ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1326/2019

Ședința publică din data de 3 iulie 2019

Asupra recursului de față;

Din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 1044 din 20 iunie 2017 pronunțată în dosarul nr. x/2016, Tribunalul Timiș a respins acțiunea formulată de reclamanta A. I.I. având ca obiect obligând-o pe aceasta să plătească pârâtei S.C. B. S.R.L. suma de 11.358,96 de RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Prin decizia civilă nr. 119 din 27 februarie 2018, Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă a admis apelul declarat de reclamantă, a schimbat în întregime sentința atacată în sensul că a admis cererea formulată de reclamantul A. I.I. și a obligat pârâta S.C. B. S.R.L. la plata sumei de 521.171,2 RON, reprezentând daune interese, și 21.442 RON, cheltuieli de judecată în primă instanță și în apel.

Pentru a pronunța această soluție, Curtea de Apel a reținut că, la data de 28 martie 2013, între reclamantul A. I.I. și pârâta S.C. B. S.R.L. a intervenit contractul de vânzare-cumpărare nr. x/28.03.2013, având ca obiect vânzarea de către reclamantă a unei cantități de 1.000 de tone de grâu, +/- 10% la opțiunea cumpărătorului, de origine România, din producția anului 2013, în cantitatea și condițiile stabilite la art. 3 din contract, la prețul de 880 RON/tonă.

Deși marfa trebuia livrată până la data de 15.04.2013, iar perioada de livrare a fost convenită ca fiind de esența contractului, conform art. 3.6 din contract, în derularea raporturilor contractuale, reclamantul a predat iar pârâta a ridicat doar cantitatea de 407,76 tone de grâu, fiind achitat și prețul corespunzător de 359.334,42 de RON. Restul cantității contractate, de 592,24 tone nu a mai fost ridicată de către pârâtă, pe motiv că marfa nu era corespunzătoare din punct de vedere calitativ, respectiv că ar fi conținut dăunători (insecte).

Prin urmare, întreruperea raporturilor contractuale a avut o premisă volitivă, nu una fortuită, fiind consecința refuzului explicit și ferm al pârâtei de a mai ridica cantitatea de grâu rămasă de preluat conform convenției.

Părțile din prezentul dosar, au purtat așadar un proces anterior în care S.C. B. S.R.L. a figurat în calitate de reclamant, iar A. I.I. în calitate de pârât. S.C. B. S.R.L. a invocat în acel dosar că a refuzat să preia restul cantității de grâu deoarece pârâta nu i-a pus la dispoziție o cantitate de grâu în parametrii de calitate conveniți (respectiv grâul oferit conținea insecte). S-a invocat așadar o nerespectare culpabilă a de către pârâtă a unei obligații contractuale principale, precum și incidența clauzei penale de la art. 5.2 din contract ca temei al pretențiilor deduse judecății în acel dosar.

Prin sentința civilă nr. 975/17 noiembrie 2014 pronunțată de Tribunalul Timiș în dosar nr. x/2013, acțiunea în pretenții a reclamantei din acel dosar a fost respinsă ca neîntemeiată. Motivele pentru care tribunalul a respins acțiunea se regăsesc în considerentele sentinței și întregesc dispozitivul acesteia, în ceea ce privește limitele autorității de lucru judecat ce s-a conturat între părți urmare a acestui proces.

Cu precizarea că în discuție este vorba despre efectul pozitiv al puterii de lucru judecat, consacrat de art. 431 alin. (2) C. proc. civ., Curtea a subliniat că, pentru determinarea întinderii autorității de lucru judecat, este esențială valorificarea considerentelor hotărârii anterioare câtă vreme soluția a fost aceea de respingere a cererii de chemare în judecată. Limitele efectului pozitiv al autorității de lucru judecat generat de litigiul anterior sunt fixate de părțile din proces, de obiectul și cauza cererii de chemare în judecată precum și de motivele pentru care instanța a respins acțiunea anterioară.

În acest cadru, Curtea de Apel a observat că în litigiul anterior B. S.R.L. a solicitat obligarea lui A. I.I. la plata de despăgubiri, conform clauzei penale inserate în contract, pe motivul executării în mod necorespunzător și culpabil a obligației contractuale principale asumate, respectiv pentru nepredarea unei cantități de grâu în parametrii de calitate conveniți (oferirea unei cantități de grâu infestată cu dăunători care a fost refuzată la preluare).

