ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1756/2021

Ședința publică din data de 21 septembrie 2021

Asupra recursurilor civile de față;

Examinând actele și lucrările dosarului constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 1719 din 09.10.2019, pronunțată de Tribunalului Specializat Cluj în dosarul nr. x/2019, a fost respinsă cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul Consiliul Local al Municipiului Câmpia Turzii prin primar în contradictoriu cu pârâta A. S.R.L, ca fiind formulată de o persoană fără capacitate procesuală de folosință.

A fost admisă excepția prescripției dreptului la acțiune al reclamantului Municipiul Câmpia Turzii, excepție invocată de pârâta A. S.R.L., și, pe cale de consecință, s-a respins, ca fiind prescrisă, cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul Municipiul Câmpia Turzii, prin Primar în contradictoriu cu pârâta A. S.R.L., având ca obiect rezoluțiune parțială contract de vânzare-cumpărare. A fost obligat reclamantul Municipiul Câmpia Turzii să plătească pârâtei suma de 28.920,95 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, constând în onorariu avocațial.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel Municipiul Câmpia Turzii și Consiliul Local al Municipiului Câmpia Turzii solicitând admiterea apelului, cu consecința schimbării hotărârii atacate, în sensul respingerii excepției prescripției dreptului material la acțiune și a diminuării cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu de avocat și, consecutiv, trimiterea cauzei spre rejudecare.

Prin decizia civilă nr. 500 din 16 octombrie 2020 pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă, apelul declarat de Consiliul Local al Municipiului Câmpia Turzii a fost anulat, ca fiind tardiv formulat, potrivit dispozițiilor regăsite în cuprinsul practicalei acestei decizii.

S-a respins apelul declarat de reclamantul Municipiul Câmpia Turzii împotriva sentinței civile nr. 1719 din 09.10.2019 pronunțată în dosarul nr. x/2019 al Tribunalului Specializat Cluj.

S-a dispus obligarea apelantului la plata sumei de 35.043,27 RON către intimata A. S.R.L, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

Împotriva deciziei pronunțate de instanța de apel au formulat recurs principal reclamanții Consiliul Local al Municipiului Câmpia Turzii și Municipiul Câmpia Turzii, iar pârâtă A. S.R.L. a formulat recurs incident.

Recursul declarat de recurentul-reclamant Consiliul Local al Municipiului Câmpia Turzii.

Prin cererea de recurs, recurentul Consiliul Local al Municipiului Câmpia Turzii a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanței de apel, susținând că soluția de admitere a excepției tardivității cererii de apel este eronată.

În dezvoltarea motivelor de recurs recurentul-reclamant Consiliul Local al Municipiului Câmpia Turzii a arătat că instanța de apel a constatat că sentința civilă nr. 1719/2019, pronunțată de prima instanță a fost comunicată atât Municipiului Câmpia Turzii, cât și Consiliului Local al Municipiului Câmpia Turzii în data de 06.05.2020. După această dată, prin rezoluția instanței din data de 26.06.2020, ca urmare a nerestituirii la dosar a dovezilor de comunicare a hotărârii, s-a dispus o recomunicare a hotărârii, realizată în data de 02.07.2020.

Instanța de apel a apreciat că, față de documentele aflate la dosarul cauzei, comunicarea sentinței s-a realizat în data de 06.05.2020, astfel încât, față de data înregistrării apelului Consiliului Local, în data de 15.07.2020, acesta este tardiv, cu consecințele prescrise de lege.

Recurentul motivează că atâta vreme cât s-a realizat a doua comunicare a sentinței civile nr. 1719/2019, în baza rezoluției judecătorului, înseamnă că prevederile legale cu privire la comunicarea hotărârilor judecătorești față de părțile împrocesuate nu erau îndeplinite.

În contextul în care, în data de 02.07.2020 s-a recomunicat sentința civilă nr. 1519/2020, iar apelul Consiliului Local a fost depus în data de 15.07.2020, recurentul susține că apelul a fost formulat în termen.

Instanța de apel trebuia să țină seama de aspectul că recomunicarea sentinței fondului a fost realizată atât Municipiului Câmpia Turzii, cât și Consiliului Local al Municipiului Câmpia Turzii, fapt care, în opinia recurentului, denotă neîndeplinirea condițiilor legale pentru comunicarea hotărârilor judecătorești.

Susține că apelul Consiliului Local Câmpia Turzii a fost formulat în data de 15.07.2020, în interiorul termenului de 30 zile de la comunicarea sentinței din data de 02.07.2020.

Pentru aceste considerente a solicitat admiterea recursului formulat, casarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre o nouă judecată în fața instanței de apel, întrucât soluția de admitere a excepției tardivității cererii de apel este eronată.

În drept, a invocat prevederile art. 483 și ale art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Recursul declarat de recurentul-reclamant Municipiul Câmpia Turzii.

Prin cererea de recurs, recurentul-reclamant Municipiul Câmpia Turzii a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanței de apel.

