ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1857/2020

Ședința publică din data de 7 octombrie 2020

Deliberând asupra recursurilor, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 27 martie 2015, pe rolul Tribunalului Arad, reclamanta S.C. A. ROMANIA S.R.L., în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.A., a solicitat instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 1.860.636,46 RON, în temeiul răspunderii civile contractuale, astfel:

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 1350 C. civ., art. 1270 C. civ., art. 1516 alin. (1) și 1518 C. civ.

Prin precizarea cererii reconvenționale, inserată în cuprinsul întâmpinării, depusă la termenul din 4 iunie 2016, pârâta S.C. B. S.A. a solicitat instanței admiterea cererii reconvenționale, astfel cum a fost precizată, în sensul pronunțării unei hotărâri care să constate compensarea datoriei S.C. A. ROMÂNIA S.R.L. către S.C. B. S.A., în sumă de 267.567,07 RON, reprezentând contravaloarea facturilor de prestări servicii, conform contractului nr. x/01.07.2013, cu suma de 267.567,07 RON, reprezentând contravaloarea cantității de 381.100 kg grâu, reținută de către S.C. B. S.A. în contul datoriei S.C. A. ROMÂNIA S.R.L, conform art. 10 alin. (2) din contractul nr. x/01.07.2013, cu cheltuieli de judecată, constând în taxa judiciară de timbru aferentă acestei cereri.

În drept, a invocat dispozițiile art. 10 alin. (2) din contract, raportat la prevederile art. 1270 alin. (1) din C. civ. și, de asemenea, ale art. 1617 alin. (1) și (2) din C. civ.

Prin notele scrise completatoare la întâmpinare, depuse la dosarul cauzei la data de 11 septembrie 2015, reclamanta-pârâtă reconvențională a solicitat instanței admiterea, în parte, a cererii reconvenționale, în ceea ce privește compensarea debitelor reciproce și, respectiv, a sumei de 267.567,07 RON, cu respingerea cererii de compensare a sumei de 267.567,07 RON cu contravaloarea cantității de 381.100 kg grâu, în valoare de 267.567,07 RON.

Prin sentința civilă nr. 560 din data de 28 iunie 2016, Tribunalul Arad, secția a II-a civilă a respins acțiunea principală formulată de reclamanta-pârâtă S.C. A. ROMÂNIA S.R.L., a admis acțiunea reconvențională formulată de pârâta-reclamantă S.C. B. S.A. Arad, și, în consecință:

A constatat compensarea datoriei S.C. A. ROMÂNIA S.R.L., în sumă de 267.567,07 RON datorată S.C. B. S.A., reprezentând contravaloarea facturilor prestări servicii, conform Contractului nr. x/1.07.13, cu suma de 267.567,07 RON, reprezentând contravaloarea cantității de 381.100 kg grâu, reținută de către S.C. B. S.A. Arad în contul datoriei S.C. A. ROMÂNIA S.R.L., conform art. 10 alin. (2) din Contractul nr. x/1.07.13.

A obligat reclamanta-pârâtă S.C. A. ROMÂNIA S.R.L. să plătească pârâtei-reclamantă reconvențională S.C. B. S.A. Arad suma de 6.280,67 RON, reprezentând taxă judiciară de timbru, achitată conform dispozițiilor art. 3 alin. (1) din O.U.G. nr. 80/2013, prin Ordinul de plată nr. x/11 septembrie 2015 de la dosar.

A obligat reclamanta-pârâtă S.C. A. ROMÂNIA S.R.L. să plătească d-lui expert tehnic judiciar C. suma de 4.148 RON, reprezentând diferență onorariu pentru raportul de contraexpertiză, d-lui expert tehnic judiciar D. suma de 3.750 RON reprezentând diferență onorariu pentru raportul de contraexpertiză și d-lui expert tehnic judiciar E. suma de 4.244 RON, reprezentând diferență onorariu pentru raportul de contraexpertiză.

Împotriva acestei sentințe a formulat apel reclamanta-pârâtă S.C. A. ROMÂNIA S.R.L., solicitând admiterea apelului, modificarea, în tot, a sentinței atacate și, în parte, a încheierii din 4 iunie 2016, cu privire la competența de soluționare a cererii reconvenționale formulate de pârâtă, reținerea spre rejudecare, în fond, a cauzei, prin completarea probatoriului cu proba cu expertiză contabilă de gestiune și expertiză contabilă și, respectiv, suplimentarea probatoriului cu înscrisuri.

Pe fondul cauzei, a solicitat admiterea acțiunii și obligarea pârâtei la plata sumei de 1.860.636,46 RON, sumă formată din:

În privința cererii reconvenționale, a solicitat, în principal, respingerea cererii ca inadmisibilă, iar, în subsidiar, respingerea cererii, ca nefondată.

