ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1623/2020

Ședința publică din data de 22 septembrie 2020

Asupra recursului de față, din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Argeș, secția Civilă la 31 martie 2016, sub nr. x/2016, reclamanta S.C. FARMACIA A. S.R.L. prin administrator special B. și prin administrator judiciar C. S.P.R.L. a chemat în judecată pe pârâta S.C. D. S.R.L. solicitând instanței să dispună obligarea acesteia la plata sumei de 786.062,26 RON, din care 747.369,57 RON debit principal, reprezentând contravaloarea discount-ului comercial acordat de reclamantă societății pârâte, având în vedere neîndeplinirea condiției suspensive ce a constat în plata la termen a debitului principal și 38.692,69 RON, reprezentând dobânda legală penalizatoare, calculată pentru achitarea cu întârziere a sumei de 1.033.693,01 RON, precum și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, acțiunea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 1166 și următoarele C. civ., art. 1350 C. civ., art. 1400 C. civ.

Prin întâmpinare, pârâta societatea D. S.R.L. a invocat necompetența materială a Tribunalului Argeș în favoarea celei a Tribunalului Specializat Argeș.

Prin sentința civilă nr. 449/2016 din 10 noiembrie 2016, Tribunalul Argeș, secția Civilă a admis excepția necompetenței sale materiale funcționale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Specializat Argeș.

Prin sentința nr. 310 din 4 mai 2017, Tribunalul Specializat Argeș a declinat competența materială de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Argeș, secția Civilă. Totodată, constatând ivit conflictul negativ de competență, a înaintat cauza Curții de Apel Pitești, secția a II-a civilă, în vederea emiterii regulatorului de competență.

Prin sentința nr. 143/F- C. civ. din 26 iunie 2017 pronunțată în dosarul nr. x/2017, Curtea de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a stabilit competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Argeș, secția Civilă.

Pe rolul Tribunalului Argeș, secția Civilă, dosarul a fost reînregistrat la 3 august 2017, sub nr. x/2016*.

Prin sentința civilă nr. 25/2018 din 25 ianuarie 2018, Tribunalul Argeș, secția Civilă a respins ca neîntemeiată acțiunea formulată de reclamanta S.C. FARMACIA A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta S.C. D. S.R.L.

Împotriva sentinței primei instanțe a declarat apel reclamanta S.C. FARMACIA A. S.R.L. prin administrator special B. și prin administrator judiciar C. S.P.R.L.

Prin decizia nr. 796/A-C din 7 decembrie 2018, Curtea de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a respins ca nefondat apelul formulat de reclamanta S.C. FARMACIA A. S.R.L. prin administrator special B. și prin administrator judiciar C. S.P.R.L., împotriva sentinței civile nr. 25 din 25 ianuarie 2018, pronunțată de Tribunalul Argeș, secția Civilă, în dosarul nr. x/2016.

La 4 martie 2019, recurenta-reclamantă S.C. FARMACIA A. S.R.L. prin administrator special B. și prin administrator judiciar C. S.P.R.L. a declarat recurs împotriva deciziei nr. 796/A-C din 7 decembrie 2018, pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, prin care a solicitat admiterea căii de atac, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre o nouă judecată aceleiași instanțe.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

După expunerea parcursului procesual, în motivare, cu referire la motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-reclamantă susține că, așa cum reiese din considerentele deciziei recurate, instanța de apel a observat nemotivarea instanței de fond prin raportare la BO FNNB3BA nr. x din 18.11.2014, sens în care ar fi trebuit să admită apelul, iar, pe fond, să respingă acțiunea ca neîntemeiată pentru considerentele avute în vedere la punctul II (pagina 4) a deciziei recurate, considerente, la rândul lor, nelegale, în opinia recurentei.

În încheierea dezvoltării acestei critici, autoarea recursului își exprimă nedumerirea asupra manierei în care instanța de apel a procedat analizând fondul pretențiilor sale în condițiile în care apelul era nefondat.

Cu privire la motivul de casare întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă susține, în esență, că instanța de apel a aplicat greșit normele de drept material ce reglementează instituția termenului suspensiv, enunțate de art. 1411 și următoarele C. civ. raportat la prevederile Legii nr. 73/2013 și la cele menționate în factura fiscală nr. x/16.04.2014 în sumă de 1.781.062,58 RON.