Recurentul-reclamant a arătat că prin apelul formulat a invocat încălcarea dispozițiilor art. 14 și art. 22 C. proc. civ., deoarece prima instanță a reținut în motivarea hotărârii adoptate, fără a pune în discuția contradictorie a părților, calificarea naturii juridice a contractului încheiat între părți ca fiind un contract nenumit, iar nu unul contract de vânzare-cumpărare. Instanța de apel a constatat că prima instanță a încălcat principiile statuate în aceste articole, atunci când, fără a pune în discuția părților calificarea naturii juridice a contractului, a reținut în cuprinsul considerentelor natura contractului ca fiind unul nenumit, însă a considerat că această încălcare nu este de natură să atragă nulitatea sentinței atacate. A reținut instanța de apel că opinia exprimată de reclamant cu privire la natura juridică a contractului nu este aptă de a schimba hotărârea primei instanțe.

Recurentul-reclamant motivează că instanța de apel a aplicat greșit normele de drept material cu prilejul calificării contractului încheiat de părți ca fiind un contract nenumit, iar nu un contract de vânzare-cumpărare. Arată că natura contractului este aceea a unui contract de vânzare-cumpărare și că această calificare rezultă din clauzele contractuale referitoare la obiectul contractului (în cap. II și III din contract) și la obligațiile asumate de părțile contractante. În capitolul V "Obligațiile cumpărătorului" este convenită o obligație suplimentară a cumpărătorului, aceea de a realiza investiția propusă în planul de investiții.

Recurentul a motivat că această obligație nu este stipulată la cap. II/III referitor la obiectul contractului, deoarece are caracter secundar față de obligația de a vinde și obligația de a cumpăra teren, iar sancțiunea nerealizării este, potrivit clauzei din cap. V alin. (2) din contract, desființarea contractului și restituirea imobilului către vânzător.

Așadar, obiectul contractului a constat în vânzarea unei suprafețe de teren, consecutiv cu transmiterea dreptului de proprietate din patrimoniul Municipiului Câmpia Turzii în patrimoniul cumpărătorului fiind convenită și obligația suplimentară pentru cumpărător să realizeze investiția pe care și-a asumat-o în planul de investiții propus. Consideră recurentul că această împrejurare nu este de natură să schimbe calificarea contractului dedus judecății dintr-un contract civil de vânzare-cumpărare, cum corect l-au denumit părțile în conformitate cu voința și intențiile lor, într-un contract nenumit.

Părțile, dorind o operațiune mai complexă, au consimțit la transferul dreptului de proprietate în patrimoniul intimatei dacă realizează investiția pe care și-a asumat-o. Realizarea investiției este o condiție rezolutorie compatibilă cu vânzarea, iar neîndeplinirea obligației poate fi valorificată în cadrul unei acțiuni reale în rezoluțiunea vânzării. În concluzie, recurentul susține că obiectul contractului rămâne vânzarea-cumpărarea terenului, iar proiectul asumat de cumpărător îi conferă o afectațiune specială fără a avea consecința schimbării vânzării într-un alt tip de contract numit sau într-un contract nenumit.

Sub un alt aspect, recurentul a motivat că incidența Decretului nr. 167/1958 și calificarea acțiunii ca fiind una personală cu caracter patrimonial, prescriptibilă, este de asemenea greșită din același considerent și anume că obligația cumpărătorului de a realiza pe terenul cumpărat o investiție, sub sancțiunea rezoluțiunii, nu a modificat obiectul contractului din vânzare-cumpărare în contract de investiții sau de realizare lucrări sau într-un contract nenumit.

Pentru neîndeplinirea acestei obligații ce incumbă cumpărătorului, sancțiunea convenită de părți în pactul comisoriu expres stipulat la cap. V alin. (2) este rezoluțiunea contractului de vânzare-cumpărare, acțiunea fiind una reală, imprescriptibilă potrivit art. 1368 C. civ. de la 1864.

Recurentul apreciază că în cauză este incidență norma juridică din art. 1368 C. civ. de la 1864, deoarece la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare autentificat s-a realizat transmisiunea proprietății terenului în patrimoniul cumpărătorului și s-au îndeplinit obligațiile specifice vânzării, respectiv predarea bunului și plata integrală a prețului.

Susține că în situația unei acțiuni în rezoluțiunea unui contract asumat de părți ca fiind vânzare-cumpărare, în care obligațiile specifice - predarea bunului și plata prețului, respectiv transmisiunea proprietății - au fost integral executate, prescripția nu se supune dispozițiilor Decretului nr. 167/1958, ci C. civ., chiar dacă cumpărătorul din contract și-a asumat o obligație suplimentară.

În drept, a invocat prevederile art. 483, art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Recursul incident declarat de recurenta-pârâtă A. S.R.L.

Recurenta-pârâtă a precizat în partea introductivă a cererii de recurs că aceasta are caracter subsidiar, în măsura în care se vor admite cererile privind recursurile principale.

Sub un prim motiv a arătat că soluția dată excepției netimbrării cererilor de apel este contrară prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 8 C. proc. civ., fiind nelegală.

Instanța de apel a soluționat excepția nulității cererilor de apel cu interpretarea greșită a normelor prevăzute de art. 197 C. proc. civ., text care instituie sancțiunea nulității cererii pentru netimbrarea cererii. Raționamentul instanței de apel în sensul că "împotriva modalității de stabilire a acestei obligații există o singură cale de atac de retractare, respectiv cererea de reexaminare, care este la dispoziția reclamantului" este contrar normei prevăzute de art. 197 C. proc. civ., text care ar rămâne neaplicabil, excluzând dreptul părții adverse de a invoca neregularitățile cererii formulate din perspectiva art. 176 pct. 6 C. proc. civ., ceea ce este inadmisibil.

