ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1873/2020

Ședința publică din data de 7 octombrie 2020

Asupra recursului de față, constată și reține următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Specializat Cluj la 25 iulie 2017 sub nr. x/2017, reclamanții A., B. și C. au chemat-o în judecată pe pârâta D. S.A., solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să constate caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzelor inserate la art. 6, art. 7, art. 8 și art. 9 din contractul de credit bancar pentru investiții imobiliare pentru persoane fizice nr. 3379, încheiat de părți la 15 noiembrie 2007, a celor inserate la pct. 4.2, pct. 4.7 și pct. 4.13 din Condițiile generale de creditare, anexă la contractul de credit, precum și a clauzei inserate în actul adițional nr. x din 26 februarie 2009, prin care pct. 6 din contract s-a modificat, în sensul că dobânda curentă este formată din dobânda de referință variabilă, care se afișează la sediile D.., la care se adaugă 0,8 p.p., marjă de dobândă, diminuată cu 0,4 p.p. față de nivelul standard de 1,2 p.p., cu consecința eliminării clauzelor abuzive din cuprinsul contractului de credit și al actelor adiționale; de asemenea, au solicitat să fie obligată pârâta la restituirea către reclamanți a sumelor încasate în baza clauzelor abuzive, la care se adaugă dobânda legală, calculată de la data încasării sumelor până la data plății efective, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 1272 din 11 iulie 2018, Tribunalul Specializat Cluj a respins ca neîntemeiată acțiunea.

Împotriva acestei sentințe, A., B. și C. au declarat apel, care a fost respins ca nefondat prin decizia civilă nr. 201 din 4 aprilie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă; au fost obligați apelanții în solidar la plata către intimată a sumei de 3.330 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei decizii, A., B. și C. au declarat recurs, solicitând casarea acesteia și trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanțe.

În motivare, au susținut că instanțele de fond au apreciat că acțiunea este neîntemeiată, întrucât reclamanții nu au calitatea de consumatori în sensul art. 2 din Legea nr. 193/2000 și al art. 2 lit. b) din Directiva nr. 93/13/CEE, cu referire și la jurisprudența C.J.U.E., astfel că nu au intrat în cercetarea fondului, ceea ce justifică solicitarea de casare și de trimitere a cauzei spre rejudecare primei instanțe.

Un prim motiv de nelegalitate, pe care recurenții au înțeles să îl circumscrie dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 și art. 488 alin. (2) C. proc. civ., vizează încălcarea de către prima instanță a normelor de procedură, motiv de nelegalitate pe care susțin că l-au invocat și în apel și asupra căruia instanța de prim control judiciar a omis să se pronunțe.

În acest sens, au arătat că instanța de apel nu a avut în vedere criticile privind nelegalitatea sentinței din perspectiva faptului că, refuzând reținerea calității de consumator a reclamanților, tribunalul nu a intrat în cercetarea fondului litigiului, reținând, în realitate, lipsa calității procesuale active, fără însă ca, sub aspect procedural, în cauză să se fi ridicat și să se fi pus în discuție această excepție; or, s-a afirmat, curtea de apel nu s-a pronunțat asupra acestui motiv de nulitate al hotărârii primei instanțe și în mod nelegal a procedat la judecarea fondului cauzei.

A doua critică de nelegalitate, pe care au dezvoltat-o subsumat motivului de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. privește încălcarea normelor de drept material care reglementează calitatea de consumator, respectiv art. 2 din Legea nr. 193/2000 și art. 2 lit. b) din Directiva nr. 93/13/CEE, cu referire și la jurisprudența C.J.U.E.

În opinia recurenților, soluția instanței de apel este nelegală deoarece, asemenea primei instanțe, curtea de apel a interpretat și aplicat în mod greșit dispozițiile legale naționale și comunitare în materia protecției consumatorului, ambele instanțe de fond pronunțând hotărârile în baza unor prezumții judiciare bazate pe elemente străine de obiectul cauzei.

Astfel, s-a arătat că, deși au încheiat contractul de credit în calitate de persoane fizice, în vederea cumpărării unor terenuri cu destinație forestieră, instanța de apel a apreciat că nu au acționat în calitate de consumatori obișnuiți, ci în calitate de profesioniști, în considerarea calității de asociați și/sau administratori pe care au avut-o A. și C. în diferite societăți comerciale care activau în domeniul construcțiilor, aspect pe care instanța și-a bazat concluzia conform căreia au acționat în scop comercial și la contractarea creditului.

