ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2360/2020

Ședința publică din data de 18 noiembrie 2020

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la data de 30 mai 2017 sub nr. x/2017, prin declinare de competență, reclamanții A. și B. au chemat în judecată pârâta C. S.A., pentru ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să se constate caracterul abuziv și, drept consecință, nulitatea absolută a clauzelor cuprinse în art. 8 din condițiile particulare, prin raportare la art. 4.1 lit. a) - d) din contractul de credit nr. x/27.09.2007 (privind comisionul de acordare credit, comisionul de rambursare anticipată, comisionul de gestionare și comisionul pentru nerespectarea clauzelor contractuale), să se dispună restituirea sumelor încasate cu titlu de comision de întocmire dosar (1.600 euro) și a sumelor încasate cu titlu de comision de gestionare și care urmează a se achita cu acest titlu până la soluționarea litigiului. Se mai solicită și stabilizarea cursului euro - leu la cursul de la data semnării contractului și să se facă denominarea plăților în moneda națională. Cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă cu nr. 4097 din 08 noiembrie 2017, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a admis în parte cererea formulată de reclamanți; a constatat caracterul abuziv și, drept consecință, nulitatea absolută a clauzelor cuprinse în art. 8 din condițiile particulare, prin raportare la art. 4.1 lit. a) - d) din contractul de credit nr. x/27.09.2007 (privind comisionul de acordare credit, comisionul de rambursare anticipată, comisionul de gestionare și comisionul pentru nerespectarea clauzelor contractuale); a obligat pârâta să restituie reclamanților suma de 1.600 euro, precum și sumele achitate de reclamanți pe toată durata derulării contractului, cu titlu de comision de gestionare credit; a respins în rest cererea introductivă ca neîntemeiată, inclusiv în ceea ce privește cheltuielile de judecată.

Prin decizia civilă nr. 712A din 11 aprilie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, a fost respins apelul declarat de apelanții- reclamanți A. și B., ca nefondat; a fost admis apelul declarat de apelanta-pârâtă C. S.A. împotriva aceleiași sentințe; a fost schimbată sentința atacată, în sensul că a fost respinsă acțiunea ca neîntemeiată.

Împotriva acestei decizii, reclamanții au declarat recurs.

În motivare, recurenții-reclamanți arată că hotărârea atacată este dată cu aplicarea și interpretarea greșită a legii, instanța de apel aplicând în mod greșit textele de lege aplicabile situației de fapt.

Referitor la comisionul de acordare credit, recurenții-reclamanți arată că această clauză este abuzivă, întrucât perceperea acestui comision nu este justificată în mod clar și neechivoc în cadrul contractului și nu se menționează care sunt serviciile oferite de bancă.

De asemenea, recurenții-reclamanți apreciază că acest comision este abuziv, întrucât este calculat la cuantumul creditului și nu la volumul de muncă, la complexitatea actelor ce formează documentația întocmită de bancă, nefiind negociat și nici definit în contract, creând un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților contractante.

În opinia recurenților-reclamanți, este necesar ca în contractul de credit să se indice în mod transparent motivele care determină acest comision, neputând fi justificat prin simple supoziții - explicații ale instanței.

Totodată, recurenții-reclamanți consideră că faptul că nu a fost interzis de legiuitor, nu poate duce la concluzia că acest comision este legal, iar aprecierea instanței că această clauză este clar redactată vizează strict modul de calcul al comisionului. În opinia recurenților-reclamanți, caracterul clar al unei clauze contractuale trebuie analizat atât din punct de vedere al modului de calcul al acestui comision, dar și raportat la serviciile prestate de către bancă.

Astfel, recurenții-reclamanți arată că noțiunea generică ce rezultă din denumirea acestui comision, respectiv procesare, nu justifică perceperea lui, fiind incidente dispozițiile art. 1 alin. (1) și art. 4 alin. (1) din Legea 193/2000 și alin. (1) lit. g) din Anexa la Legea nr. 193/2000 și impunându-se restituirea sumelor achitate cu acest titlu.

Referitor la comisionul de gestionare, recurenții-reclamanți arată că modul în care este prezentat comisionul de gestionare coincide cu cel al dobânzii curente, rezultând că pentru același serviciu se percep două costuri, că acest comision nu este definit, nu rezultă care este rolul, funcțiile sau criteriile de determinare a acestuia, ce reprezintă și care sunt riscurile menite să le acopere, în ce condiții poate fi diminuat sau mărit, care este serviciul pe care banca îl prestează.

Totodată, recurenții-reclamanți arată că terminologia folosită în convenția de credit nu este descrisă în cuprinsul condițiilor generale ale contractului încheiat cu intimata-pârâtă, fiind, de fapt, o dobândă deghizată. Mai mult, în cazul executării de către împrumutați întocmai a convențiilor de credit, banca nu are obligația de a restitui respectivul comision.

Recurenții-reclamanți susțin că acest comision creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, contrar cerințelor bunei-credințe, contractul nefiind negociat.