Procedând în sensul arătat, Curtea de Apel Cluj nu a înțeles să răspundă argumentelor invocate, pe care le-a ignorat cu încălcarea art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.. Noțiunea de proces echitabil presupune ca o instanță internă care nu a motivat decât pe scurt hotărârea sa, are totuși obligația de a examina în mod real problemele esențiale care i-au fost supuse judecății (Hotărârea Helle împotriva Finlandei, din 19 decembrie 1997), întrucât numai prin pronunțarea unei hotărâri motivate poate fi realizat un control public al administrării justiției (Hirvisaari c. Finlandei, 27 septembrie 2001).

Se arată că, din această perspectivă, judecătorii Curții de Apel au încălcat și prevederile art. 470 alin. (2) și alin. (3) C. proc. civ. și au ignorat faptul că cererile formulate de Consiliul Local și de Municipiul Câmpia Turzii erau suspuse obligației de plată a taxei judiciare de timbru, prin raportare la prevederile art. 25 alin. (2) lit. a) din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru.

Cererea de apel formulată împotriva unei hotărâri prin care s-a respins cererea de chemare în judecată ca prescrisă este supusă taxei judiciare de timbru de 50 RON, iar conform art. 470 alin. (2) C. proc. civ. dovada achitării taxelor judiciare se atașează cererii de apel. Sub acest aspect, a arătat și faptul că prevederile art. 30 din O.U.G. nr. 80/2013 nu au aplicabilitate în prezenta cauză, aceste prevederi legale fiind circumscrise exclusiv noțiunii de venituri publice. Noțiunea de venit public/venit bugetar este conturată de prevederile Legii nr. 273/2006 privind finanțele publice locale, care la art. 2 pct. 58 prevede că venituri bugetare sunt acele resurse bănești "care se cuvin bugetelor prevăzute la art. 1 alin. (2) lit. a)-f), după caz, în baza unor prevederi legale, formate din impozite, taxe, contribuții, alte vărsăminte, alte venituri, cote defalcate din unele venituri ale bugetului de stat, precum și cele prevăzute la art. 5 alin. (1) lit. b) -d)".

Rezultă așadar că, în ceea ce privește sursa veniturilor în bugetul local este necesară o dispoziție expresă a legii speciale, în sensul includerii oricăror cereri adresate justiției, ceea ce în cazul de față nu poate fi reținut.

În temeiul dispozițiilor legale evocate, solicită reformarea hotărârii recurate sub aspectul caracterului timbrabil al demersului judiciar. În temeiul art. 38 din O.U.G. nr. 80/2013, solicită obligarea recurentelor la plata taxelor judiciare de timbru pentru apelul formulat.

Excepția nulității cererii de recurs formulate de Consiliul Local Câmpia Turzii pentru lipsa capacității de folosință;

Sub acest aspect a invocat că hotărârea recurată este contrară prevederilor art. 430 alin. (2) C. proc. civ., motiv de recurs prevăzut de art. 488 pct. 7 C. proc. civ., întrucât încheierea de dezbateri din data de 25.09.2019 prin care instanța de fond a tranșat chestiunea lipsei capacității de folosință, în sensul admiterii acesteia, nu a făcut obiectul cererilor de apel, astfel încât raportat la art. 477 alin. (1) C. proc. civ., considerentele instanței de fond nu mai puteau fi supuse controlului judecătoresc, acestea beneficiind de autoritate de lucru judecat.

Pe cale de consecință, cererea de recurs formulată de Consiliul Local al Municipiului Câmpia Turzii se impune a fi anulată în temeiul dispozițiilor art. 56 alin. (3) C. proc. civ. raportat la art. 32 alin. (1) lit. a) C. proc. civ., pentru lipsa capacității procesuale de folosință a acesteia.

Pentru motivele arătate a solicitat admiterea cererii de recurs incident și obligarea recurentelor la plata taxelor judiciare de timbru, iar, în privința cererilor de apel și de recurs formulate de recurenta Consiliul Local al Municipiului Câmpia Turzii, a solicitat admiterea excepției autorității de lucru judecat și anularea acestora ca urmare a lipsei capacității de folosință.

În drept, a invocat art. 488 și art. 489 alin. (2) C. proc. civ., art. 1368 C. civ. anterior, art. 22 C. proc. civ. și art. 490 Cod procedură, precum și principiile în care își are sediul materia.

Intimata-pârâtă A. S.R.L a formulat întâmpinare față de recursurile declarate de recurenții-reclamanți.

Prin intermediul întâmpinării, intimata-reclamantă a solicitat anularea sau respingerea cererilor de recurs și menținerea deciziei civile nr. 500/16.10.2020 pronunțate de Curtea de Apel Cluj, în dosarul nr. x/2019 și obligarea, în solidar, a recurentului Municipiul Câmpia Turzii și a Consiliului Local al Municipiului Câmpia Turzii la plata cheltuielilor de judecată.

În subsidiar, în temeiul art. 490 C. proc. civ. raportat la art. 488 pct. 5, pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ., a solicitat admiterea cererii de recurs incident și obligarea recurentelor la plata taxelor judiciare de timbru, iar, în privința cererilor de apel și de recurs formulate de recurentul Consiliul Local al Municipiului Câmpia Turzii a solicitat admiterea excepției autorității de lucru judecat și anularea acestora ca urmare a lipsei capacității de folosință.

