.C. C. S.A., conform înscrisurilor doveditoare aflate la dosar.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei civile nr. 380 din 16 februarie 2018 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, ca nefondat.

Obligă pe recurentul-reclamant A. la plata sumei de 3872,20 RON cheltuieli de judecată către intimata-pârâtă S.C. C. S.A..

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 11 noiembrie 2020.