Tribunalul Timiș a respins cererea concluzionând că nu a existat un refuz de predare a mărfii din partea lui A. I.I., ci un refuz de preluare a cantității de grâu de către S.C. B. S.R.L.. În plus, Tribunalul Timiș a mai statuat că, din întreg probatoriul administrat în cauză, nu se poate concluziona că afirmația reclamantei conform căreia grâul ar fi fost infestat cu dăunători insecte, a fost probată și nici că pârâtul A. I.I. s-ar face vinovat de neîndeplinirea culpabilă a obligației contractuale, respectiv prin livrarea unei cantități de marfă cu vicii de calitate.

Sentința mai sus amintită a rămas definitivă ca urmare a respingerii apelului declarat de B. S.R.L. prin decizia civilă nr. 411/30 aprilie 2015 a Curții de Apel Timișoara. Instanța de apel a reținut și ea în considerentele deciziei pronunțate că probele administrate în cauză nu susțin poziția procesuală a reclamantei B. S.R.L., în lipsa efectuării unor analize a grâului conform exigențelor procedurale, neputându-se concluziona asupra existenței insectelor în cantitatea de grâul pusă la dispoziție.

Din cuprinsul hotărârilor anterioare, Curtea de Apel a reținut autoritatea de lucru judecat cu privire la următoarele aspecte: A. I.I. nu este culpabil de îndeplinirea defectuoasă a obligației de predare a cantității de grâu contractate în parametrii de calitate conveniți; nu a existat un refuz de predare a grâului, ci un refuz de preluare din partea B.; motivul invocat ca refuz al preluării - prezența insectelor în cantitatea de grâul pusă la dispoziție de A. - nu a fost dovedit și prin urmare nu este real.

În litigiul de față se invocă o răspundere contractuală a pârâtei, respectiv încălcarea obligației de preluare a cantității de marfă contractată. Conform principiilor generale ale răspunderii contractuale, inserate în art. 1350 C. civ.: orice persoană trebuie să își execute obligațiile pe care le-a contractat; atunci când, fără justificare, nu își îndeplinește această îndatorire, ea este răspunzătoare de prejudiciul cauzat celeilalte părți și este obligată să repare acest prejudiciu, în condițiile legii. În plus, conform art. 1548 C. civ., culpa debitorului unei obligații contractuale se prezumă prin simplul fapt al neexecutării.

Așadar, în materie contractuală, simpla neîndeplinire a obligației contractate, ori îndeplinirea ei defectuoasă, prezumă culpa părții și generează responsabilitatea ei contractuală față de cealaltă parte. Revine părții care s-a abătut de la rigoarea contractuală, să dovedească că neexecutarea din partea-i ori executarea necorespunzătoare are o justificare întemeiată, care să conducă la înlăturarea responsabilității sale juridice.

Prin raportare la cauza de față, în mod corect a reținut prima instanță că, singura justificare invocată de către pârâtă - presupusa prezență a insectelor în grâul livrat - nu poate fi primită deoarece ar tinde la înfrângerea efectului pozitiv al autorității de lucru judecat consacrat de hotărârea anterioară, prin care s-a stabilit deja că nu s-a probat o astfel de afirmație.

Prin valorificarea corectă a autorității de lucru judecat generată de sentința civilă nr. 975/17 noiembrie 2014 pronunțată de Tribunalul Timiș în dosar nr. x/2013, prima instanță a concluzionat în mod corect că refuzul pârâtei B. S.R.L. de a ridica marfa este unul nejustificat, iar pârâta se află în culpă contractuală.

Cât privește corecta interpretare a clauzei penale inserată de părți la art. 5.2 din contract, Curtea a apreciat că prima instanță a conferit o interpretare eronată, străină de conținutul clauzei, cu consecința pronunțării unei hotărâri nelegale și netemeinice. Părțile au inserat câte o clauză penală similară, în sarcina, respectiv în beneficiul fiecăreia deoarece art. 5.2 din contract se referă atât la neexecutarea obligației din partea vânzătorului, cât și la neexecutarea obligației din partea cumpărătorului.