În dezvoltarea apărărilor formulate, intimata-pârâtă a invocat excepția nulității cererilor de recurs pentru lipsa motivelor de nelegalitate, în temeiul art. 489 alin. (2) C. proc. civ. și art. 486 alin. (3) C. proc. civ.

A susținut că, nemulțumirile recurentului nu pot lua forma unor simple susțineri de fapt (referitoare la clauzele contractuale sau la intenția părților referitoare la îndeplinirea sau neîndeplinirea obligațiilor asumate, din care instanța de recurs să deducă anumite aspecte neprecizate expres.

De asemenea, susținerile recurentului Consiliul Local al Municipiului Câmpia Turzii în sensul că, în soluționarea excepției tardivității căii de atac "instanța de judecată a aplicat greșit normele de drept material" este eronată, întrucât maniera de soluționare a excepției decăderii, nu reprezintă consecința încălcării normelor de drept substanțial.

Or, criticând soluția instanței de apel pe motiv că operațiunea de calificare juridică a contractului dedus judecății ar contraveni dispozițiilor de drept material sau că, în cauză, s-a efectuat de două ori comunicarea hotărârii primei instanțe, recurentele nu au făcut altceva decât să solicite instanței de recurs reaprecierea situației de fapt, nicidecum interpretarea legii.

Ceea ce se solicită instanței de recurs, afirmându-se încălcarea normelor de drept material, este să efectueze o interpretare diferită în drept, nicidecum să verifice realitatea elementelor de fapt care au condus instanța de apel la adoptarea unei anumite soluții.

Se tinde, așadar, la o cenzurare a aprecierii date de instanțele de fond mijloacelor de probă și la o devoluare a fondului, ceea ce este incompatibil cu calea de atac extraordinară a recursului, în cadrul căreia se verifică exclusiv legalitatea hotărârii, respectiv corecta aplicare a legii la situația de fapt stabilită de instanțele de fond, neputându-se realiza o verificare a temeiniciei și a elementelor de fapt ale cauzei, invocarea încălcării normelor de drept material de către instanța de apel, fiind o critică pur formală.

Întrucât criticile formulate nu se subsumează motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., intimata-pârâtă a solicitat anularea recursurilor.

Pe fond, a solicitat respingerea cererii de recurs formulate de recurentul Municipiul Câmpia Turzii, ca nefondată.

Intimata a susținut că examenul întreprins de instanțele de fond este legal și temeinic, iar critica recurentului referitoare la faptul că "instanța de apel a procedat la aplicarea greșită a normelor de drept material, în sensul în care a calificat contractul încheiat de părți, autentificat la notarul public sub nr. x/14.06.2006, ca fiind un contract nenumit și nu unul de vânzare-cumpărare", se impune a fi respinsă ca nefondată.

Intimata a motivat că recurentul a ignorat raționamentul instanței de apel, care a ajuns la o soluție concordantă cu cea a primei instanțe, însă aceste dezlegări nu au fost criticate, motiv pentru care au dobândit autoritate de lucru judecat.

De asemenea, arată că susținerile recurentului referitoare la incidența prevederilor art. 1368 C. civ. anterior, în raport de care acțiunea vânzătorului pentru rezoluțiunea vânzării este reală, au fost înlăturate în mod just de către instanța de apel.

Se relevă că instanța de apel a reținut că "Ceea ce reclamă apelantul este nerespectarea unei obligații de a face, așadar, dreptul patrimonial ce se cere a fi protejat nu este unul real, ci este dreptul de creanță corelativ îndeplinirii obligației de a realiza parcul industrial pe întreaga suprafață achiziționată de intimată", fără ca această dezlegare judicioasă să facă obiectul criticilor recurentei.

Prin raportare la analiza efectuată, intimata consideră că în mod judicios a reținut instanța de apel că "este incident art. 1 alin. (1) și art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 privind prescripția extinctivă, care stabilește că dreptul la acțiune, având un obiect patrimonial, se stinge prin prescripție, dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit de lege, iar termenul de prescripție este de 3 ani. Raportat la expirarea celor 5 ani de zile pentru realizarea planului de investiții prevăzuți de convenția părților, 14 iunie 2011, dată la care s-a născut dreptul la acțiunea în rezoluțiunea convenției, termenul de prescripție extinctivă s-a împlinit la data de 14 iunie 2014, iar cererea de chemare în judecată a fost înregistrată la data de 20 februarie 2019 pe rolul tribunalului, deci cu depășirea termenului de prescripție extinctivă".

Față de aceste împrejurări, solicită a se observa că recurenta nu a arătat motivele pentru care instanța de apel ar fi încălcat dispozițiile legale aplicabile, după cum simpla reiterare a apărărilor întemeiate pe prevederile art. 1368 C. civ. anterior nu este suficientă pentru reformarea hotărârii recurate, astfel încât, în cauză, nu este incident motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., motiv pentru care în temeiul art. 496 C. proc. civ., a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

În privința cererii de recurs formulate de recurentul Consiliul Local al Municipiului Câmpia Turzii intimata relevă că nu se contestă faptul că în data de 06.05.2020 s-a realizat o primă comunicare a hotărârii judecătorești, dar se prevalează de a doua comunicare pentru a justifica formularea cu întârziere inexplicabilă a cererii de apel, ceea ce este inadmisibil.

Curtea de Apel Cluj a reținut că data de comunicare a sentinței civile nr. 1719/2019 pronunțată la data de 9 octombrie 2019 este cea din 05.05.2020, potrivit dovezii din dosarul tribunalului.