Or, au susținut recurenții, sub acest aspect instanța de apel a aplicat și interpretat eronat statuările C.J.U.E., care în cauza Costea a reținut că normele uniforme privind clauzele abuzive trebuie să se aplice tuturor contractelor încheiate între consumatori și vânzători sau furnizori, iar noțiunea de consumator "are un caracter obiectiv și este independentă de cunoștințele concrete pe care o persoană în cauză le poate avea sau de informațiile de care această persoană dispune în mod real. Astfel, nu poate fi exclusă posibilitatea de a califica un avocat drept consumator, atunci când acționează în afara activității sale profesionale, deoarece sistemul de protecție instituit de directivă se bazează pe faptul că un consumator se află pe o poziție de inferioritate nu doar în ceea ce privește nivelul de informare, dar și în privința puterii sale de negociere și nu poate să exercite o influență reală asupra conținutului unui contract redactat în prealabil de către profesionist, vânzarea bunului sau prestarea serviciului fiind condiționate de acceptarea întocmai a condițiilor solicitate de profesionist, în caz de neacceptare a acestora consumatorul neavând posibilitatea să achiziționeze bunul sau să-i fie prestat serviciul dorit."

Or, în cauză, susțin recurenții, creditul nu a fost contractat de societățile comerciale la care erau asociați și/sau administratori, ci de ei, în calitate de persoane fizice, iar bunurile dobândite au intrat în patrimoniul lor.

Mai mult decât atât, au arătat că B. nu are și nu a avut niciodată calitatea de asociat sau de administrator al vreunei societăți comerciale, împrejurare ignorată de instanța de apel.

Potrivit recurenților, referirile instanței de apel la scopul previzionat la încheierea contractului excedează cauza și nu pot fi avute în vedere, întrucât se raportează la dispozițiile art. 2 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, în forma în vigoare începând cu anul 2012, iar nu la cea în vigoare la data încheierii contractului de credit, iar potrivit acestor dispoziții "în sensul prezentei legi, prin consumator se înțelege orice persoană fizică sau grup de persoane fizice constituite în asociații, care încheie un contract în afara activității lor autorizate, profesionale sau comerciale."

Totodată, au subliniat că instanța de apel a adăugat la lege, aplicând un criteriu pe care aceasta nu îl prevede (nici în forma inițială a actului normativ și nici în forma actuală): cuantumul sumei împrumutate.

În acest context, au arătat că la momentul contractării creditului, raportat la prețurile de piață, au considerat că este oportun să achiziționeze terenuri forestiere în vederea creșterii patrimoniului familiei, iar instanțele de fond au omis să aibă în vedere împrejurarea că, în conformitate cu prevederile urbanistice, pe aceste terenuri forestiere nu se pot edifica construcții.

O altă critică de nelegalitate, care în opinia recurenților atrage incidența art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., vizează pronunțarea hotărârii pe baza unor motive străine de natura cauzei, atât curtea de apel, cât și tribunalul analizând în fapt un alt contract de credit încheiat cu intimata, care nu are nicio legătură cu contractul de credit ce constituie obiectul prezentului litigiu, respectiv un contract în valoare de 2.944.825 euro, încheiat ulterior, la 11 august 2018.

Au subliniat recurenții că întregul raționament al instanței de fond în susținerea soluției de respingere a acțiunii, cu motivarea că nu au calitatea de consumatori și, pe cale de consecință, nu pot uza de prevederile Legii nr. 193/2000, se bazează pe o prezumție, nesusținută de probele administrate

Or, potrivit art. 329 C. proc. civ., prezumțiile judiciare pot fi primite numai în cazurile în care legea admite dovada cu martori.

Cum în speță contractul de credit asupra căruia poartă litigiul a fost încheiat pentru suma de 858.963 euro, proba cu martori fiind astfel inadmisibilă, în conformitate cu dispozițiile art. 308 alin. (5) C. proc. civ. instanța nu putea uza de o prezumție judiciară.

Mai mult, au susținut că nu ei erau ținuți a face dovada contrară a celor menționate în cuprinsul contractului de credit sau a faptului că au contractat creditul în scopul obținerii de profit, așa cum reține instanța, ci, dimpotrivă, pârâta trebuia să facă această dovadă; având în vedere că pârâta nu a dovedit acest aspect, instanța de fond a recurs la prezumții.

O ultimă critică privește împrejurarea că nici instanța de fond și nici curtea de apel nu a analizat în mod distinct situația reclamantei B., care are calitatea de codebitor în contractul de credit si față de care instanța trebuia sa analizeze calitatea de consumator prin raportare la situația sa concretă, sens în care au evocat jurisprudența C.J.U.E.