A solicitat obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată în fond și apel.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel Timișoara sub număr de dosar x/2015

Prin încheierea nr. 114 din 18 ianuarie 2018, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, a fost admisă cererea formulată de petenta S.C. A. S.R.L. Agigea Constanța Sud privind strămutarea pricinii care formează obiectul dosarului nr. x/2015 al Curții de Apel Timișoara, secția a II a civilă și a fost strămutată judecata cauzei de la Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă la Curtea de Apel Oradea.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal sub același număr de dosar.

Prin decizia civilă nr. 113/C/2019-A din 28 martie 2019, Curtea de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a respins, ca nefondat apelul declarat de reclamanta - pârâtă S.C. A. ROMÂNIA S.R.L. împotriva încheierii din 04.06.2016 a Tribunalului Arad.

A admis apelul declarat de reclamanta - pârâtă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă S.C. B. S.A. Arad, împotriva sentinței nr. 560 din data de 28 iunie 2016 pronunțate de Tribunalul Arad, pe care a anulat-o, în parte, în ceea ce privește acțiunea principală și acțiunea reconvențională, a reținut procesul spre judecare și, în consecință:

A constatat suspendată de drept acțiunea reconvențională formulată de reclamanta-reconvențională S.C. B. S.A. Arad în contradictoriu cu pârâta-reconvențională S.C. A. ROMÂNIA S.A.

A disjuns acțiunea reconvențională și a dispus formarea unui dosar nou.

A admis, în parte, acțiunea formulată de reclamanta S.C. A. ROMÂNIA S.R.L. în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.A. Arad.

A obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 247.715 RON, reprezentând contravaloarea cantității de 381.100 kg grâu și dobânda legală remuneratorie aferentă acestei sume, calculată conform art. 3 alin. (1) din O.U.G. nr. 13/2011, pe perioada 26.03.2014 - 31.01.2015.

A respins restul pretențiilor reclamantei.

A obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 1800 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată parțiale, în primă instanță.

A menținut din sentință dispoziția de obligare a reclamantei la plata diferenței onorariului pentru raportul de contraexpertiză.

A obligat apelanta să plătească expertului F. suma de 7400 RON, reprezentând diferența onorariu pentru raportul de expertiză contabilă.

A obligat apelanta să plătească experților G., H. și I. suma de câte 3000 RON pentru fiecare, reprezentând diferență onorariu pentru noul raport de expertiză contabilă.

A obligat intimata să plătească apelantei suma de 13.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată parțiale, în apel.

La data de 17 mai 2019, reclamanta S.C. A. ROMÂNIA S.R.L. - PRIN ADMINISTRATOR SPECIAL J. ȘI ADMINISTRATOR JUDICIAR CII K. a formulat recurs împotriva deciziei civile nr. 113/C/2019-A din 28 martie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Și pârâta S.C. B. S.A. a formulat recurs împotriva aceleiași decizii, la data de 3 iunie 2019.

Recursurile au fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, sub nr. x/2015.

Recurenta-reclamantă S.C. A. ROMÂNIA S.R.L. - prin administrator special J. și administrator judiciar CII K., a invocat prevederile art. 488 alin 1 pct. 8 din C. proc. civ.

În motivarea recursului, a susținut că instanța de apel a pronunțat hotărârea cu încălcarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1270 C. civ., care reglementează forța obligatorie a contractului, fiind greșit interpretat acordul de voință intervenit între părți, precum și dispozițiile art. 1266 C. civ., care stabilește interpretarea după voința părților, nu după sensul literal al termenilor, în legătură cu maniera greșită de interpretare a prevederilor art. 8 din Contractul de prestări servicii nr. x/01.07.2013 și Anexa 3 privind Normele Tehnice privind determinarea și aplicarea scăzămintelor și perisabilităților pentru semințe de consum.

În acest sens, în ceea ce privește modul de interpretare a prevederilor contractuale prin care s-a stabilit modalitatea de calcul a scăzămintelor, a precizat că la stabilirea cuantumului scăzămintelor, pe lângă pierderile tehnologice de 8.796 kg se calculează și perisabilități, în mod contrar prevederilor contractuale, care, atunci când definesc perisabilitățile, definesc, în fapt, pierderile tehnologice.

Or, cu privire la pierderile tehnologice, contractul stabilește un maxim de 0,4%, adăugarea perisabilităților la scăzăminte fiind contrară prevederilor contractuale.