Mai mult, în condițiile în care cererea de apel formulată de Municipiul Câmpia Turzii a fost înregistrată în data de 05.06.2020, iar cererea de apel formulată de Consiliul Local Câmpia Turzii, având conținut și semnatari identici, a fost transmisă pe cale electronică și înregistrată la instanță abia în data de 15.07.2020, dezlegarea dată de Curtea de Apel Cluj este legală și temeinică, recurenta înțelegând să-și invoce propria turpitudine, pentru a obține reformarea hotărârii judecătorești.

Intimata-pârâtă a solicitat respingerea cererii de recurs formulată de recurentul Consiliul Local și menținerea hotărârii recurate ca legală și temeinică.

Recursul declarat de recurentul-reclamant Consiliul Local al Municipiului Câmpia Turzii este nefondat pentru cele ce se arăta în continuare:

Recurentul a motivat că apelul împotriva hotărârii pronunțate de Tribunal a fost formulat în termenul legal de 30 de zile, calculat de la data ultimei comunicări a hotărârii, efectuată de Tribunal în data de 02.07.2020, iar nu de la prima comunicare hotărârii care a avut loc în data de 06.05.2020, reținută de instanța de apel în calcularea termenului pentru exercitarea căii de atac a apelului. Recurentul a motivat că instanța de apel ar fi trebuit să țină seama de faptul că recomunicarea sentinței pronunțate în primă instanță a fost realizată atât față de municipiul Câmpia Turzii, cât și față de Consiliul Local al municipiului Câmpia Turzii, ceea ce denotă neîndeplinirea condițiilor legale pentru comunicarea hotărârilor judecătorești în privința primei comunicări.

Critica astfel prezentată poate fi încadrată în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 raportat la art. 468 alin. (1) C. proc. civ.

Instanța de recurs constată că recurentul, deși invoca neîndeplinirea condițiilor legale în legătură cu comunicarea hotărârii pronunțate în primă instanță, nu indică în concret care sunt neregularitățile care afectează prima comunicare a hotărârii, în data de 06.05.2020.

Împrejurarea că prima instanță a efectuat comunicarea de două ori, nu se poate constitui într-un viciu de procedură care să afecteze valabilitatea primei comunicări a hotărârii, ci reprezintă o eroare administrativă a instanței, care nu poate justifica decalarea momentului care marchează data în raport cu care se calculează termenul de 30 de zile pentru exercitarea căii de atac a apelului.

Instanța de recurs constată că hotărârea pronunțată în primă instanță a fost comunicată în mod valabil recurentului-reclamant Consiliul Local al municipiului Câmpia Turzii în data de 06.05.2020, potrivit dovezii de comunicare aflată la dosar. În absența invocării vreunei neregularități a actului de procedură care atestă comunicarea hotărârii pronunțate în primă instanță, în mod corect instanța de apel a stabilit data primei comunicări a hotărârii, ca moment la care se raportează calculul termenului pentru exercitarea căii de atac a apelului. De asemenea, instanța de apel a ținut seama că termenul pentru exercitarea recursului a început să curgă după încetarea stării de urgență, în data de 15.05.2020, cu respectarea art. 63, capitolul VII din Anexa nr. 1 la Decretul nr. 240/14.04.2020 privind prelungirea stării de urgență pe teritoriul României și s-a împlinit în data de 15.06.2020, apelul fiind declarat în data de 15.07.2020, cu depășirea evidentă a termenului legal înăuntrul căruia putea fi exercitat dreptul de a ataca hotărârea pronunțată de prima instanță. În acest cadru, soluția privind anularea apelului este legală.

Față de considerentele mai sus reținute, în temeiul art. 496 C. proc. civ., recursul declarat de recurentul-reclamant Consiliul Local al municipiului Câmpia Turzii este nefondat.

Recursul incident declarat de intimata-pârâta A. S.R.L.

Sub un prim motiv de recurs, intimata-pârâta a invocat că instanța de apel încălcat prevederile art. 197 C. proc. civ. care instituie sancțiunea nulității cererii pentru netimbrare. A susținut că motivarea instanței de apel, potrivit căruia împotriva modului de stabilire a taxei de timbru se poate formula doar cerere de reexaminare de către reclamant, este contrară prevederilor art. 197 C. proc. civ. și exclude dreptul părții adverse de a invoca neregularități din perspectiva art. 176 pct. 6 C. proc. civ.

Procedând la verificarea deciziei pronunțate de instanța de apel, se constată că excepția netimbrării cererilor de apel a fost invocată de intimata-pârâtă prin întâmpinare. Instanța de apel a soluționat excepția netimbrării apelurilor declarate de apelanții reclamanți în sensul respingerii acestei excepții.

În motivarea soluției adoptate, instanța de apel a reținut că dispozițiile art. 197 din C. proc. civ. sancționează cu nulitatea cererii de chemare în judecată nerespectarea de către parte, subiectul activ al obligației de plată a taxei judiciare de timbru, a obligației stabilite în mod expres de instanță. Referindu-se la dispozițiile O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru, instanța de apel a reținut că acest act normativ prevede în mod expres că judecătorul este cel care stabilește caracterul timbrabil sau netimbrabil al cererii deduse judecății, iar împotriva modalității de stabilire a taxei judiciare de timbru există o singură cale de atac de retractare, respectiv cererea de reexaminare, care este la dispoziția reclamantului. Astfel, în analiza excepției netimbrării s-a verificat dacă s-a respectat sau nu obligația de către titularul cererii deduse judecății. Având în vedere că a fost stabilită scutirea apelantei de la plata taxei judiciare de timbru, Curtea de apel a constatat că nu se poate reține nerespectarea obligației de a achita taxa judiciară de timbru, astfel încât nu sunt incidente prevederile art. 197 din C. proc. civ. în prezenta cauză, considerente pentru care s-a respins excepția netimbrării.