De asemenea, potrivit recurenților-reclamanți, caracterul clar al clauzei contractuale trebuie raportat nu numai la modul de calcul, ci și la servicii prestate de bancă, din denumirea acestui comision, respectiv de administrare, nejustificând perceperea lui.

Criticile privind clauza de risc valutar vizează faptul că intimata-pârâtă a prezentat creditul în euro ca fiind net favorabil altor produse de creditare, neprezentând dezavantajele acestui produs.

Astfel, în opinia recurenților-reclamanți, dezechilibrul major constă în imposibilitatea consumatorului de a cunoaște și anticipa mărimea obligațiilor asumate, precum și în obligația de a suporta exclusiv diferențele de schimb valutar.

Recurenții-reclamanți arată că intimata-pârâtă trebuia să le prezinte riscurile unui astfel de contract.

În ceea ce privește solicitarea în sensul de a dispune stabilizarea (înghețarea) cursului de schimb euro - leu la momentul semnării contractului, recurenții-reclamanți apreciază că se impune admiterea cererii, întrucât obligațiile contractuale au fost asumate în condițiile economice existente la data încheierii actului.

Recurenții-reclamanți afirmă că, întrucât s-a produs o schimbare fundamentală a condițiilor de contractare, sunt obligați la prestații vădit disproporționate față de cele în considerarea cărora s-a manifestat voința de a contracta.

Arată recurenții-reclamanți că riscurile de indexare a cursului valutar nu au fost discutate cu aceștia, fiind încălcată obligația de informare, impusă de art. 6 din Legea nr. 289/2004, de Regulamentul B.N.R. nr. 3/2007 și de Directiva 2008/48/CE.

În ceea ce privește denominarea în moneda națională a plăților, în virtutea principiului din regulamentul valutar conform căruia prețul mărfurilor sau al serviciilor între rezidenți se plătește în moneda națională, recurenții-reclamanți apreciază că se impune ca executarea obligațiilor decurgând din contract să se facă în RON.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 pct. 6 și pct. 8 din C. proc. civ.

Intimata-pârâtă a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția nulității recursului, având în vedere dispozițiile art. 489 alin. (2) C. proc. civ.. Pe fond, a solicitat respingerea recursului ca neîntemeiat.

Recurenții-reclamanți nu au formulat răspuns la întâmpinare.

Înalta Curte de Casație și Justiție, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., a dispus efectuarea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului; acesta a fost redactat și comunicat părților.

Părțile nu au depus puncte de vedere la raport.

Prin încheierea din 27 mai 2020, Înalta Curte de Casație și Justiție, constituită în completul de filtru, a admis în principiu recursul și a fixat termen la data de 30 septembrie 2020, cu citarea părților.

Prin încheierea din 30 septembrie 2020, Înalta Curte de Casație și Justiție a respins excepția nulității recursului, invocată de intimată prin întâmpinare și a acordat termen la data de 18 noiembrie 2020.

Analizând recursul, prin prisma motivelor invocate și a dispozițiilor legale incidente în materie, Înalta Curte urmează să îl respingă pentru considerentele care vor fi dezvoltate în cele ce urmează.

Întrucât argumentele expuse de recurenții-reclamanți sunt comune, atât în ceea ce privește comisionul de acordare, cât și cel de gestionare, Înalta Curte de Casație și Justiție va proceda la analiza unitară cu privire la ambele tipuri de comision.

Analizând criticile invocate de recurenții-reclamanți, Înalta Curte de Casație și Justiție reține că banca (intimata-pârâtă) efectuează diferite activități necesare acordării și derulării contractului de credit, în care sunt implicate resurse materiale și salariați ai băncii.

Nu se poate pretinde, așadar, lipsa unor atare activități și, prin urmare, lipsa serviciilor pentru care se percep comisionul de acordare și de gestionare.

Dimpotrivă, chiar denumirea acestor comisioane relevă, fără echivoc, rațiunea perceperii lor, respectiv activitatea de acordare și gestionare a creditului, termenii neavând caracter tehnic, de specialitate, ci reprezintă termeni comuni, uzuali, des utilizați în limbajul curent, așa încât nu pot pune probleme de înțelegere nici măcar din partea celui mai puțin avizat consumator.

Pe de altă parte, legislația din materia drepturilor consumatorului nu impune profesionistului să procedeze la o adevărată dare de seamă cu privire la toate activitățile concrete care se circumscriu unui anumit serviciu prestat, ceea ce ar conduce la includerea în contractele de credit a unor aspecte nerelevante din perspectiva consumatorului.

Totodată, deși gradul de transparență a unei clauze contractuale reprezintă un criteriu ce trebuie avut în vedere în analiza legalității acesteia, el nu este singurul, criteriile conform cărora o clauză poate fi constatată ca fiind abuzivă fiind cele prevăzute în art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 și dezvoltate de jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene.

Astfel, în cauza Aziz, instanța de la Luxembourg a arătat că art. 3 alin. (1) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că noțiunea "dezechilibru semnificativ" în detrimentul consumatorului trebuie apreciată prin intermediul unei analize a normelor naționale aplicabile în lipsa unui acord între părți, pentru a evalua dacă și, eventual, în ce măsură contractul îl plasează pe consumator într-o situație juridică mai puțin favorabilă în raport cu cea prevăzută de dreptul național în vigoare.