În ceea ce privește perisabilitățile, a precizat că experții care au efectuat raportul de contraexpertiză tehnică agricolă judiciară au arătat ca acestea nu au corespondent în contract, neregăsindu-se în nici o verigă a procesului tehnologic din siloz, iar cuantumul perisabilităților (pierderilor tehnologice), reprezentând 8796 kg, este sub limita contractuală de 0,4% și sub nivelul perisabilităților uzuale.

Cu privire la scăzăminte, a arătat că instanța de apel nu a avut în vedere faptul că recurenta-reclamantă nu a cerut să se efectueze îmbunătățiri de calitate, în condițiile în care scăzămintele reprezintă:

"cantitățile de semințe de consum care au înregistrat îmbunătățiri de calitate, prin reducerea umidității și a conținutului de impurități sau corpuri străine în perioada de gestiune, cât și cantitatea și componenta gozurilor rezultate în urma condiționărilor efectuate în perioada de gestiune".

Recurenta-reclamantă s-a referit la împrejurarea că probatoriul administrat, cu expertiza tehnică agricolă și contraexpertiza, a verificat doar modul de calcul procentual al unor scăzăminte stabilite unilateral de pârâtă, cu ignorarea prevederilor art. 4 din Contractul de prestări servicii nr. x/01.07.2013, conform cărora recepția s-a efectuat conform standardului de calitate SR ISO 7970/2001 pentru grâu, concluzia fiind că operațiunile tehnologice reprezentând scăderi din greutate a cantității intrate nu aveau corespondent contractual, în raport cu standardele de calitate.

A considerat că scăzămintele, în cuantum de 273.704 kg, calculate prin proba cu expertiză și contraexpertiză, nu au fost susținute de operațiuni reale, nu au fost identificate în procesul tehnologic de preluare a cantității de 19.411.700 kg grâu în depozit și nici nu s-au regăsit în nici unul din actele de gestiune ale depozitarului;

De asemenea, a arătat că pârâta a întocmit unilateral Actul de justificare a gestiunii nr. 6 din 17.03.2014 și Avizul tehnic nr. 16 din 17.03.2014, prin care a stabilit unilateral, la nouă luni după depozitare, că a identificat 282.500 kg scăderi în greutate (273.704 kg provenind din scăzăminte și 8.796 kg din pierderi tehnologice) fără să aibă acordul/semnătura sau acceptul de recunoaștere a recurentei-reclamante în legătură cu acest act de justificare gestiune.

Întrucât contractul prevede o pierdere tehnologică de maxim 0.4%, iar actele de justificare gestiune nu au fost însușite de recurenta-reclamantă, aceasta a apreciat ca neîntemeiat dreptul pârâtei de a calcula cantitatea de 282.500 kg cu titlu de pierdere tehnologică și/sau scăzăminte.

Remarcând că, prin cererea reconvențională, pârâta nu a solicitat să se constate intervenția compensării judiciare, recurenta-reclamantă a considerat că instanța de apel a respins în mod greșit cererea recurentei-reclamante de obligare a pârâtei la plata contravalorii cantității de 282.500 kg, deși instanța a decis, în mod corect, că în cauză nu poate opera compensarea de drept (pe de o parte, creanța pârâtei nu este certă, lichidă, exigibilă, iar pe de altă parte, compensarea poate interveni doar dacă datoriile reciproce au ca obiect fie o sumă de bani, fie o cantitate de bunuri fungibile de aceeași natură).

Recurenta-pârâtă S.C. B. S.A. a invocat prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 din C. proc. civ., solicitând admiterea recursului declarat, casarea deciziei recurate, în sensul respingerii apelului declarat, cu consecința menținerii, în totalitate, a sentinței pronunțate de prima instanță.

Sub un prim aspect, invocând dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 din C. proc. civ., a considerat că hotărârea recurată a fost pronunțată cu nerespectarea prevederilor art. 210 din C. proc. civ. privind condițiile disjungerii cererii reconvenționale, precum și cu încălcarea principiilor contradictorialității procesului civil și al respectării dreptului la apărare al recurentei-pârâte.

A susținut că excepția disjungerii cererii reconvenționale și cererea de suspendare a judecării acesteia, formulate de recurenta-reclamantă, nu puteau fi luate în considerare și analizate de prima instanță, astfel cum corect s-a reținut în sentința pronunțată, deoarece nu au fost puse în discuția contradictorie a părților.

Precizând că instanța de apel a suspendat judecarea cererii reconvenționale, în temeiul art. 36 din Legea nr. 85/2006, recurenta-pârâtă a considerat că această măsură este una greșită, deoarece dispozițiile art. 52 din Legea nr. 85/2006 derogă de la prevederile art. 36 din Legea nr. 85/2006, astfel că invocarea compensației de către un creditor poate fi opusă și după deschiderea procedurii insolvenței împotriva debitorului.