În concret, conform art. 5.2 din contract, referindu-se la abaterea vânzătorului de la rigorile contractuale, părțile au stabilit că:

"dacă vânzătorul nu-și respectă obligația de livrare a mărfii la termenele și în condițiile de cantitate și calitate convenite, cumpărătorul este îndreptățit să solicite vânzătorului daune-interese în cuantum de 100% din valoarea mărfii nelivrate, să achiziționeze același tip de marfă de pe piață, vânzătorul urmând să suporte orice diferență între prețul plătit de cumpărător și cel convenit prin prezentul contract, precum și orice alte prejudicii suferite de către cumpărător, ca urmare a neîndeplinirii/îndeplinirii defectuoase de către vânzător a obligațiilor asumate".

În mod similar, în teza a doua a aceluiași art. 5.2 din contract, cu referire la situația în care cumpărătorul se abate de la rigoarea contractuală, părțile au prevăzut că:

"dacă cumpărătorul nu-și respectă obligația de achiziționare a mărfii la termenele și în condițiile de cantitate și calitate convenite, vânzătorul este îndreptățit să solicite cumpărătorului daune-interese în cuantum de 100% din valoarea mării neachiziționate, să vândă același tip de marfă pe piață, cumpărătorul urmând să suporte orice diferență dintre prețul primit de vânzător și cel convenit prin prezentul contract, precum și orice alte prejudicii suferite de către vânzător ca urmare a neîndeplinirii/îndeplinirii defectuoase de către cumpărător a obligațiilor asumate".

Cele două clauze penale au fost reglementate în oglindă și acestea confereau părții ce nu se afla în culpă contractuală: dreptul la daune-interese în cuantum de 100% din valoarea mărfii nelivrate/nepredate, după caz; dreptul de a achiziționa/vinde același tip de marfă, cealaltă parte urmând a suporta orice diferență între prețul plătit/încasat și cel convenit prin prezentul contract; dreptul la repararea oricăror alte prejudicii suferite de către cumpărător/vânzător, ca urmare a neîndeplinirii/îndeplinirii defectuoase de către cealaltă parte a obligațiilor asumate.

Prima instanță a observat în mod corect că maniera în care părțile au înțeles să convină această clauză penală conducea la obținerea unui profit semnificativ al părții ce nu se afla în culpă contractuală, dar și la împovărare excesivă a părții aflate în culpă.

Cu toate acestea, Curtea de Apel a apreciat că, din nicio exprimare a părților și din nicio altă clauză contractuală nu rezultă însă că obligațiile stabilite prin clauza penală în sarcina părții aflată în culpă ar fi alternative, așa cum a reținut prima instanță. Potrivit art. 1461-1462 C. civ. 2009, obligația este alternativă atunci când are ca obiect două prestații principale, astfel încât executarea uneia dintre acestea îl liberează pe debitor de întreaga obligație iar alegerea prestației prin care se va stinge obligația revine debitorului, cu excepția cazului în care este acordată în mod expres creditorului. Prin urmare, pentru a putea fi calificată drept o clauză conținând o obligație alternativă, este necesar a exista elementul care să permită alegerea precum și să fie identificată partea contractuală care și-a prezervat acest drept de a alege obligația ce urmează să fie executată.

Totodată, Curtea de Apel a considerat că prima instanță a aplicat greșit prevederile art. 1269 C. civ.. În cuprinsul art. 1266-1269 C. civ., legiuitorul a instituit o serie de reguli de interpretare a contractelor care sunt ierarhizate și trebuie a fi utilizate într-o anumită ordine stabilită tot de legiuitor. Prin urmare, instanța de judecată nu are libertatea de a alege, dintre regulile de interpretare a contractelor, pe acelea care i se par mai adecvate în a susține soluția din dispozitiv, cu ignorarea totală a celorlalte. Dimpotrivă, interpretarea voinței concordante a părților trebuie să premeargă demersului de stabilire a soluției ce trebuie pronunțată în cauză. În același timp, cele subsidiare consacrate de art. 1269 C. civ. pot fi utilizate numai în măsura în care voința concordantă a părților nu poate fi determinată prin recurgerea la regulile principale de interpretare regăsite în art. 1266-1268 C. civ. 2009.

