ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1618/2020

Ședința publică din data de 22 septembrie 2020

Asupra contestației în anulare de față, din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bihor, secția a II-a civilă la 1 iulie 2010, sub nr. x/2010, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâții B., C., D. S.R.L. și E. S.R.L. solicitând instanței ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună obligarea pârâților în solidar la plata sumei de 100.000 Euro, cu titlu de daune pentru încălcarea obligațiilor contractuale și la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul proces.

Prin sentința nr. 454/C din 21 decembrie 2015, Tribunalul Bihor a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului, invocată de acesta; a respins excepția de prescripție a dreptului la acțiune în sens material, invocată de către pârâți și chemați în garanție; a admis în parte acțiunea precizată și a obligat în solidar pârâții B. și C. la plata către reclamantă a sumei de 682.134,45 RON reprezentând contravaloarea prejudiciului cauzat reclamantei; a obligat pârâta D. S.R.L. la plata către reclamantă a sumei de 9.799.464 RON reprezentând contravaloarea prejudiciului cauzat reclamantei; a obligat pârâta E. S.R.L. la plata către reclamantă a sumei de 2.057.812 RON reprezentând contravaloarea prejudiciului cauzat reclamantei; a obligat pârâții în solidar la plata sumei de 133.069,48 RON cu titlu de cheltuieli de judecată în favoarea reclamantei.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel B., C., E. S.R.L. și D. S.R.L., solicitând desființarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare.

Prin decizia nr. 353 din 3 octombrie 2019, Curtea de Apel Alba-Iulia, secția a II-a civilă a respins apelul declarat de B., C., E. S.R.L. și D. S.R.L. și a obligat apelantele la plata sumei de 9867,33 RON cheltuieli de judecată în apel, mai puțin onorariu de avocat.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs B. și C., E. S.R.L. și D. S.R.L.

D. S.R.L. a formulat recurs raportat la dispozițiile art. 304 pct. 5, 8 și 9 C. proc. civ. și a solicitat modificarea în tot a deciziei recurate, în sensul admiterii apelului formulat de D. S.R.L. și, pe cale de consecință, anularea sentinței nr. 454/C/2015 și trimiterea cauzei spre rejudecare Tribunalului Bihor, întrucât instanța de fond a soluționat fondul cererii de chemare în judecată fără a se pronunța asupra excepțiilor de procedură invocate; în subsidiarul 1, schimbarea în tot a sentinței Tribunalului Bihor, în sensul admiterii excepției prematurității cererilor de chemare în garanție a E. S.R.L. și D. S.R.L.; admiterea excepției inadmisibilității cererilor de chemare în garanție; admiterea excepției lipsei calității procesual pasive a pârâților C., E. S.R.L. și D. S.R.L.; în subsidiarul 2, respingerea cererii de chemare în judecată a pârâților B. și C. ca neîntemeiată și respingerea cererilor de chemare în garanție împotriva E. S.R.L. și D. S.R.L. ca neîntemeiate.

În susținerea recursului, D. S.R.L. a arătat că raportul de expertiză efectuat în apel a demonstrat cu certitudine că societatea nu a făcut acte de concurență neloială, iar prejudiciul nu putea atinge suma stabilită de instanța de fond.

A susținut că instanța a încălcat prevederile art. 969 C. civ., art. 973 C. civ. și art. 1073 C. civ.

Contractul de consultanță nr. x/2002 este încheiat exclusiv între reclamanta A. S.A. și B., iar instanța a extins răspunderea contractuală la entități care nu erau părți în contract.

Cu încălcarea principiului disponibilității, instanța de fond a admis acțiunea principală și cererea de chemare în garanție, analizând condițiile răspunderii delictuale, în baza Legii nr. 11/1991.

Referitor la excepțiile prescripției dreptului material la acțiune, prematurității acțiunii, lipsei calității procesuale pasive și inadmisibilității cererilor de chemare în garanție, recurenta D. S.R.L. a invocat aceleași argumente ca și celelalte recurente.