În final, au arătat că au invocat toate aceste aspecte de nelegalitate și în apel, însă instanța de prim control judiciar nu le-a analizat, reținând fără niciun suport și cu aplicarea greșită a legii că nu au calitatea de consumatori.

La 26 august 2019, cu respectarea termenului prevăzut de art. 485 C. proc. civ., recurenții au depus o cerere de completare a recursului, prin care au arătat că sunt incidente și motivele de casare prevăzute la art. 488 alin. (1) pct. 1 și 2 C. proc. civ., întrucât la deliberare și pronunțare a participat ca membru al completului de judecată doamna judecător E., iar nu doamna judecător F., care a participat la dezbateri.

În acest sens, au arătat că, deși în decizie se menționează ca membru al completului de judecată doamna judecător F., pe lista de ședință corespunzătoare termenului la care a fost amânată pronunțarea se menționează că face parte din completul de judecată doamna judecător E..

La 21 octombrie 2019 intimata a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea ca nefondat a recursului, iar la 8 noiembrie 2019 recurenții au răspuns la întâmpinare.

În conformitate cu dispozițiile art. 493 alin. (2) C. proc. civ., s-a dispus întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului.

Acesta a fost întocmit și comunicat părților, care nu au uzat de dreptul de a depune punct de vedere la raport.

La termenul din 3 iunie 2020, recursul a fost admis în principiu și, în conformitate cu dispozițiile art. 493 alin. (7) C. proc. civ., s-a acordat termen pentru soluționarea căii de atac la 7 octombrie 2020, în ședință publică, fiind citate părțile.

Față de actele și lucrările dosarului, de probele administrate în cauză și de dispozițiile legale incidente, Înalta Curte apreciază recursul ca nefondat și îl va respinge pentru următoarele considerente:

Cu titlu preliminar, instanța supremă stabilește că analiza motivelor de recurs nu va urma ordinea stabilită de părți, dând prevalență criticilor care vizează aspecte de nelegalitate formală, de natură procedurală, care au potențialul, în cazul în care ar fi găsite întemeiate, de a atrage nulitatea deciziei recurate fără a mai fi necesară antamarea aspectelor de fond vizând aplicarea normelor de drept substanțial.

De aceea va proceda cu prioritate la examinarea criticii întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 1 și 2 C. proc. civ., critică dezvoltată, așa cum s-a arătat, în completarea la motivele de recurs depusă la 26 august 2019.

Această critică este nefondată.

Deși recurenții invocă atât dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 1 (instanța nu a fost alcătuită potrivit dispozițiilor legale), cât și pe cele ale pct. 2 teza I ale aceluiași articol din C. proc. civ. (pronunțarea hotărârii de către un alt judecător decât cel care a luat parte la dezbaterea pe fond a procesului), instanța supremă reține că în realitate critica formulată poate fi subsumată exclusiv ipotezei de la art. 488 alin. (1) pct. 2 teza I C. proc. civ., întrucât se invocă faptul că hotărârea ar fi fost pronunțată de un complet din care nu a făcut parte doamna judecător F., ci doamna judecător E..

Această susținere este contrazisă de actele dosarului, care relevă faptul că la termenul din 21 martie 2019, completul de judecată compus din președinte - judecător G. și judecător F. a amânat pronunțarea deciziei la 4 aprilie 2019, că la această din urmă dată s-a întocmit minuta deciziei civile nr. 201/2019, în care nu apare nicio mențiune despre schimbarea componenței completului de judecată, la fel după cum nici în practicaua și nici în dispozitivul aceleiași decizii, redactată la 16 iulie 2019, nu apare în locul doamnei judecător F., care a participat la dezbaterea în fond a apelului, un alt judecător.

Împrejurarea că decizia redactată a fost semnată pentru judecătorul F., aflată în concediu de odihnă, de către președintele completului nu poate conduce la concluzia susținută de recurenți, întrucât judecătorul respectiv se afla în concediu de odihnă la 16 iulie 2019, nu și la data pronunțării deciziei - 4 aprilie 2019, iar semnarea deciziei de către președintele de complet nu are semnificația modificării compunerii completului de judecată, ci doar pe aceea a suplinirii semnăturii unuia dintre membrii completului pe decizia redactată la o dată ulterioară pronunțării, cu respectarea dispozițiilor art. 426 alin. (4) teza I C. proc. civ.