Prin dispozițiile art. 1266 alin. (2) C. civ., după consacrarea principiului prevalenței voinței concordante a părților asupra sensului care ar rezulta din termenii utilizați în contract, legiuitorul a instituit prima regulă de interpretare, conform căreia "la stabilirea voinței concordante se va ține seama, între altele, de scopul contractului, de negocierile purtate de părți, de practicile statornicite între acestea și de comportamentul lor ulterior încheierii contractului".

Comportamentul ulterior al pârâtei-intimate B. S.R.L. de a acționa în judecată partenerul contractual A. "A." I.I. în dosar nr. x/2013 al Tribunalului Timiș, este elocvent în determinarea voinței părților contractante cu privire la conținutul și efectele clauzei penale convenite. În cadrul acelui litigiu, pârâta din acest dosar a solicitat atât daune interese în cuantum valoric de 100% din cantitatea de grâu care nu a mai fost predată și preluată, cât și daune reprezentând diferența de preț între cantitatea de 476 tone grâu achiziționată de la un terț și cea negociată prin contractul cu reclamanta-apelantă. Această conduită post contractuală a pârâtei, alături de poziția procesuală a reclamantei din prezentul dosar, reprezintă cel mai elocvent criteriu de interpretare a voinței părților, în sensul că obligațiile stabilite prin clauza penală au fost avute în vedere a fi executate cumulativ, iar nu alternativ așa cum a reținut în mod greșit prima instanță.

Curtea de Apel a observat că maniera de redactare a clauzei penale de către părți este una atipică deoarece, prin obligațiile cumulative pe care le instituie, această clauză tinde a conferi părții care nu este în culpă contractuală un profit mai mare decât cel pe care l-ar fi avut în cazul în care contractul s-ar fi executat în condițiile negociate. Cu toate acestea, ținând cont de faptul că părțile au reglementat un regim juridic similar al aceleași clauzei penale în privința ambelor părți, o clauză penală cu un astfel de conținut nu contravine exigențelor art. 1538 alin. (1) și (4) C. civ., conform cărora: clauza penală este aceea prin care părțile stipulează că debitorul se obligă la o anumită prestație în cazul neexecutării obligației principale; creditorul poate cere executarea clauzei penale fără a fi ținut să dovedească vreun prejudiciu.

Totodată, instanța de apel a înlăturat apărările pârâtei-intimate referitoare la obligația reclamantei de a minimiza prejudiciul exced obiectului judecății cu motivarea că prevederile art. 1534 C. civ. sunt incidente în cazurile în care instanța este chemată să evalueze prejudiciul, nu și în ipoteza în care părțile au predeterminat întinderea prejudiciului și a reparației printr-o clauză penală. Susținerea pârâtei privind caracterul alternativ al obligațiilor cuprinse în clauza penală a fost apreciată neavenită și în contradicție totală cu poziția procesuală adoptată în litigiul anterior în care pârâta din această cauză a solicitat executarea cumulativă a două dintre cele trei obligații stabilite prin clauza penală.

De asemenea, au fost respinse ca nefondate susținerile pârâtei-intimate privind obligațiile ce reveneau reclamantei pentru a putea obține reparația solicitată prin acțiune - de a proba suferirea vreunui prejudiciu, precum și de a dovedi că a încercat să vândă marfa ce nu a mai fost ridicată - sunt de asemenea nefondate. S-a considerat că reclamanta este liberată de obligația de a dovedi vreun prejudiciu de prevederile art. 1538 alin. (4) C. civ., conform cărora creditorul poate cere executarea clauzei penale fără a fi ținut să dovedească vreun prejudiciu. Pe de altă parte, din lectura contractului nu rezultă vreo obligație a vânzătorului de a vinde marfa unui terț, ci doar un drept de a încasa, în afară de valoarea mărfii nepreluate de cumpărător, și diferența de preț, dintre cel încasat de la terț și cel convenit cu partenerul contractual aflat în culpă, în eventualitatea în care va vinde marfa.