Instanța a interpretat greșit actul dedus judecății, schimbând natura și înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia. Contractul de consultanță nr. x din 3 ianuarie 2002 este un contract bilateral și nu poate da naștere la obligații în patrimoniul unor terți față de acest contract.

Prevederile contractului de consultanță produc efecte doar până la finalul anului 2009.

O altă critică a vizat faptul că hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii - art. 304 pct. 7 C. proc. civ.. Hotărârea instanței de fond nu este motivată cu privire la legătura de cauzalitate dintre pretinsa faptă ilicită și pretinsul prejudiciu.

Hotărârea instanței de fond cuprinde motive contradictorii. Instanța a reținut că declarațiile martorilor au confirmat încălcarea contractului de consultanță, însă analiza atentă a acestor mărturii este complet contrarie acestei concluzii.

S-a solicitat admiterea recursului astfel cum a fost formulat.

Intimata A. S.R.L. a formulat întâmpinare solicitând respingerea recursurilor în principal, ca inadmisibile și, în subsidiar, ca vădit nefondate.

Prin decizia nr. 1146 din 25 iunie 2020, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, au fost respinse recursurile declarate de pârâții C., B., E. S.R.L. și D. S.R.L. împotriva deciziei nr. 353/2019 din 3 octombrie 2019, pronunțate de Curtea de Apel Alba Iulia, secția a II-a civilă, ca nefondate.

În motivarea soluției de respingere a recursului formulat de D. S.R.L. împotriva deciziei nr. 353/2019 din 3 octombrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia, secția a II-a civilă, instanța de recurs a reținut că, prin contractul de consultanță, B. și C. și-au asumat o obligație negativă de a nu transmite date ce fac obiectul contractului în raport cu terții și a nu folosi informațiile în propriul avantaj sau în avantajul terților timp de 5 ani după încetarea contractului. Această obligație a fost încălcată direct de C. și B., dar și prin intermediul E. S.R.L. și D. S.R.L.

Reținând că, în ceea ce privește calitatea procesuală pasivă, aceasta presupune existența unei identități între persoana pârâtă și cel despre care se pretinde că este obligat în cadrul raportului juridic dedus judecății, instanța de recurs a statuat că, în mod corect a fost respinsă excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtelor E. S.R.L. și D. S.R.L., iar critica privind soluționarea acestei excepții a fost apreciată ca nefondată.

Cu privire la excepția inadmisibilității cererii de chemare în garanție a E. S.R.L. și D. S.R.L. invocată de toți recurenții, instanța de recurs a reținut faptul că se invocă inexistența unui raport de conexitate între cererea principală și cea incidentală a obiectului dedus judecății.

Analizând critica privind inadmisibilitatea respectivei cereri, instanța de recurs a găsit-o nefondată, întrucât, în realitate, s-a formulat o cerere de chemare în judecată în calitate de pârâte a altor persoane. A mai arătat că, dacă cererea ar fi fost o cerere de chemare în garanție, petitul ar fi trebuit să aibă o altă formulare.

Totodată, a precizat că, deși instanța a numit-o cerere de chemare în garanție, aceasta a tratat cererea ca fiind o precizare prin care s-a solicitat obligarea la plata prejudiciului și a celorlalte două pârâte răspunzătoare de prejudiciul creat societății reclamante prin faptele ilicite.