În consecință, nu se impunea suspendarea cererii reconvenționale, ci aceasta trebuia soluționată împreună cu cererea principală, urmând a se constata compensarea creanțelor reciproce ale părților.

Mai mult, deși a disjuns cererea reconvențională, constatând-o suspendată de drept, instanța de apel s-a pronunțat asupra fondului acestei cereri, deoarece a analizat condițiile compensării legale prevăzute de art. 1617 alin. (1) C. civ., reținând neîndeplinirea acestora.

Recurenta-pârâtă a precizat, pe de o parte, că această soluție va fi opusă, cu autoritate de lucru judecat, în cadrul dosarului ce se va forma ca urmare a disjungerii cererii reconvenționale, iar pe de altă parte, cererea reconvențională rămâne, în acest mod, fără obiect.

A mai menționat că, procedând în această manieră, instanța de apel a încălcat regulile de procedură referitoare la oralitatea și contradictorialitatea dezbaterilor, de vreme ce s-a pronunțat pe fondul cererii reconvenționale, în pofida faptului că obiectul acestei cereri nu mai putea face obiectul analizei judiciare.

De asemenea, a considerat că instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 210 C. proc. civ., întrucât, potrivit textului menționat, disjungerea poate fi invocată, pe cale de excepție, de către părți sau de instanță, din oficiu, numai în fața primei instanțe și numai după punerea acesteia în discuția contradictorie a părților, nu prin concluziile scrise depuse în prima instanță de recurenta-reclamantă, în perioada de amânare a pronunțării.

În acest mod, recurenta susține că s-au încălcat și dispozițiile art. 394 alin. (3) din C. proc. civ., care prevede că după închiderea dezbaterilor nu mai pot fi administrate probe și nici formulate cereri noi, întrucât s-ar încălca principiul contradictorialității procesului civil și dreptul la apărare al părții ce a fost privată de dreptul de a cunoaște pretențiile părții adverse și de a le combate.

Totodată, în condițiile în care cererea reconvențională a fost deja soluționată în primă instanță, fiind administrate probe complexe, atât pentru cererea principală, cât și pentru cea reconvențională, măsura disjungerii apare ca fiind lipsită de interes sau obiect, câtă vreme rațiunea pentru care aceasta a fost reglementată nu mai există, în sensul că judecata acestei cereri nu este de natură a întârzia judecata cererii principale.

Sub un al doilea aspect, recurenta-pârâtă a susținut că hotărârea recurată a fost pronunțată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, motiv de recurs prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Astfel, a considerat că instanța de apel a pronunțat hotărârea recurată cu încălcarea prevederilor art. 1616 - 1617 din C. civ. și art. 51-52 din Legea nr. 85/2006.

A susținut că în mod greșit a analizat instanța de apel cerințele compensației, reținând că sunt neîndeplinite.

În acest sens, s-a referit la faptul că recurenta-pârâtă a solicitat primei instanțe, legal învestită cu soluționarea cererii reconvenționale, să constate compensarea datoriilor reciproce ale părților, fără a preciza expres natura compensației invocate (legală, convențională sau judiciară). Din redactarea motivelor invocate în sprijinul compensației rezulta, însă, că recurenta-pârâtă a avut în vedere compensația legală, în raport cu care prima instanță s-a și pronunțat, reținând aplicabilitatea art. 52 din Legea nr. 85/2006.

Împrejurarea că, prin întâmpinarea din apel, recurenta-pârâtă ar fi menționat ca este vorba despre o compensație judiciară, iar nu legală, nu trebuia să conducă la concluzia că se solicită constatarea unei compensații judiciare, cum greșit a reținut instanța de apel, deoarece argumentele invocate au fost identice cu cele expuse și în prima instanță, susținându-se natura legală a compensației invocate recurenta-pârâtă.

O asemenea reținere a instanței de apel (că în cauză este vorba despre o compensație judiciară, nu legală) reprezintă, în opinia recurentei-pârâte, o schimbare a cauzei juridice a cererii reconvenționale, realizată direct în apel, cu încălcarea interdicției prevăzute de art. 478 alin. (3) C. proc. civ.

În acest sens, a considerat că instanța de apel ar fi trebuit să pună în discuția părților calificarea juridică a cererii reconvenționale deduse judecății, conform prevederilor art. 22 alin. (4) C. proc. civ. și ar fi trebuit să aibă în vedere scopul urmărit de recurenta-pârâtă (de a stinge, prin compensare, contravaloarea serviciilor de depozitare prestate).