Recurenta consideră că, în mod greșit, curtea de apel a apreciat că pretențiile nu sunt întemeiate deoarece din cuprinsul facturii nr. x/12.08.2014 nu rezultă niciun termen de plată, dar factura la care face referire motivarea instanței de apel este o factură de discount comercial, deci cu o sumă negativă, ce nu avea cum să aibă termen de plată.

Arată că termenul de 30 de zile era și este menționat în cuprinsul facturii fiscale nr. x/16.04.2014 în sumă de 1.781.062,58 RON, iar calculul acestui termen se impunea a fi efectuat de la data celei de a doua facturi de discount, respectiv factura nr. x/12.08.2014.

În ceea ce privește plata sumei de 38.692,69 RON reprezentând dobânda legală penalizatoare, calculată pentru achitarea cu întârziere a sumei de 1.033.693,01 RON, instanța de apel nu a apreciat asupra împlinirii termenului suspensiv, considerând eronat că acesta nu a fost stipulat de părți, deși factura nr. x/16.04.2014 conține acest termen de plată de 30 de zile.

În concluzie, susține că, dacă instanța de apel aprecia că factura nu prevede un termen scadent, față de prevederile art. 1411 alin. (2) C. civ., raportat la art. 3 din Legea nr. 73/2013, aceasta trebuia să observe că termenul de plată de 30 de zile, indicat de recurentă își are sorgintea, cel puțin în lege, deși în realitate este un termen convențional.

Recurenta consideră că eliminarea nelegală de către curtea de apel a termenului scadent a condus la respingerea în mod nelegal a petitului reprezentând penalități de întârziere la plata sumei de 1.033.693,01 RON, achitată abia la data de 18.11.2014.

În ceea ce privește condiția suspensivă a acordării discountului comercial, recurenta afirmă că instanța de apel a apreciat în mod nelegal că nu există un temei de drept care să o îndreptățească pe reclamantă să solicite revocarea reducerii prețului (discountului comercial).

Totodată, recurenta arată că nu înțelege rațiunea pentru care instanța de apel a mai analizat existența/temeinicia pretențiilor sale privind incidența condiției suspensive prin raportare la un termen de 30 de zile cu privire la care, anterior, în cadrul aceleiași decizii recurate, Curtea de Apel a apreciat că nu există acest termen. Astfel, recurenta nu înțelege de ce instanța de apel a mai analizat temeinicia pretențiilor sale reprezentând plata discount-ului comercial în condițiile în care aceasta a aperciat că împrejurarea viitoare nu există.

Totodată, invocând ceea ce a reținut instanța de apel, și anume că, în lipsa unor prevederi contractuale, singura dovadă a unei clauze suspensive ar fi fost o definiție legală, iar cum legea nu prevede așa ceva, acțiunea introdusă este neîntemeiată, autoarea recursului arată că instanța de apel a omis a observa că, potrivit art. 1 alin. (1) din C. civ., sunt izvoare ale dreptului civil și uzanțele și că, potrivit art. 1272 alin. (2) C. civ., clauzele obișnuite într-un contract se subînțeleg, deși nu sunt stipulate în mod expres.

Astfel, arată că, între părțile litigiului de față s-au derulat raporturi contractuale, chiar dacă nu există instrumentum probationis, sens în care o clauză referitoare la discount trebuie să aibă și anumite rațiuni pentru care aceasta se acordă, cum ar fi cantitatea de marfă/servicii achiziționate, dar și plata la termen.

Totodată, afirmă că neachitarea la termen a obligației de plată, cu privire la un raport contractual de vânzare de marfă, pentru care s-a acordat un discount, atrage, potrivit cutumelor comerciale, neacordarea discountului comercial.

Având în vedere acest ultim aspect, consideră că instanța de apel a aplicat greșit norma de drept material ce guvernează existența unei condiții, ca modalitate a actului juridic civil.