În fine, este esențial de evidențiat că, în același sens cu cel anterior evocat, prin hotărârea din data de 3 octombrie 2019, pronunțată de Curtea de la Luxemburg în cauza C-621/17, s-a statuat că cerința potrivit căreia o clauză contractuală trebuie exprimată în mod clar și inteligibil nu impune că acele clauze contractuale care nu au făcut obiectul unei negocieri individuale cuprinse într-un contract de împrumut încheiat cu consumatori, care stabilesc în mod precis cuantumul costurilor de administrare și al unui comision de acordare care urmează să fie suportate de consumator, metoda lor de calcul și data de exigibilitate a acestora, trebuie să detalieze toate serviciile furnizate în schimbul sumelor în cauză.

Totodată, în aceeași cauză, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a statuat că o clauză contractuală, referitoare la costuri de administrare a unui contract de împrumut, care nu permite identificarea fără ambiguitate a serviciilor concrete furnizate în schimbul acestora, nu creează, în principiu, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților care decurg din contract în detrimentul consumatorului, în contradicție cu cerința de bună-credință.

Or, așa cum judicios a remarcat prima instanță de control judiciar, faptul că prevederile contractuale nu au fost negociate direct cu consumatorul, nu poate duce la concluzia că este îndeplinită și condiția distinctă, referitoare la dezechilibrul semnificativ, înțeles ca dezechilibru juridic și nu valoric, între drepturile și obligațiile părților, contrar cerințelor bunei-credințe.

De asemenea, criticile recurenților-reclamanți referitoare la caracterul abuziv al clauzei de risc valutar din contractul de credit, vor fi înlăturate.

În sensul atribuit de dreptul Uniunii Europene, actele sau normele obligatorii ale dreptului național sunt excluse din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, atât normele imperative, cât și cele supletive, acestea din urmă fiind menționate în mod expres în considerentul al treisprezecelea ca fiind cele ce se aplică între părțile contractante cu condiția să nu se fi instituit alte acorduri.

Această interpretare a prevederilor Directivei 93/13 a fost evidențiată și de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în Cauza C-92/11 RWE Vertrieb AG împotriva Verbraucherzentrale Nordrhein - Westfalen eV, în Cauza C-34/13 Monika Kusionova împotriva SMART Capital a.s., precum și în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc și alții împotriva Băncii Românești S.A.

Recent, prin hotărârea Curții de Justiție nr. 89 din 9 iulie 2020, pronunțată în Cauza C-81/19, NG, OH împotriva Banca Transilvania S.A., Curtea de Justiție a Uniunii Europene a statuat, în considerarea propriei jurisprudențe, că, " (...) din moment ce, potrivit instanței de trimitere, clauza din condițiile generale al cărei caracter abuziv este invocat de reclamanții din litigiul principal reflectă o dispoziție de drept național care este de natură supletivă, ea intră sub incidența excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13."

Totodată, în hotărârea pronunțată în cauza C-81/19, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a reținut că "expresia «acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii», în sensul articolului 1 alin. (2) din Directiva 93/13, acoperă, ținând seama de al treisprezecelea considerent al acestei hotărâri, și norme supletive, cu alte cuvinte acelea care, potrivit legii, se aplică între părțile contractante cu condiția să nu fi intervenit alte acorduri, iar faptul că o clauză contractuală care reflectă una dintre dispozițiile vizate la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 nu a făcut obiectul unei negocieri individuale nu are niciun efect asupra excluderii sale din domeniul de aplicare al acestei directive.

Clauza contractuală care prevede restituirea creditului în aceeași monedă în care a fost acordat transpune o dispoziție legală supletivă din dreptul intern, respectiv prevederile art. 1578 din C. civ. din 1864. Potrivit art. 1578 alin. (1) din C. civ. din 1864, obligația ce rezultă dintr-un împrumut în bani este întotdeauna pentru aceeași sumă numerică arătată în contract.

De asemenea, trebuie notat că părțile nu au o prevedere contractuală derogatorie sub acest aspect.

În atare context, Înalta Curte de Casație și Justiție reține că, față de prevederile Legii nr. 193/2000, interpretate în lumina Directivei 93/13/CEE a Consiliului și de cele statuate de Curtea de Justiție a Uniunii Europene, clauza contractuală care prevede obligația pentru împrumutat de a restitui creditul în moneda în care a fost acordat nu poate forma obiectul cenzurii instanței de judecată, neintrând în domeniul de aplicare al directivei transpuse în dreptul intern prin Legea nr. 193/2000.

Având în vedere cele reținute mai sus, Înalta Curte de Casație și Justiție în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de recurenții-reclamanți A. și B. împotriva deciziei civile nr. 712A din 11 aprilie 2018, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenții-reclamanți A. și B. împotriva deciziei civile nr. 712A din 11 aprilie 2018, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 18 noiembrie 2020.