Așadar, a susținut că în cauză trebuia constatată compensarea datoriilor reciproce ale părților și trebuiau aplicate dispozițiile art. 52 din Legea nr. 85/2006.

Recurenta-pârâtă a criticat decizia recurată și sub aspectul greșitei rețineri a instanței de apel că o compensație legală nu poate interveni între o datorie având ca obiect o sumă de bani și una care se referă la restituirea unor unor bunuri (pag. 15, paragraf final din decizia recurata), cu toate că textul art. 10 din contractul părților stabilește că, în caz de neplată la scadență a facturilor emise de prestator, aceasta are dreptul ca în schimbul datoriei, să preia o cantitate de produs depozitat de reclamantă în silozurile pârâtei, la prețul pieței din zonă.

Prin urmare, obiectul ambelor datorii ce se solicită a fi compensate îl reprezintă o sumă de bani, nicidecum restituirea unor bunuri, cum greșit a reținut instanța de apel, cu atât mai mult cu cât, prin acțiunea principală, recurenta-reclamantă a solicitat obligarea recurentei-pârâte la plata unei sume de bani, nu la restituirea cantității de grâu reținute în temeiul art. 10 din contract.

Întrucât ambele datorii au același obiect, respectiv o sumă de bani, era îndeplinită cerința prevăzută de dispozițiile art. 1617 alin. (1) C. civ., prin urmare, putea interveni compensația legală, fiind aplicabile și prevederile art. 52 din Legea nr. 85/2006, potrivit cărora "deschiderea procedurii insolvenței nu afectează dreptul unui creditor de a invoca compensarea creanței sale cu cea a debitorului asupra sa, atunci când condițiile prevăzute de lege în materie de compensare legală sunt îndeplinite la data deschiderii procedurii".

Recurenta-reclamantă S.C. A. ROMÂNIA S.R.L. - prin administrator special J. și administrator judiciar CII K. a formulat întâmpinare la recursul declarat de recurenta-pârâtă S.C. B. S.A., solicitând, în principal, admiterea excepției nulității recursului, întrucât motivele invocate sunt de netemeinicie, nu de nelegalitate a deciziei recurate, iar în subsidiar, a solicitat respingerea recursului declarat de pârâtă, ca nefondat.

De asemenea, recurenta-pârâtă a formulat întâmpinare la recursul declarat de către recurenta-reclamantă, solicitând, în principal, să se constate nulitatea căii de atac, pentru nemotivare, întrucât criticile invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

În subsidiar, a solicitat respingerea recursului formulat de recurenta-reclamantă, ca nefondat.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ., soluția preconizată fiind aceea de admisibilitate în principiu a recursului.

Prin încheierea din 31 ianuarie 2020 a fost încuviințat în unanimitate raportul asupra admisibilității în principiu a recursului și s-a dispus comunicarea acestuia părților, potrivit dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Prin încheierea din 29 mai 2020, a fost respinsă excepția nulității recursului declarat de recurenta-pârâtă S.C. B. S.A., invocată de recurenta-reclamantă S.C. A. ROMÂNIA S.R.L. prin administrator special J. și administrator judiciar CII K.; a fost respinsă excepția nulității recursului declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. ROMÂNIA S.R.L. prin administrator special J. și administrator judiciar CII K., invocată de recurenta-pârâtă S.C. B. S.A.

Au fost admise în principiu recursurile declarate de recurenta-reclamantă și de recurenta-pârâtă împotriva deciziei civile nr. 113/C/2019-A din 28 martie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal și a fost acordat termen pentru soluționarea acestora în ședință publică.

La 24 septembrie 2020 L., în calitate de succesor al CII K., a precizat că își însușește recursul declarat de reclamantă și a confirmat mandatul acordat apărătorului ales.

Înalta Curte de Casație și Justiție, verificând în cadrul controlului de legalitate decizia atacată în raport de criticile formulate și temeiurile de drept invocate, constată că recursul declarat de reclamanta S.C. A. ROMANIA S.R.L., prin administrator special J. și prin administrator judiciar L. (succesor al CII K.), nu este fondat, pentru următoarele considerente:

Potrivit dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. invocate de recurenta - reclamantă S.C. A. ROMANIA S.R.L., casarea unei hotărâri poate fi cerută atunci când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, însă, în cauză, acest motiv de recurs nu-și găsește incidența pentru considerentele care succed.

La 1 iulie 2013, între A. România S.R.L., în calitate de beneficiar, și B. S.A., în calitate de prestator, a fost încheiat Contractul de prestări servicii nr. x, având ca obiect executarea de către prestator în favoarea beneficiarului, pentru silozul Arad, a lucrărilor de recepție, depozitare și livrare a cantității de 15.000 tone +/-10% cereale și oleaginoase recolta 2013.