Instanța de recurs constată, contrar celor susținute de intimata-pârâtă, că soluția de respingere a excepției de netimbrare a cererilor de apel este motivată, instanța de apel reținând că nu se poate aplica sancțiunea nulității cererilor de apel, potrivit art. 470 alin. (3) C. proc. civ., întrucât nu se verifică neîndeplinirea cerinței extrinseci prevăzute de art. 470 alin. (2) C. proc. civ. referitoare la dovada achitării taxelor de timbru, întrucât apelanții sunt scutiți de taxa judiciară de timbru. Motivarea instanței de apel, potrivit căreia împotriva modului de stabilire a taxei de timbru se poate formula cerere de reexaminare, este corectă și respectă statuările din Decizia nr. 7/2014 din 08/12/2014 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - completul competent să judece recursul în interesul legii, care sunt valabile și în privința prevederilor art. 39 din O.U.G. nr. 80/2013, întrucât au același conținut normativ cu cele ale art. 18 din Legea nr. 146/1997, aceste din urmă dispoziții legale făcând obiectul dezlegărilor date prin această decizie.

Instanța supremă a stabilit prin Decizia nr. 7/2014, în cadrul mecanismului de unificare a practicii judiciare că:

"În interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 18 din Legea nr. 146/1997, cu modificările și completările ulterioare, partea în sarcina căreia s-a stabilit obligația de plată a taxei judiciare de timbru poate formula critici care să vizeze caracterul timbrabil al cererii de chemare în judecată exclusiv în cadrul cererii de reexaminare, neputând supune astfel de critici controlului judiciar prin intermediul apelului sau recursului".

În considerentele acestei decizii s-a reținut că, prin intermediul cererii de reexaminare, se permite părții în sarcina căreia s-a impus obligația de timbrare să supună contestația sa unei instanțe imparțiale și independente, care nu trebuie să funcționeze neapărat la nivelul unei jurisdicții superioare celei care a stabilit taxa de timbru contestată, având în vedere că art. 6 paragraful 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului nu garantează dreptul la un dublu grad de jurisdicție.

Este adevărat că în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului s-a cristalizat principiul potrivit căruia, în situația în care dreptul de a ataca o hotărâre judecătorească pe calea apelului sau a recursului este prevăzut în legislația unui stat parte la Convenție, instanța învestită cu aceste căi de atac este chemată să soluționeze cauza respectând toate condițiile instituite de art. 6 paragraful 1 (Cauza Delcourt contra Belgiei, 17 ianuarie 1970). Această ipoteză nu este aplicabilă însă în materia contestării modului de stabilire a taxei judiciare de timbru, domeniu în care legislația națională prevede exclusiv calea de atac a reexaminării.

În raport de statuările din Decizia nr. 7/2014, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - completul competent să judece recursul în interesul legii, ale cărei efecte sunt obligatorii potrivit art. 517 alin. (4) C. proc. civ., criticile care susțin caracterul timbrabil al cererilor de apel nu pot fi primite.

În acest cadru, cererea privind obligarea recurenților-reclamanți la plata taxelor de timbru aferente apelurilor formulate apare ca lipsită de obiect, câtă vreme textul art. 38 din O.U.G. nr. 80/2013 are în vedere situația în care instanța judecătorească învestită cu soluționarea unei căi de atac ordinare sau extraordinare constată că, în fazele procesuale anterioare, "taxa judiciară de timbru nu a fost plătită în cuantumul legal", nicidecum situația în care s-a stabilit că partea este scutită de taxa judiciară de timbru.

În această situație, contrarietatea de interese nu intervine între părți, ci între reclamanți, pretinși debitori ai obligației de plată și stat, care ar putea fi creditor al acestei obligații.

Sub un alt motiv de recurs, intimata-pârâtă a susținut că hotărârea recurată este contrară prevederilor art. 430 alin. (2) C. proc. civ., întrucât prin încheierea de dezbateri din data de 25.09.2019, prima instanță a soluționat excepția lipsei capacității procesuale de folosință a Consiliului Local al Municipiului Câmpia Turzii, în sensul admiterii acestei excepții, iar această excepție nu a făcut obiectul cererilor de apel și nu mai putea fi supusă controlului, modalitatea de soluționare dobândind autoritate de lucru judecat.

Instanța de recurs constată că prin sentința civilă nr. 1719 din 09.10.2019, pronunțată de Tribunalului Specializat Cluj în dosarul nr. x/2019, a fost respinsă cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul Consiliul Local al Municipiului Câmpia Turzii prin Primar în contradictoriu cu pârâta A. S.R.L, ca fiind formulată de o persoană fără capacitate procesuală de folosință. Apelul formulat de reclamantul Consiliul Local al Municipiului Câmpia Turzii, prin Primar împotriva soluției date excepției privind lipsa capacității procesuale de folosință a fost anulat, întrucât a fost tardiv formulat. Prin anularea cererii de apel, ca efect al decăderii reclamantului din dreptul de a exercita calea de atac a apelului, soluția dată excepției lipsei capacității procesuale de folosință a dobândit autoritate de lucru judecat.