Analizând condiția ce afecta existența discount-ului comercial acordat pârâtei și natura juridică a acesteia, autoarea recursului arată că discount-ul comercial acordat reprezintă acea reducere de preț acordată de către un comerciant cocontractantului său, în considerarea respectării unor condiții.

Arată că, în cauza dedusă judecății, condiția impusă societății pârâte a fost aceea de a respecta termenul de plată, termen de plată ce trebuia calculat de la data ultimei facturi de discount, respectiv 12.08.2014 (deși acest termen era prevăzut în factura fiscală din data de 16.04.2014).

Totodată, recurenta consideră că natura juridică a condiției ce afectează existența discount-ului este aceea a condiției suspensive, astfel încât, pentru a beneficia de discount-ul în litigiu, consideră că pârâta trebuia să-și respecte toate obligațiile de plată, cu atât mai mult cu cât a recunoscut acordarea discount-ului având în vedere nevoia de lichidități a societății recurente. Așadar, consideră că, prin neefectuarea plății și prin nerespectarea termenului de plată, această condiție nu s-a împlinit.

Afirmă că, până la îndeplinirea sau neîndeplinirea condiției, actul juridic civil nu își produce efectele (deci discount-ul nu se consideră acordat), iar eveniente conditione, efectele condiției suspensive diferă după cum aceasta s-a îndeplinit sau nu. Astfel, arată că, în situația în care condiția s-ar fi realizat, se considera, retroactiv, că actul juridic prin care s-a acordat discount-ul este un act pur și simplu, conform art. 1407 alin. (3) C. civ., iar, prin neîndeplinirea condiției suspensive, părțile se află în situația în care ar fi fost dacă nu ar fi încheiat actul juridic, astfel încât, toate prestațiile trebuie restituite, iar eventualele garanții constituite se desființează.

Făcând referire la faptul că, în cadrul concluziilor orale din fața instanței de fond, apărătorul pârâtei a afirmat că, în cauză, ar fi vorba de o condiție rezolutorie, nu de o condiție suspensivă, recurenta consideră că, raportat la art. 1401 C. civ., s-ar putea aprecia că, în cauza pendinte, suntem în ipoteza unei condiții rezolutorii, însă, arată că aceasta este doar o chestiune de apreciere teoretică, deoarece diferă după cum va interpreta existența condiției.

Cu toate acestea, apreciază că, în ipoteza speței deduse judecății, suntem în prezența unei condiții suspensive pozitive, care se traduce prin aceea că discount-ul se acordă dacă plata se realizează la termen, în considerarea nevoii de lichidități.

Recurenta conchide în sensul că acordarea discount-ului comercial era afectată de o condiție, supensivă sau rezolutorie, sens în care, dacă este o condiție suspensivă, aceasta nu s-a îndeplinit, întrucât pârâta nu a plătit la termen, fiind afectat și scopul urmărit de recurentă, respectiv acela de a dobândi lichidități în cont. Dacă se apreciază că este o condiție rezolutorie negativă, recurenta apreciază că, prin neplata la termen, condiția s-a îndeplinit.

Așadar, apreciază că, indiferent care ar fi natura juridică a condiției, a acordat pârâtei un discount comercial sub condiție, rezultatul fiind același, respectiv, dacă s-ar aprecia ca fiind condiție rezolutorie negativă, în caz de neplată sau neplată la termen, discount-ul se solicită la plată, iar dacă s-ar aprecia ca fiind supensivă pozitivă, discount-ul se acordă cu condiția efectuării plății la termen.

În încheiere, reiterează faptul că instanța de apel a aplicat greșit normele de drept material mai sus enunțate, precum și norma de drept material ce guvernează existența termenului suspensiv, apreciind, astfel, în mod eronat, că nu există nicio condiție pentru care autoarea recursului a acordat discount-urile comerciale.

Pentru aceste motive, recurenta-reclamantă solicită admiterea recursului, casarea în tot a deciziei recurate și, în temeiul art. 497 C. proc. civ., trimiterea cauzei spre rejudecare Curții de Apel Pitești.

Cererea de recurs a fost comunicată intimatei-pârâte la 27 martie 2019.

La 11 aprilie 2019, în termen legal, intimata-pârâtă S.C. D. S.R.L. a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca vădit nefondat, cu consecința menținerii deciziei recurate.