În ceea ce privește solicitarea subsidiară a intimatei-pârâtă, de reducere a cuantumului penalității în condițiile art. 1541 alin. (2) C. civ., pe motiv că este excesivă, s-a constatat că textul indicat interzice de principiu instanței să procedeze la o reducere a penalității convenită de părți. În mod excepțional, legiuitorul modern permite totuși instanței să reducă penalitatea dacă este vădit excesivă față de prejudiciul ce putea fi prevăzut de părți la încheierea contractului. Penalitatea solicitată de reclamantă și prevăzută în contract, contravaloarea mărfii neridicate de către cumpărător la termenul stabilit, era un prejudiciu previzibil la momentul încheierii contractului, în măsura în care refuzul de ridicare a mărfii era urmat de deteriorarea acesteia ca urmare a imposibilității de valorificare într-un alt mod și a lipsei condițiilor speciale de păstrare și conservare.

În raport de soluția pronunțată, în baza art. 452-453 C. proc. civ., Curtea de Apel a obligat pârâta să plătească reclamantului și suma de 21.442 RON cu titlu de cheltuieli de judecată în primă instanță și în apel, reprezentând taxă judiciară de timbru în primă instanță și în apel (13.442 RON), precum și onorariu de avocat, în primă instanță și în apel (8.000 RON).

Împotriva acestei decizii, a declarat recurs pârâta S.C. B. S.R.L., solicitând casarea hotărârii și trimiterea cauzei spre rejudecare, în considerarea motivelor de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

În susținerea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a susținut greșita calificare a clauzei inserate în art. 5.2 din contract drept o clauză penală conform art. 1538 C. civ., în condițiile în care partea nu avea posibilitatea de a solicita automat plata despăgubirilor, ci era necesară îndeplinirea unor obligații prealabile, aceea de a încerca să vândă marfa nepreluată de cealaltă parte, valoarea despăgubirilor fiind determinată de rezultatul acestui demers. Recurenta a afirmat că reclamanta ar fi fost îndreptățită la plata despăgubirilor reprezentând 100% din valoarea mărfurilor neachiziționate de pârâtă doar dacă dovedea că a încercat să vândă marfa și nu a reușit, suferind astfel pagubă totală, în caz contrar urmând a beneficia doar de diferența dintre prețul contractual și prețul obținut de la un terț. În cauză, însă, reclamanta nu a dovedit că a încercat să valorifice marfa, cum i-ar fi impus și obligația de minimizare a prejudiciului prevăzută de art. 1534 C. civ.

În acest cadru, recurenta a arătat că instanța de apel a făcut o greșită aplicarea a regulilor de interpretare a clauzelor contractuale, acordând prioritate dispozițiilor art. 1266 alin. (2) C. civ., pe care le-a dezvoltat însă în mod eronat prin raportare doar la conduita sa litigioasă, ulterioară încheierii contractului, și nu la comportamente bilaterale, concordante ale părților în cursul executării obligațiilor contractuale.

Totodată, recurenta a considerat a instanța de apel a înlăturat în mod eronat aplicarea dispozițiilor art. 1534 C. civ. având în vedere faptul că acestea nu se referă la evaluarea prejudiciului, cum s-a reținut în decizia atacată, ci la stabilirea cauzalității prejudiciului, creditorul nefiind îndreptățit la reparație pentru prejudiciul rezultat din propriul său comportament, ci doar din conduita co-contractantului. Rolul clauzei penale fiind acela de a anticipa valoarea prejudiciului, și nu de a înlocui cercetarea cauzalității prejudiciului, norma este aplicabilă și în cazul în care există clauză penală.

În ceea ce privește soluția asupra solicitării sale subsidiare de reducere a clauzei penale, recurenta a criticat hotărârea atât din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., considerând contradictorie motivarea instanței de apel, cât și a art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în considerarea faptului că prejudiciul ce putea fi prevăzut de părți conform art. 1541 C. civ. la încheierea contractului nu putea fi întreaga valoare a contractului, ci doar eventuala diferență dintre aceasta și prețul efectiv încasat ca urmare a vânzării către un terț.

De asemenea, recurenta a invocat refuzul instanței de apel de aplicare a dispozițiilor art. 1269 C. civ., care ar fi condus la interpretarea clauzei neclare în favoarea celui care se obligă, precum și a principiului forței obligatorii a contractului prevăzut de art. 1270 C. civ., fără a-i permite să valorifice prevederile art. 2 din contract, care îi ofereau posibilitatea să achiziționeze o cantitate mai mică de grâu fără a suporta vreo penalitate.