Această soluție nu a fost cenzurată în calea de atac a apelului. Prin urmare, nu se confirmă susținerile intimatei potrivit cărora soluția dată acestei excepții ar fi fost cenzurată în apel, întrucât Consiliul Local al Municipiului Câmpia Turzii a fost decăzut din dreptul de a exercita calea de atac a apelului.

În raport de considerentele mai sus arătate, în temeiul art. 496 C. proc. civ., va respinge recursul incident ca nefondat.

Analizând recursul declarat de recurentul-reclamant Municipiul Câmpia Turzii instanța de recurs reține următoarele:

Recurentul-reclamant Municipiul Câmpia Turzii a motivat că instanța de apel a aplicat greșit normele de drept material în procesul de calificare a contractului, stabilind că între părți s-a încheiat un contract nenumit. Susține că între părți s-a încheiat un contract de vânzare-cumpărare, întrucât obiectul contractului încheiat cu intimata-pârâtă A. S.R.L. constă în vânzarea unei suprafețe de teren, care a avut ca efect transmiterea dreptului de proprietate din patrimoniul privat al Municipiului Câmpia Turzii în patrimoniul intimatei-cumpărătoare A. S.R.L.. Împrejurarea că în sarcina cumpărătorului s-a stabilit pe lângă obligația de plată a prețului și obligația suplimentară de a realiza investiția propusă în planul de investiții nu transformă contractul de vânzare-cumpărare într-un contract nenumit.

Instanța de recurs reține, cu caracter prealabil, că operațiunea de calificare a contractului, în scopul determinării și aplicării regimului său juridic, trebuie să se raporteze la elementele esențiale ale contractului care au relevanță în procesul de calificare precum: obiectul, natura acordului de voință, privită ca fundament al contractului la momentului încheierii acestuia, obiectul obligațiilor asumate de părți, calitatea acestora.

În cauza dedusă spre soluționare, potrivit statuărilor din considerentele sentinței pronunțate în primă instanță și confirmate prin decizia instanței de apel, între reclamantul Municipiul Câmpia Turzii, prin Primar și pârâta A. S.R.L. a fost încheiat un contract de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 14 iunie 2006 de notarul public B., prin care reclamantul a vândut pârâtei suprafața de teren de 520.774 mp (suprafață rezultată din datele de carte funciară) înscrisă în CF x Câmpia Turzii, pentru prețul total de 1.760.000 RON, preț achitat integral în două tranșe.

Potrivit art. V din contractul de vânzare-cumpărare, cumpărătorul s-a obligat să realizeze investiția propusă în Planul de investiții prezentat vânzătorului în cadrul "Formularului de ofertare" și care face parte integrantă din contract, în termen de cinci ani de la data încheierii contractului. În cazul nerealizării investiției promise în termenul asumat și în condițiile indicate în planul de investiții acceptat de către vânzător, contractul urmează a fi desființat. În urma desființării contractului, cumpărătorul este ținut să restituie vânzătorului imobilul vândut, însă vânzătorul nu va fi obligat la restituirea prețului încasat până la acea dată.

În raport de considerentele care au fundamentat decizia atacată, instanța de recurs constată că, în procesul de calificare a contractului, instanțele devolutive au limitat analiza doar la obiectul obligațiilor pe care cumpărătoarea și le-a asumat, respectiv plata prețului și efectuarea anumitor investiții, cu neobservarea contextului în care se încadrează clauzele care conțin aceste obligații, fără a se realiza o coordonare cu celelalte clauze contractuale spre a obține o corectă lămurire a sensului lor real.

Apărarea intimatei-pârâte potrivit căreia recurentul-reclamant nu a criticat decizia instanței de apel în privința calificării contractului intervenit între părți este infirmată de critica formulată de recurent prin care a susținut că instanța de apel a aplicat greșit normele de drept material prin calificarea contractului ca fiind un contract nenumit.

Prin raportare la data încheierii contractului și la prevederile art. 3, art. 102 și art. 201 din Legea nr. 71/2011, în cauză sunt aplicabile dispozițiile C. civ. de la 1864 și ale Decretului nr. 167/1958.

În sistemul fostului C. civ. român, în vigoare până la 1 octombrie 2011, problema interpretării contractului se pune atunci când acesta este neclar, fiind susceptibil de a primi două sensuri, fie atunci când există o contradicție între clauzele sale.

Instanța de recurs relevă că, pe calea unei interpretări a contractului, nu pot fi suplinite, dar nici nu pot fi ignorate elemente esențiale ce țin de calificarea și natura respectivului act juridic. În acest sens, este de precizat că una dintre condițiile de valabilitate ale unei vânzări o reprezintă învoiala asupra lucrului și asupra prețului, potrivit art. 1295 alin. (1) C. civ. de la 1864. Prin urmare, trebuie stabilit dacă voința prioritară a părților la momentul încheierii contractului a fost aceea de a vinde, respectiv de a cumpăra terenul sau doar de a se realiza o investiție pe respectivul teren.