Întâmpinarea a fost comunicată recurentei-reclamante la 23 aprilie 2019, fără ca aceasta să uzeze de dreptul procedural de a depune răspuns la întâmpinare.

În temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ., Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului.

Constatând că raportul întrunește condițiile art. 493 alin. (3) C. proc. civ., prin încheierea din 24 martie 2020, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a dispus comunicarea raportului, pentru a se depune punct de vedere, potrivit art. 493 alin. (4) din Cod.

Față de raportul comunicat, niciuna din părți nu a înțeles să formuleze punct de vedere.

Prin încheierea completului de filtru din 30 iunie 2020, a fost admis în principiu recursul declarat de recurenta-reclamantă FARMACIA A. S.R.L. prin admisnistrator special B. și administrator judiciar C. S.P.R.L. împotriva deciziei nr. 796/A-C din 7 decembrie 2018, pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, fiind stabilit termen de judecată la 22 septembrie 2020, în ședință publică, cu citarea părților.

Analizând recursul formulat de reclamanta FARMACIA A. S.R.L. prin administrator special B. și prin administrator judiciar C. S.P.R.L., prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte reține următoarele:

Reclamanta a învestit instanțele cu o acțiune în răspundere contractuală, solicitând obligarea pârâtei la plata sumei de 786.062,26 RON, din care 747.369,57 RON debit principal, reprezentând contravaloarea discount-ului comercial acordat de reclamantă societății pârâte, având în vedere neplata la termen a debitului principal și 38.692,69 RON reprezentând dobânda legală penalizatoare, calculată pentru achitarea cu întârziere a sumei de 1.033.693,01 RON.

Sub un prim aspect, autoarea recursului susține că există contradicție între considerentele și dispozitivul deciziei recurate, astfel încât, pentru a nu exista contrarietate, formal, Curtea de Apel ar fi trebuit să admită apelul, iar, pe fond, să respingă acțiunea ca neîntemeiată pentru considerentele avute în vedere la punctul II (pagina 4) al deciziei recurate, chiar dacă acestea, în opinia recurentei, sunt, la rândul lor, nelegale.

Astfel, recurenta arată că, deși prima instanță de fond nu a motivat soluția adoptată prin raportare la Biletul la Ordin din 18.11.2014 pe care și-a întemeiat acțiunea, reținând că pârâta și-a executat obligația la termen, respectiv, la 24.04.2014, ca urmare a transmiterii prin gir a titlului de credit, debitul fiind stins la acea dată, instanța de apel, având a analiza această critică, nu a menționat expres în cuprinsul considerentelor deciziei recurate că sentința primei instanțe nu a fost motivată prin raportare la biletul la ordin emis la 18 noiembrie 2014, ci, s-a limitat la precizarea că prima instanță a reținut în mod corect că debitul a fost stins prin biletul la ordin emis la 24 aprilie 2014 pentru ca, ulterior, analizând în apel cererea de chemare în judecată, să constate că pretenția este neîntemeiată.

Așadar, autoarea recursului susține, în esență, că, față de lipsa considerentelor primei instanțe de fond cu privire la Biletul de ordin din 18.11.2014, apelul său era fondat, ceea ce, în opinia recurentei, înseamnă că, în caz contrar, dacă apelul nu ar fi fost fondat, instanța de apel nu ar fi trebuit să analizeze pe fond cererea de chemare în judecată, așa cum a procedat în cazul de față.

În realitate, însă, analizând critica formulată în apel, instanța a constatat că Tribunalul nu a greșit atunci când a reținut plata făcută prin biletul la ordin din 24.04.2014, aducând drept argument, proba depusă de pârâtă prin întâmpinare, respectiv biletul la ordin din 24.04.2014, dar și faptul că reclamanta nu a contestat această plată în procedura cercetării judecătorești.

Totodată, reținând că apelul este o cale de atac devolutivă și că, potrivit probelor noi depuse în apel, biletul la ordin din 24.04.2014 a fost anulat de emitenta reclamantă, Curtea a arătat că, față de această împrejurare, nu mai poate fi primită teza pârâtei privind plata datoriei prin biletul la ordin din 24.04.2014.