Prin întâmpinarea depusă la data de 13.07.2018, intimata A.-II a invocat excepția inadmisibilității și a nulității, respinse prin încheierea de admitere în principiu pronunțată la 09.04.2019, iar, pe fond, a solicitat respingerea.

Analizând decizia prin prisma motivelor invocate, Înalta Curte de Casație și Justiție constată nefondat recursul pentru următoarele considerente:

În cauză, ambele instanțe de fond au reținut îndeplinirea condițiilor pentru antrenarea răspunderii contractuale din partea reclamantei, care, în mod nejustificat, a refuzat să preia și să plătească parte din cantitatea de grâu prevăzută în contractul de vânzare-cumpărare nr. x/28.03.2013.

Motivul invocat de pârâtă pentru justificarea acestui refuz, constând în pretinsa infestare a grâului cu dăunători insecte, a fost înlăturat de instanțe prin reținerea autorității de lucru judecat a considerentelor sentinței civile nr. 975/17.11.2014 pronunțată de Tribunalul Timiș în dosar nr. x/2013, rămasă definitivă ca urmare a respingerii apelului prin decizia civilă nr. 411/30.04.2015 a Curții de Apel Timișoara, hotărâri prin care a fost respinsă ca neîntemeiată acțiunea formulată de pârâta din prezenta cauză împotriva co-contractantei pentru plata de despăgubiri, conform clauzei penale inserate în contract, pe motivul executării în mod necorespunzător și culpabil a obligației contractuale principale asumate, respectiv pentru nepredarea unei cantități de grâu în parametrii de calitate conveniți (oferirea unei cantități de grâu infestată cu dăunători care a fost refuzată la preluare).

În considerarea antrenării răspunderii contractuale a pârâtei, instanțele de fond au reținut deopotrivă temeinicia dreptului reclamantei la despăgubiri, dar soluțiile finale divergente au fost influențate de modalitatea diferită de interpretare și aplicare a clauzei prevăzute de art. 5.2 din contract cu prilejul stabilirii întinderii prejudiciului.

Pe calea prezentului recurs, pârâta B. S.R.L. nu a formulat nicio critică referitor la îndeplinirea condițiilor pentru antrenarea răspunderii contractuale, argumentele sale reluând, în esență, apărările formulate anterior cu privire la natura și efectele clauzei 5.2 din contract, precum și solicitarea de reducere a clauzei penale, în eventualitatea reținerii acestei naturi a clauzei. În acest cadru, Înalta Curte de Casație și Justiție subliniază, cu prioritate, că își va limita analiza la criticile subsumate motivelor de recurs invocate prin memoriul de recurs, neluând în considerare argumentele suplimentare formulate cu prilejul concluziilor orale și notelor scrise, care depășesc limitele căii de atac promovate de parte.

Astfel, Înalta Curte de Casație și Justiție nu va avea în vedere critica suplimentară invocată cu prilejul concluziilor, întemeiată de parte pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.. Argumentele subsumate acestui motiv conduc, în realitate, la incidența motivului de recurs prevăzut de art. art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., referitor la încălcarea autorității de lucru judecat, respectiv greșita reținere a efectului pozitiv al autorității de lucru judecat a unei hotărâri judecătorești definitive pronunțate anterior între aceleași părți, dar nu pot fi analizate, chiar dacă ar fi apreciate de ordine publică, deoarece, pe această cale, partea extinde limitele căii de atac declarate. Conform celor deja menționate aspectele referitoare la existența faptei ilicite, care să justifice antrenarea răspunderii civile contractuale a pârâtei nu au fost criticate în cuprinsul recursului și au intrat în autoritatea de lucru judecat, recurenta formulând recurs doar cu privire la modalitatea de stabilire a întinderii prejudiciului.

În ceea ce privește natura clauzei inserate în art. 5.2 din contract, a cărei valorificare este urmărită de reclamantă în cauza de față, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că ambele instanțe de fond au reținut în mod corect valoarea acesteia de clauză penală, acoperind, în mod simetric, situația în care fiecare parte contractantă nu livra/nu achiziționa cantitatea de grâu stabilită.