Contractul în structura sa cuprinde capitolele II și III cu denumirea "obiectul contractului", în cuprinsul capitolului II fiind descris și identificat imobilul pe care reclamantul, în calitate de vânzător îl vinde cumpărătorului, iar în capitolul III fiind indicat cuantumul prețului, modalitatea de plată.

Din analiza de ansamblu a elementelor esențiale ale contractului, privite ca un tot unitar, rezultă că obligația vânzătorului de a înstrăina o suprafață de teren se află în interdependență cu obligația cumpărătoarei de a plăti prețul terenului și, subsecvent, de a efectua investițiile stabilite în capitolul V din contract. Obiectul acestor obligații au un rol principal și determinant în stabilirea obiectului contractului și în calificarea acestuia. În raport de obligațiile principale ale părților și de principiul priorității voinței reale, rezultă că operațiunea de vânzare a terenului constituie obiectul contractului, în absența căruia nu ar fi existat premisa pentru asumarea obligației de efectuare a investiției și, totodată, această obligație ar fi lipsită de cauza juridică.

Față de considerentele arătate, instanța de recurs reține că între părți s-a încheiat un contract de vânzare-cumpărare, iar nu un contract nenumit, cum în mod greșit au reținut instanțele devolutive, cu nesocotirea regulilor de interpretare a contractului prevăzute de art. 977 și art. 982 C. civ. de la 1864.

Pornind de la calificarea greșită a contractului, instanța de apel a exclus de la aplicare prevederile art. 1368 C. civ. de la 1864, reținând că, prin acțiunea promovată, recurentul-reclamant tinde la protejarea unui drept de creanță corelativ obligației care incumbă pârâtei, de a realiza parcul industrial pe întreaga suprafață achiziționată.

Reclamantul și-a fundamentat juridic acțiunea, între altele, pe dispozițiile art. V, teza finală din contract. Prin efectul pe care îl instituie clauza cuprinsă în art. V, teza finală din contract, acela al desființării contractului și al restituirii imobilului vândut în situația în care intimata-cumpărătoare nu realizează investiția, rezultă că recurentul-reclamant tinde la redobândirea dreptului de proprietate asupra imobilului, iar nu la valorificarea unui drept de creanță, cum greșit au reținut instanțele devolutive.

Așadar, prin acțiunea promovată, recurentul-reclamant invocă nerealizarea investiției de către intimata-pârâtă și solicită desființarea contractului, cu consecința redobândirii dreptului de proprietate asupra imobilului, în temeiul stipulațiilor pe care le conține clauza art. V din contract, ceea ce imprimă caracter real acțiunii promovate, potrivit art. 1368 C. civ. de la 1864.

Calificarea greșită a contractului s-a repercutat asupra stabilirii naturii dreptului pe care vânzătorul tinde să îl valorifice pe calea acțiunii în rezoluțiune, cu stabilirea greșită a domeniului de aplicare a prescripției extinctive.

În temeiul art. 1368 C. civ. de la 1864, acțiunea vânzătorului în rezoluțiunea contractului încheiat este o acțiune reală prin care se tinde la dobândirea dreptului real de proprietate asupra bunului vândut. Această acțiune nu cade sub incidența prescripției extinctive reglementate prin Decretul nr. 167/1958, așa cum rezultă din prevederile art. 21 din Decretul nr. 167/1958, potrivit cărora dispozițiile acestui act normativ "nu se aplică dreptului la acțiune privitor la drepturile de proprietate (...)". De aici rezultă că regimul acestui drept real, din punct de vedere al prescripției extinctive, urmează a fi stabilit în cadrul dispozițiilor legale prevăzute de C. civ. de la 1864.

Prin urmare, în cauză nu sunt aplicabile prevederile art. 3 din Decretul nr. 167/1958, ci dispozițiile art. 1890 C. civ. de la 1864, în temeiul cărora toate acțiunile reale se prescriu în termen de 30 de ani, dacă prin lege nu se dispune altfel.

În raport de considerentele mai sus expuse, recursul recurentului-reclamant Municipiul Câmpia Turzii este fondat, întrucât instanțele devolutive au dat o calificare greșită contractului intervenit între părți, și, în acest cadru, au aplicat greșit legea cu prilejul soluționării excepției prescripției dreptului material la acțiune.

În temeiul art. 496 și art. 497 C. proc. civ., fiind îndeplinite și condițiile prevăzute la art. 480 alin. (3) C. proc. civ., va casa decizia și sentința primei instanțe, cu consecința trimiterii cauzei spre rejudecare. Prima instanță va soluționa cu prioritate excepția prescripției dreptului material la acțiune prin raportare la dezlegările date.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă Consiliul Local al Municipiului Câmpia Turzii împotriva deciziei civile nr. 500/2020 din 16 octombrie 2020, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă și recursul incident declarat de recurenta-pârâtă A. S.R.L. împotriva aceleiași decizii, ca nefondate.

Admite recursul declarat de recurentul-reclamant Municipiul Câmpia Turzii împotriva deciziei civile nr. 500/2020 din 16 octombrie 2020, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă.

Casează, în parte, decizia atacată și sentința civilă nr. 1719/2019 din 9 octombrie 2019 pronunțată de Tribunalul Specializat Cluj și trimite cauza primei instanțe, pentru o nouă judecată a cererii formulate de reclamantul Municipiul Câmpia Turzii.

Menține, în rest, dispozițiile deciziei atacate.

Definitivă.

Pronunțată în ședința publică astăzi, 21 septembrie 2021.