Procedând la analiza cererii de chemare în judecată, în raport de documentele depuse în calea de atac, instanța de apel a arătat că împrejurarea în care a fost anulat biletul la ordin emis la 24.04.2014 nu schimbă soluția de respingere a cererii de chemare în judecată.

Având în vedere că, prin girarea biletului la ordin, au fost antrenate mai multe părți decât cele din litigiul pendinte, care obișnuiau să își regleze obligațiile pecuniare interdependente prin astfel de instrumente de plată, era firesc ca, pentru lămurirea situației de fapt, instanța de apel să ia în analiză și să coroboreze toate aspectele de fapt, și nu să se limiteze doar la cel arătat de recurenta-reclamantă.

Așadar, cu toate că instanța de apel a procedat la analiza pe fond a pretențiilor reclamantei, fără a mai reține teza pârâtei privind plata datoriei prin biletul la ordin din 24.04.2014, ca urmare a anulării respectivului bilet la ordin de către reclamantă, aceasta a apreciat că anularea de către reclamantă a biletului la ordin din 24.04.2014, emis de aceasta și girat de pârâtă pentru plata facturii de 1.665.117,37 RON, prin care s-ar fi stins creanța pârâtei față de reclamantă, nu poate fi imputată pârâtei.

În altă ordine de idei, Înalta Curte constată că, din actele și faptele evidențiate în cadrul cercetării judecătorești, instanța de apel a reținut existența unor practici constând în plata creanțelor între cele două părți din litigiu și o terță societate cu care existau raporturi comerciale, prin bilete la ordin. Instanța de apel a reținut că, prin anularea primului bilet la ordin și prin aplicarea unui nou discount, s-a ajuns la creanța finală datorată de pârâtă, în cuantum de 1.033.693,01 RON.

Faptul că, pentru reglarea în contabilitate a sumei finale datorate, recurenta-reclamantă a recurs la anularea biletului la ordin din 24.04.2014 și emiterea unui nou bilet la ordin din 18.11.2014, această operațiune nu poate fi speculată în defavoarea pârâtei.

Instanța de apel a expus raționamentul și argumentele aduse în raport de toate elementele de fapt invocate de reclamantă prin cererea de apel. Argumentația expusă în cuprinsul hotărârii este completă, explică motivele pentru care au fost înlăturate criticile din apel și exprimă în mod coerent motivele care susțin soluția din dispozitiv.

În raport de cele de mai sus, Înalta Curte urmează a respinge critica privind existența unei contradicții între considerente și dispozitiv, subsumată motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

În ceea ce privește critica aferentă motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta susține că a acordat pârâtei un discount comercial sub condiție, motiv pentru care afirmă că instanța de apel a apreciat în mod nelegal că nu există un temei de drept care să o îndreptățească să solicite revocarea reducerii prețului/discount-ului comercial.

De asemenea, subsumat aceluiași motiv de casare, a mai susținut că instanța de apel a aplicat greșit prevederile art. 1411 și următoarele din C. civ. raportat și la prevederile Legii nr. 72/2013 privind măsurile pentru combaterea întârzierii în executarea obligațiilor de plată a unor sume de bani rezultând din contracte încheiate între profesioniști și între aceștia și autorități contractante, întrucât instanța și-a argumentat decizia prin raportare la inexistența termenului scadent pentru calcularea sumei de 38.692,69 RON reprezentând dobânda legală.

Recurenta susține că instanța de apel a considerat eronat că nu s-a împlinit termenul suspensiv, stipulat de părți, deși factura conține acest termen de plată.

Referitor la acest aspect, Curtea a reținut că, în lipsa unei stipulații exprese contractuale, singura dovadă a unei astfel de clauze ar fi fost o definiție dată de lege, în care să se fi stipulat că, de drept, omisiunea plății unei facturi în 30 de zile ar fi sancționată cu revocarea reducerii prețului.