Astfel, pentru situația în care cumpărătorul nu își îndeplinea obligația asumată, premisa cauzei de față, prevederile contractuale invocate stabilesc:

"dacă cumpărătorul nu-și respectă obligația de achiziționare a mărfii la termenele și în condițiile de cantitate și calitate convenite, vânzătorul este îndreptățit să solicite cumpărătorului daune-interese în cuantum de 100% din valoarea mării neachiziționate, să vândă același tip de marfă pe piață, cumpărătorul urmând să suporte orice diferență dintre prețul primit de vânzător și cel convenit prin prezentul contract, precum și orice alte prejudicii suferite de către vânzător ca urmare a neîndeplinirii/îndeplinirii defectuoase de către cumpărător a obligațiilor asumate".

Este vorba, prin urmare, de o clauză prin care debitorul se obligă la anumite prestații în cazul neexecutării obligației principale, ceea ce corespunde definiției legale a clauzei penale prevăzute de art. 1538 alin. (1) C. civ.

În temeiul acestei clauze, reclamanta a solicitat doar contravaloarea mărfii neachiziționate, iar, spre deosebire de prima instanță, instanța de apel a considerat că obligațiile ce revin părții culpabile în caz de neexecutare sunt cumulative, nu alternative, în absența indicării persoanei căreia îi revine alegerea și a unui element în funcție de care să realizeze această operațiune, potrivit art. 1461-1462 C. civ.

A doua formă de despăgubire aleasă de părți are o formulare apropiată executării directe prevăzute de art. 1726 alin. (1)-(2) C. civ., ca facultate oferită prin lege vânzătorului atunci când cumpărătorul unui bun imobil nu își îndeplinește obligația de preluare și plată, o posibilitate similară fiind oferită și cumpărătorului, potrivit art. 1726 alin. (3)-(4) C. civ., în ambele cazuri fiind instituită și obligația încunoștințării de îndată a celeilalte părți.

Recurenta - pârâtă susține o interpretare a întregii clauze contractuale care, în esență, să o reducă la prevederile art. 1726 alin. (1)-(2) C. civ. și să impună respectarea obligației de informare a cocontractantului. Or, o asemenea interpretare impune condiționări ce nu se regăsesc în cuprinsul clauzei agreate de părți și contravine dispozițiilor art. 1268 alin. (3) C. civ., întrucât o lipsește practic de efecte.

Totodată, recurenta - pârâtă critică modalitatea de aplicare de către instanța de apel a regulii de interpretare stabilite de art. 1266 alin. (2) C. civ.. În cadrul considerentelor deciziei atacate, instanța de apel a înlăturat aplicarea regulii subsidiare de interpretare prevăzute de art. 1269 C. civ., căreia prima instanță îi acordase, în mod eronat, prioritate, și a valorificat, din perspectiva art. 1266 alin. (2) C. civ., comportamentul pârâtei, manifestat ulterior încheierii contractului. A avut în vedere faptul că în litigiul anterior dintre părți (dosar x/2013), în care pârâtul din cauza de față a avut calitatea de reclamant, acesta a urmărit valorificarea clauzei penale prevăzute în favoarea sa, cu același conținut, înțelegând, cu acel prilej, să solicite daune interese în cuantum valoric de 100% din cantitatea de grâu care nu a mai fost predată și preluată, cât și daune reprezentând diferența de preț între cantitatea de 476 tone grâu achiziționată de la un terț și cea negociată prin contractul cu reclamanta-apelantă.

Conduita pârâtei în procesul anterior coroborată cu solicitarea reclamantei din această cauză a condus instanța de apel la aplicarea regulii de interpretare stabilite de art. 1266 alin. (2) C. civ., ajungând la concluzia că ambele părți au înțeles semnificația de clauză penală a prevederilor contractuale și au avut în vedere cumularea obligațiilor stabilite în sarcina debitorului culpabil, în ciuda poziției divergente ce au manifestat-o în cele două litigii.

Totodată, se impune a se preciza că, în cauză, nu ar fi fost de plano incidentă norma generală subsidiară de interpretare prevăzută de art. 1269 C. civ., ci regula specială instituită de art. 1671 C. civ. în materia contractului de vânzare, fără ca aplicarea acestei norme să poate conduce, așa cum am menționat anterior, la înlăturarea efectelor clauzelor expres agreate de părți la semnarea contractului.