Nici înscrisul numit "Lista cauzelor aflate pe rol la data de 04/04/2019, ora 09:00, sala 38", aflat la filele x ale dosarului de recurs nu poate conduce la concluzia avansată de recurenți, atât în considerarea faptului că din conținutul acestuia nu rezultă condițiile sale de editare, dar îndeosebi în raport de faptul că în hotărârea judecătorească recurată nu există nicio mențiune privitoare la modificarea compunerii completului de judecată, iar aceasta reprezintă un înscris autentic, în condițiile art. 269 alin. (2), raportat la art. 434 C. proc. civ., făcând dovadă deplină până la declararea sa ca fals, potrivit art. 297 alin. (1) C. proc. civ.

Pe cale de consecință, această primă critică adusă hotărârii recurate este nefondată și urmează a fi înlăturată.

Înalta Curte apreciază ca nefondată critica întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și alin. (2) C. proc. civ.

Preliminar, instanța supremă apreciază că dezvoltarea acestei critici conduce la concluzia că în realitate nu se face trimitere expres la încălcarea unei/unor norme de procedură, ci la omisiunea instanței de apel de a examina unul dintre motivele de apel, anume pe cel referitor la necercetarea de către tribunal a fondului litigiului, în condițiile în care prima instanță s-a cantonat doar la examinarea calității de consumatori a reclamanților, reținând în fapt, în opinia apelanților, lipsa calității lor procesuale active fără invocarea excepției în mod formal și fără punerea acesteia în discuție.

Or, acest motiv poate fi subsumat cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., pentru că recurenții, susținând omisiunea de cercetare a unui motiv de apel, invocă în esență lipsa din considerentele instanței de apel a motivelor prin care să i se răspundă acestei critici.

Critica nu poate fi primită. Aceasta întrucât, și dacă susținerea ar fi întemeiată, ea nu are aptitudinea de a conduce la o soluție de admitere a căii de atac a recursului, în condițiile în care chiar instanța de apel și-a limitat examenul la determinarea condiției de consumator a reclamanților, astfel cum aceasta este prevăzută de art. 2 din Legea nr. 193/2000 și de art. 2 lit. b) din Directiva 93/13/CEE, apreciind-o ca pe o premisă necesară a aplicării dispozițiilor acestor două acte normative în stabilirea caracterului abuziv al anumitor clauze contractuale.

Or, această abordare a instanței de apel, care corespunde cu cea a primei instanțe nu formează obiect de critică în calea de atac a recursului de față, în care recurenții nu au invocat necercetarea fondului litigiului de către instanța de apel ca o critică distinctă.

Distinct de aceste argumente, instanța supremă apreciază și faptul că în cauză nu poate fi reținută nici încălcarea normelor de procedură privitoare la regimul de invocare a excepțiilor procesuale (în cauză excepția lipsei calității procesuale active), dar nici omisiunea de cercetare a fondului litigiului, în condițiile în care determinarea calității de "consumator" nu s-a realizat pe cale de excepție, ci, așa cum s-a remarcat în precedent, din perspectiva stabilirii existenței unei premise necesare atragerii incidenței legislației de protecție a consumatorilor, premisă care, neverificată în cadrul acestui litigiu, face de prisos cercetarea celorlalte condiții impuse de Legea nr. 193/2000 și de Directiva 93/13/CEE.

Critica întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., cu raportare la art. 2 din Legea nr. 193/2000 și la art. 2 lit. b) din Directiva 93/13/CEE este apreciată ca nefondată și va fi înlăturată.

Indiscutabil că obiect al criticii întemeiate pe aceste dispoziții legale îl pot forma aspecte care să vizeze greșita interpretare ori aplicare a art. 2 din Legea nr. 193/2000 și a art. 2 lit. b) din Directiva 93/13/CEE, a condițiilor și cerințelor impuse de acestea ori neaplicarea acestor texte legale sau chiar nesocotirea statuărilor din deciziile pronunțate de C.J.U.E. în cauze cu elemente de similitudine.

Înalta Curte constată însă că în speță recurenții, susținând că au fost încălcate și greșit interpretate și aplicate dispozițiile legale arătate în precedent, precum și statuări ale Curții de Justiție a Uniunii Europene, urmăresc în realitate ca instanța supremă să cenzureze evaluarea probelor administrate și stabilirea de către instanța de apel a situației de fapt, aspecte care țin de temeinicia hotărârii și care nu cad sub controlul de legalitate în calea de atac a recursului, în cadrul căreia, potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., instanța competentă stabilește conformitatea hotărârii cu regulile de drept aplicabile.