Primul capăt al acțiunii promovate de către reclamanta A. România S.R.L. a vizat obligarea pârâtei la plata sumei de 431.340 RON reprezentând contravaloarea cantității de 663.600 kg, preluată spre depozitare de pârâtă și reținută nelegal.

Prezentul recurs vizează nemulțumirea reclamantei sub aspectul neadmiterii în totalitate a acestui capăt de cerere, în sensul că intimata-pârâta a fost obligată să plătească doar contravaloarea a 381.100 Kg grâu din 663.600 kg, diferența dintre aceste cantități reprezentând pierderi de 282.5000 Kg, care, în opinia recurentei, au fost calculate în mod greșit de către instanța de apel, în condițiile în care perisabilitățile/pierderile tehnologice ar fi trebuit incluse în scăzăminte.

În mod nefondat a susținut recurenta că instanța de apel a pronunțat hotărârea cu încălcarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1270 C. civ., care reglementează forța obligatorie a contractului, prin greșita interpretare a acordului de voință intervenit între părți, precum și dispozițiile art. 1266 C. civ., care stabilesc interpretarea după voința părților, iar nu după sensul literal al termenilor, în legătură cu maniera de interpretare a prevederilor art. 8 din Contractul de prestări servicii nr. x/01.07.2013 și Anexa 3 privind Normele Tehnice privind determinarea și aplicarea scăzămintelor și perisabilităților pentru semințe de consum.

Este de necontestat că instanța de apel este obligată să interpreteze contractul după voința concordantă a părților, iar nu după sensul literal al termenilor, în conformitate cu dispozițiile art. 1266 C. civ., însă, în cauză, instanța de apel a făcut această analiză, interpretând, pe baza probelor administrate, clauza contractuală prevăzută la art. 8 din contract, de care se prevalează recurenta, potrivit căreia: "Se acceptă max. 0,4 % pierderi tehnologice de manipulare în siloz. Pierderile tehnologice peste această limită vor fi pe spezele prestatorului. Cuantumul scăzămintelor va fi dat de diferența dintre indicii (U; Imp) de la intrare și cei de la ieșire".

Pornind de la prevederile art. 8 din contractul încheiat între părțile aflate în litigiu și de efectul devolutiv al apelului, ținând cont și de concluziile rapoartelor de expertiză tehnică agricolă întocmite în cauză, s-a reținut prin decizia atacată că pierderile de 282.5000 Kg au fost calculate legal, în baza H.G. nr. 684/2003, în raport de cele două cauze care produc scăderi în greutate la semințele de consum, respectiv scăzăminte și perisabilități.

Este de amintit că instanța de apel are plenitudine de apreciere în ceea ce privește probele administrate în cauză, neputând reprezenta critici de nelegalitate decât invocarea unor eventuale încălcări ale normelor care interzic sau limitează puterea de apreciere a judecătorului, sau a celor privind admisibilitatea probelor ori administrarea acestora.

Cu alte cuvinte, situația de fapt stabilită de instanța de apel constituie o premisă care nu mai poate fi repusă în discuție în cadrul controlului de legalitate exercitat pe calea recursului, instanța de recurs neputând proceda la o reapreciere a probelor administrate, indiferent de gradul de nemulțumire al recurentei cu privire la modalitatea de analiză a probatoriului.

Or, din expunerea argumentelor evocate de recurenta-reclamantă, rezultă cu evidență că s-au readus în discuție chestiuni de fond care depășesc sfera de analiză a motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1 - 8 C. proc. civ., motiv pentru care, se impune respingerea criticilor de netemeinicie, care nu satisfac exigențele impuse de art. 488 C. proc. civ.

Nu în ultimul rând, sunt nefondate și criticile recurentei-reclamante referitoare la modalitatea de compensare a datoriei cu cantitatea de grâu aflată în depozit, întrucât instanța de apel a admis în parte cererea reclamantei, în raport cu prevederile contractuale coroborate cu probele aflate la dosar, iar nu în raport de o pretinsă compensare a datoriilor reciproce.

Pentru rațiunile înfățișate, constatând că nu este incident motivul de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. și invocat de recurenta-reclamantă, Înalta Curte de Casație și Justiție, cu aplicarea dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., văzând și prevederile art. 499 C. proc. civ., va respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. ROMANIA S.R.L. prin administrator special J. și prin administrator judiciar L. (succesor al CII K.) împotriva deciziei nr. 113/C/2019 - A din 28 martie 2019 pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Trecând la examinarea recursului declarat de pârâta S.C. B. S.A., Înalta Curte de Casație și Justiție constată că nu este fondat, pentru următoarele considerente:

Sunt nefondate criticile recurentei-pârâte ce vizează motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., potrivit căruia casarea unei hotărâri se poate cere "când prin aceasta, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității".