Sub aspectul întinderii prejudiciului, în considerarea dispozițiilor art. 1538 alin. (1) și (4) C. civ., instanța de apel a reținut că părțile au evaluat anterior întinderea prestațiilor datorate de debitorul culpabil, înțelegând, pe această cale, să exonereze creditorul de sarcina dovedirii prejudiciului suferit. În consecință, a constatat întemeiate pretențiile reclamantei privind plata daunelor interese calculate la valoarea cantității de 592,24 tone grâu, conform prețului negociat de părți.

În acest cadru, Înalta Curte de Casație și Justiție observă că instanța de apel a înlăturat în mod justificat apărarea pârâtei întemeiată pe dispozițiile art. 1534 C. civ., considerându-le irelevante în cauză, cât timp părțile au ales să evalueze anticipat întinderea prejudiciului. Deși se poate considera că dispozițiile art. 1534 alin. (2) C. civ. au drept premisă contribuția indirectă a creditorului la producerea prejudiciului (prin lipsa acțiunii ce ar fi fost de natură a diminua prejudiciul suferit), nu trebuie omis faptul că acestea sunt incluse în categoria de articole grupate sub denumirea comună de "Evaluarea prejudiciului", iar această etapă lipsește din analiza condițiilor antrenării răspunderii civile contractuale în cazurile în care părțile au înțeles să utilizeze o clauză penală. Pe de altă parte, în această modalitate, recurenta - pârâtă urmărește, în esență, tot înlăturarea de la aplicare a clauzei agreate de părți în favoarea normelor privitoare la executarea directă a obligațiilor.

În ceea ce privește solicitarea de reducere a clauzei penale formulată de pârâtă în temeiul art. 1541 alin. (1) lit. b) C. civ., instanța de apel a reținut că valoarea mărfii neridicate de către cumpărător la termenul stabilit nu putea constitui o penalitate vădit excesivă, ci reprezenta un prejudiciu previzibil la momentul încheierii contractului, în măsura în care refuzul de ridicare a mărfii era urmat de deteriorarea acesteia și imposibilitatea valorificării într-un alt mod, ținând cont și de lipsa condițiilor speciale de păstrare și conservare. Această interpretare corespunde și premiselor economice ale contractului având în vedere marfa ce urma a fi livrată și termenele fixate pentru executarea obligațiilor.

Argumentarea instanței cu privire la acest aspect este clară, precisă, coerentă, singura contradicție fiind cu mențiunile primei instanțe, care au fost implicit înlăturate pe această cale, motiv pentru care vom înlătura criticile recurentei fundamentate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Nu trebuie omis, însă, faptul că, dincolo de evaluarea anticipată a prejudiciului și scutirea creditorului de proba întinderii prejudiciului suferit, clauza penală își păstrează și un rol sancționator, acesta fiind motivul pentru care trebuie să rămână superioară obligației principale, iar debitorul nu se poate libera de executarea obligației principale oferind despăgubirea convenită. Pe de altă parte, trebuie subliniat și faptul că părțile au stabilit în mod cumulativ mai multe obligații în sarcina debitorului culpabil, iar reclamanta a înțeles să investească instanța cu o acțiune ce urmărește doar o componentă a clauzei penale, reducând astfel efectele clauzei agreate de părți.

În ceea ce privește critica finală a recurentei referitoare la posibilitatea oferită de contract în sensul reducerii cu 10% a cantității de marfă achiziționate, fără suportarea unor penalități, ce ar trebui să producă efecte, în temeiul art. 1270 C. civ., și în cazul calculării daunelor interese, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că aceasta reprezintă o apărare formulată pentru prima dată în recurs, contrar dispozițiilor art. 488 alin. (2) C. proc. civ., și, pentru acest motiv, nu o va analiza.

Față de cele reținute, în raport de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție apreciază nefondat recursul și îl va respinge ca atare.

În raport de soluția pronunțată și dispozițiile art. 453 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție va obliga recurenta la plata cheltuielilor de judecată efectuate de intimată în prezenta cale de atac.

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă S.C. B. S.R.L. împotriva deciziei nr. 119 din 27 februarie 2018 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă, în contradictoriu cu intimata-reclamantă A.-II.

Obligă recurenta-pârâtă S.C. B. S.R.L. la plata sumei de 1.740 RON reprezentând cheltuieli de judecată în favoarea intimatei-reclamantă A.-II.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 3 iulie 2019.