Din această perspectivă, instanța supremă apreciază că nu poate cenzura elementele în raport cu care instanța de apel, după evaluarea probelor administrate, a conchis în sensul că recurenții-reclamanți nu pot fi considerați consumatori în accepțiunea art. 2 din Legea nr. 193/2000 și a art. 2 lit. b) din Directiva 93/13/CEE, întrucât toate acestea reprezintă aspecte atașate situației de fapt, condițiilor concrete în care s-au derulat raporturile juridice dintre părțile litigante, astfel cum au fost deduse din interpretarea probelor.

Apreciază Înalta Curte că singurele critici care ar putea fi încadrate în motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. sunt cele referitoare la greșita raportare a instanței de apel la forma art. 2 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 în analiza scopului previzionat, formă care nu era aplicabilă la momentul încheierii contractului de credit, la adăugarea la textul de lege a unui criteriu neprevăzut, anume cel referitor la cuantumul sumei împrumutate, precum și la neanalizarea distinctă a situației recurentei B., această din urmă critică căzând, în aprecierea instanței supreme, și sub incidența art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Referitor la aceste critici, Înalta Curte constată și reține că primele două (aplicarea unui text de lege cu încălcarea principiului neretroactivității și a principiului tempus regit actum, respectiv adăugarea la textul de lege a unei condiții neprevăzute) pot fi doar formal încadrate în ipoteza art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., întrucât scopul previzionat la încheierea contractului de credit, precum și cuantumul creditului contractat sunt aspecte factuale, care scapă cenzurii instanței de recurs, dar în raport cu care instanța de apel era în drept, dar și obligată să aprecieze asupra naturii activității desfășurate și asupra scopului contractării împrumutului, pentru a decide dacă natura operațiunii de creditare se înscria în situațiile de excepție prevăzute chiar de art. 2 alin. (1) teza finală din Legea nr. 193/2000, în forma pretinsă de recurenți.

Ultima dintre criticile subsumate aceluiași motiv de recurs (referitoare la omisiunea de pronunțare asupra situației recurentei B.) este nefondată, instanța de apel analizând expres și detaliat calitatea acesteia de consumator și înlăturând-o argumentat în considerentele care încep cu penultimul paragraf al paginii 18 a deciziei și se continuă până în finalul deciziei atacate, considerente care, pentru motivele deja expuse, țin de aspecte factuale și de modul de evaluare a probelor și vizează temeinicia, nu legalitatea hotărârii atacate.

Critica întemeiată de recurenți pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. este nefondată.

Înalta Curte subliniază faptul că această critică, astfel cum este construită, nu poate fi primită pentru următoarele motive:

În primul rând, trebuie notat faptul că, spre deosebire de art. 304 pct. 7 din C. proc. civ. de la 1865, Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., aplicabilă litigiului de față instituie măsura casării doar pentru hotărârile întemeiate exclusiv pe motive străine de natura pricinii, ceea ce în cauză recurenții nici nu pretind. Așadar, critica dezvoltată din această perspectivă, și dacă ar fi găsită întemeiată, nu ar avea aptitudinea să conducă la casarea deciziei recurate.

În al doilea rând, instanța supremă constată că restul argumentației subsumate acestei critici se bazează pe susținerea că în cauză instanța de apel a uzat de instituția prezumției judiciare cu încălcarea dispozițiilor art. 329 și ale art. 308 (în realitate art. 309) alin. (5) C. proc. civ., critica putând fi circumscrisă dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.. Aceasta nu are, însă, vocația de a conduce la admiterea recursului, în condițiile în care argumentația instanței de apel nu se bazează exclusiv pe prezumții judiciare, probele administrate (înscrisuri, interogatorii) fiind evaluate separat, dar și coroborat, cu respectarea dispozițiilor art. 264 C. proc. civ.

Toate argumentele ce preced au format convingerea instanței supreme că în cauză nu se verifică existența niciunui motiv de recurs din cele invocate și calificate din oficiu, de aceea, în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., recursul urmează a fi respins ca nefondat.

În conformitate cu dispozițiile art. 494, raportat la art. 482 și la art. 453 C. proc. civ., recurenții vor fi obligați la plata cheltuielilor de judecată efectuate de către intimată în recurs, cheltuieli constând în onorariu de avocat, dovedite cu înscrisurile aflate la filele x ale dosarului de recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenții-reclamanți B., A. și C. împotriva deciziei civile nr. 201/2019 din 04 aprilie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă.

Obligă recurenții la plata către intimată a sumei de 5.653,81 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 7 octombrie 2020.