Subsumat acestui motiv de casare, recurenta-pârâtă a susținut încălcarea prevederilor art. 210 din C. proc. civ. privind condițiile disjungerii cererii reconvenționale, precum și încălcarea principiilor contradictorialității procesului civil și al respectării dreptului la apărare al recurentei-pârâte.

Potrivit art. 210 alin. (2) C. proc. civ.:

"Dacă numai cererea principală este în stare de a fi judecată, instanța poate dispune judecarea separată a cererii reconvenționale".

Înalta Curte reține că, prin decizia atacată, instanța de prim control judiciar a admis apelul declarat de S.C. A. Romania S.R.L., a anulat în parte sentința primei instanțe, în ceea ce privește acțiunea principală și acțiunea reconvențională, a reținut procesul spre judecare și în consecință, a constatat suspendată de drept, în baza art. 36 din Legea nr. 85/2006, cererea reconvențională formulată de pârâta -n reclamantă S.C. B. S.A. Arad, în contradictoriu cu reclamanta - pârâtă S.C. A. România S.A., a disjuns cererea reconvențională și a dispus formarea unui dosar nou.

Prin urmare, în condițiile în care numai cererea principală se afla în stare de judecată, în raport cu prevederile art. 210 C. proc. civ., instanța de apel a disjuns cererea reconvențională.

În conformitate cu dispozițiile art. 465 C. proc. civ., masurile de administrare judiciara nu pot face obiectul niciunei cai de atac, fiind lipsite de temei criticile recurentei referitoare la încălcarea principiului contradictorialității în procesului civil și a dreptului la apărare al părții.

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a criticat decizia pronunțată învederând că soluția de suspendare a cauzei în temeiul art. 36 din Legea nr. 85/2006 este nelegală.

În ceea ce privește constatarea suspendării de drept a judecății cauzei, se reține că instanța a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor art. 36 din Legea nr. 85/2006 potrivit cărora:

"De la data deschiderii procedurii se suspendă de drept toate acțiunile judiciare, extrajudiciare sau măsurile de executare silită pentru realizarea creanțelor asupra debitorului sau bunurilor sale".

Din actele dosarului rezultă că, prin încheierea nr. 1095 din 28 august 2014, pronunțată în dosarul x/2014 al Tribunalului Constanța s-a deschis procedura generală a insolvenței față de reclamantă .

Prin cererea reconvențională, pârâta S.C. B. S.A. a solicitat instanței să pronunțe o hotărâre prin care să constate compensarea datoriei S.C. A. România S.R.L. în sumă de 267.567,07 RON datorată S.C. B. S.A., reprezentând contravaloarea facturilor de prestări servicii conform contractului nr. x/01.07.2013, cu suma de 267.567,07 RON reprezentând contravaloarea cantității de 381.100 kg grâu reținută de către S.C. B. S.A. în contul datoriei S.C. A. România S.R.L, conform art. 10 alin. (2) din contractul nr. x/01.07.2013.

Cererea reconvențională are ca obiect valorificarea unei pretenții împotriva unei societăți aflate în procedura insolvenței.

Potrivit art. 36 din Legea nr. 85/2006, anterior enunțat, instanța învestită cu o astfel de acțiune este obligată să dispună suspendarea judecății, creditorul urmând să-și valorifice creanța în procedura insolvenței.

Dispoziția legală reprezintă o reflectare a caracterului concursual al procedurii insolvenței, reglementând un caz de suspendare obligatorie a judecății din momentul în care se constată îndeplinite condițiile textului: creditorul să urmărească realizarea unei creanțe bănești și debitorul să se afle în procedura de insolvență. Suspendarea operează în orice stare a judecății cauzei.

Astfel, Înalta Curte apreciază că în mod corect instanța de apel a constatat suspendarea de drept a cererii reconvenționale în temeiul art. 36 din Legea nr. 86/2006, neavând relevanță nici faptul că pretenția societății aflate în reorganizare și cererea reconvențională sunt în strânsă legătură, instanța fiind obligată să constate suspendarea de drept a judecății cauzei de îndată ce sunt îndeplinite condițiile prevăzute de dispoziția legală. Prin urmare, nu se poate reține o încălcare a normei cuprinse în legea specială.