Instanța de recurs reține că reducerea de preț a fost acordată de la momentul emiterii facturii, împrejurare care infirmă susținerea recurentei potrivit căreia respectiva reducere de preț s-a efectuat pentru plata la termen și că are semnificația unei obligații afectate de un termen suspensiv. Aceasta, deoarece, potrivit art. 1411 C. civ., termenul suspensiv, ca modalitate a actului juridic civil, este acel eveniment viitor și sigur ca realizare care amână, până la împlinirea lui, începutul exercițiului dreptului subiectiv civil și a executării obligației corelative.

Prin urmare, dacă reducerea de preț ar fi fost acordată pentru plata la termen, atunci, reducerea respectivă ar fi trebuit acordată în considerarea plății la termen, iar nu anterior acestui moment, așa cum rezultă din art. 1411 C. civ.

Reținând că nu există nicio clauză contractuală care să reglementeze aspectul că reducerea de preț s-a acordat în considerarea plății la termen, susținerile recurentei referitoare la existența unui termen suspensiv sau a unei condiții suspensive sau rezolutorii care afectează raportul juridic nu pot fi acceptate. Aceasta pentru că reducerea a fost acordată de la data emiterii facturii, ceea ce presupune că părțile s-au înțeles încă de la momentul încheierii convenției în formă simplificată asupra prețului, reducerea stabilită încă de la momentul încheierii convenției/emiterii facturii nefiind în mod logico-juridic afectată de modalitatea termenului suspensiv, față de efectele pe care le produce termenul suspensiv, anterior împlinirii.

Condiția suspensivă, ca modalitate a actului juridic, în sensul prevăzut de art. 1399 C. civ., nu poate fi reținută, întrucât, în privința efectelor condiției suspensive, pendente conditione, actul juridic nu își produce efectele, existența/eficacitatea drepturilor subiective civile și a obligațiilor corelative fiind puse sub semnul incertitudinii.

Or, în cauză, convenția părților s-a încheiat în mod indubitabil și a produs efecte întrucât recurenta-reclamantă a afirmat că împrejurarea de fapt ce constituie cauza cererii de chemare în judecată e dată de faptul că a livrat intimatei produse farmaceutice, prețul fiind convenit în cuantumul care rezultă din mențiunile existente în cuprinsul facturilor.

Nu poate fi primită aserțiunea recurentei referitoare la existența unor uzanțe potrivit cărora, neachitarea la termen a obligației de plată cu privire la un raport contractual atrage neacordarea discount-ului comercial.

Potrivit art. 1 alin. (2) din C. civ., "în cazurile neprevăzute de lege se aplică uzanțele, iar în lipsa acestora, dispozițiile legale privitoare la situații asemănătoare, iar când nu există asemenea dispoziții, principiile generale ale dreptului". Or, raportul litigios dintre părți este unul reglementat și, prin urmare, nu sunt aplicabile uzanțele decât în măsura în care legea trimite în mod expres la ele.

Recurenta-reclamantă nu a fost în măsură să indice vreo prevedere legală care să îi permită invocarea unor uzanțe, a căror existență și al căror conținut nu a fost dovedit, potrivit art. 1 alin. (5) C. civ.

De altfel, invocarea acestora este pur speculativă întrucât, instanța de apel, când s-a referit la existența unei cutume inițiate de reclamantă, s-a referit la modalitatea în care părțile obișnuiau să efectueze plățile prin titluri de credit, constând în bilete la ordin.

Față de cele mai sus arătate, Înalta Curte constată că, în mod legal, instanța de apel a reținut că, în lipsa unui contract între părți care să prevadă ce tip de discount este, recurenta-reclamantă nu are niciun temei pentru a solicita plata sumei pretinse, pe considerentul unei clauze subînțelese privind dreptul de revocare a reducerii de preț. Prin urmare, va respinge criticile subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Constatând, așadar, că nu sunt incidente motivele de nelegalitate invocate de recurenta-reclamantă, în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-reclamantă FARMACIA A. S.R.L., prin administrator special B. și prin administrator judiciar C. S.P.R.L., împotriva deciziei nr. 796/A-C din 7 decembrie 2018, pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-reclamantă FARMACIA A. S.R.L., prin administrator special B. și prin administrator judiciar C. S.P.R.L., împotriva deciziei nr. 796/A-C din 7 decembrie 2018, pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 22 septembrie 2020.