Este adevărat că, potrivit art. 52 din Legea nr. 85/2006, de care se prevalează recurenta-pârâtă:

"Deschiderea procedurii de insolvență nu afectează dreptul unui creditor de a invoca compensarea creanței sale cu cea a debitorului asupra sa, atunci când condițiile prevăzute de lege în materie de compensare sunt îndeplinite la data deschiderii procedurii", însă este de necontestat că față de debitoarea S.C. A. România S.R.L s-a dispus deschiderea procedurii generale a insolvenței prin încheierea din 28 august 2014, pronunțată de judecătorul sindic din cadrul Tribunalului Constanța în dosarul nr. x/2014, iar la această dată creanța invocată asupra reclamantei nu era certă, lichidă și exigibilă, situație în care nu s-ar putea aprecia că, în speță, erau îndeplinite condițiile prevăzute de art. 1617 alin. (1) C. civ. în materie de compensație judiciară la data deschiderii procedurii.

Aceasta este, de altfel, rațiunea pentru care instanța de apel, mai înainte de a constata suspendată de drept judecata cererii reconvenționale, a verificat condițiile suspendării legale, concluzionând, în mod corect, că acestea nu sunt îndeplinite.

În sensul celor de mai sus, decizia atacată reține că "la data deschiderii procedurii insolvenței, nu erau îndeplinite condițiile compensării legale,prevăzute de art. 1617 alin. (1) C. civ. deoarece pe de o parte creanța pârâtei nu era certă și lichidă, fiind contestată, așa cum s-a arătat mai sus, de către reclamantă, iar pe de altă parte compensarea poate interveni doar dacă datoriile reciproce au ca obiect fie o sumă de bani, fie o cantitate de bunuri fungibile de aceeași natură, compensarea legală neputând interveni între o datorie ce are ca obiect bani și o datorie ce are ca obiect restituirea unor bunuri".

În ceea ce privește natura datoriilor reciproce, compensarea poate interveni doar dacă datoriile reciproce au ca obiect fie o sumă de bani, fie o cantitate de bunuri fungibile de aceeași natură, compensarea legală neputând interveni între o datorie ce are ca obiect bani și o datorie ce are ca obiect restituirea unor bunuri.

Or, prin cererea reconvențională pârâta - reclamantă a solicitat să se constate compensarea, invocând o creanță asupra reclamantei, în condițiile în care creanța sa era contestată, așa cum s-a reținut că atestă corespondența purtată între părți în perioada august 2013- aprilie 2014, instanța de apel apreciind în mod corect că prin acțiunea reconvențională se urmărește stabilirea existenței și întinderii creanței, fiind, de fapt, o acțiune în realizarea creanței asupra reclamantei aflată în insolvență, cu atât mai mult cu cât părțile au solicitat efectuarea unei expertize contabile având printre obiective stabilirea întinderii creanței pârâtei reclamante reconvenționale.

Este evident că, în speță, clauza de la art. 10 alin. (2) din contract prin care s-a stipulat reținerea unei cantități de grâu în contul facturilor neachitate, ar avea, mai degrabă, natura juridică a unei dări în plată sau a unei novații prin schimbare de obiect, impunându-se, indiferent de calificarea juridică dată acestei clauze, stabilirea existenței și întinderii creanței pârâtei, pentru a se determina dacă aceasta putea să rețină grâul și în ce cantitate, pentru stingerea eventualei obligații a reclamantei.

În altă ordine de idei, recurenta-pârâtă încearcă să genereze o confuzie între compensația legală și compensația judiciară.

Se impune precizarea faptului că, reținând incidența art. 1617 alin. (1) și (2) C. proc. civ., prima instanță a statuat că ne aflăm în situația unei compensații judiciare, natura juridică a compensație solicitate de pârâta S.C. B. S.A. prin cererea reconvențională rămânând astfel stabilită, în condițiile în care aceasta nu a declarat apel împotriva hotărârii primei instanțe.

Așa fiind, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că nu se confirmă nici motivul de nelegalitate instituit de prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., întrucât, astfel cum s-a arătat, instanța de apel a dat o corectă eficiență normelor de drept material incidente speței și regulilor de drept pe care s-a bazat soluția.

Pentru rațiunile înfățișate, constatând că nu sunt incidente motivele de recurs reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ. și invocate de recurenta-pârâtă, Înalta Curte de Casație și Justiție, cu aplicarea dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., văzând și prevederile art. 499 C. proc. civ., va respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă S.C. B. S.A. împotriva deciziei nr. 113/C/2019 - A din 28 martie 2019 pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. ROMANIA S.R.L. prin administrator special J. și prin administrator judiciar L. (succesor al CII K.) împotriva deciziei nr. 113/C/2019 - A din 28 martie 2019 pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă S.C. B. S.A. împotriva deciziei nr. 113/C/2019 - A din 28 martie 2019 pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 7 octombrie 2020.