În același sens, a reținut că, în mod corect a fost respinsă și excepția prematurității cererii de chemare în garanție, dispozițiile art. 720

1

C. proc. civ. fiind aplicabile în soluționarea litigiului anterior cererii de chemare în judecată. Totodată, a menționat că aceste dispoziții nu se aplică cererilor ulterioare formulate pe parcursul derulării litigiului, cu privire la care nu se mai cere procedura concilierii prealabile prevăzută de art. 720

1

C. proc. civ.

Analizând și critica privind încălcarea principiului disponibilității părților prevăzut de art. 129 alin. (6) C. proc. civ., instanța de recurs a reținut că principiul disponibilității, specific procesului civil, se caracterizează prin dreptul părții de a dispune de obiectul procesului, dar și de mijloacele procesuale acordate de lege, în același sens statuând și art. 129 alin. (6) C. proc. civ.: "În toate cazurile, judecătorii hotărăsc numai asupra obiectului cererii deduse judecății". A mai arătat că, prin principiul disponibilității, se înțelege și faptul că reclamantul trasează inițial cadrul procesual, acesta este cel care trebuie să indice, între altele, părțile din proces, pretenția dedusă judecății, motivarea în fapt și în drept.

Concluzionând, instanța de recurs a arătat că instanța de apel nu a încălcat principiul disponibilității și a analizat corect obiectul dedus judecății, care este răspunderea civilă contractuală, respectiv încălcarea clauzei de neconcurență și confidențialitate prevăzută la art. 1 și art. 3 din contractul nr. x/A/2020.

Totodată, a arătat că au fost analizate condițiile necesare pentru atragerea răspunderii civile și nașterea obligației de despăgubiri, respectiv: existența faptei ilicite, vinovăția, prejudiciul și raportul de cauzalitate și prejudiciu, toate acestea fiind analizate din perspectiva dispozițiilor art. 969, art. 1073 și art. 1003 C. civ.

În altă ordine de idei, instanța de recurs a reținut că, în cauză, nu au fost încălcate dispozițiile art. 261 pct. 5 C. proc. civ., decizia instanței de apel cuprinde motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, precum și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților. Astfel, motivarea deciziei recurate este clară și precisă și nu se rezumă la o însușire de fapte și argumente, se referă la probele administrate în cauză și este în concordanță cu acestea și conduce în mod logic și convingător la soluția din dispozitiv.

S-a mai arătat că, deși nu s-a răspuns expres fiecărui argument invocat de părți, este suficient ca din întregul hotărârii să rezulte că s-a răspuns tuturor argumentelor în mod implicit, prin raționamente logice, astfel încât se poate aprecia că au fost respectate dispozițiile art. 261 pct. 5 C. proc. civ.

Așadar, instanța de recurs a conchis că, în cauză, nu sunt întrunite cerințele prevăzute de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., întrucât hotărârea recurată nu cuprinde motive contradictorii, motivele invocate în hotărâre nu sunt dubitative și oferă părților și instanței de control judiciar o înlănțuire logică a faptelor și a regulilor de drept pe baza cărora s-a ajuns la concluzia prezentată în dispozitiv.

Analizând criticile circumscrise motivului prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. - "hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii", instanța de recurs a conchis în sensul că, în ceea ce privește încălcarea dispozițiilor art. 969, art. 973 și art. 1073 C. civ., criticile sunt nefondate.

În acest sens, a arătat că instanța de apel a reținut în mod corect faptul că, în cauză, contractul intervenit între părți are putere de lege, iar clauza de neconcurență și confidențialitate prevăzută la art. 1 și art. 3 nu poate fi interpretată în sensul că produce doar parțial efecte sau ar viza doar o parte din faptele prejudiciabile ale pârâtelor, pentru intimată. Fiind vorba despre o răspundere civile contractuală, fundamentată pe dispozițiile C. civ., delictul civil izvorând din contractul de consultanță se extinde în temeiul răspunderii civile delictuale generale și asupra E. S.R.L. și D. S.R.L.

A mai arătat că societatea B. și persoana fizică C. și-au asumat o obligație negativă de a nu transmite date ce fac obiectul contractului în raport cu terții și a nu folosi informațiile în propriul avantaj sau în avantajul terților, timp de 5 ani după încetarea contractului. Această obligație a fost încălcată direct de C. și B., dar și prin intermediul societăților recurente E. și D. S.R.L.

Așadar, a arătat că se confirmă existența unui fapt ilicit culpabil, săvârșit printr-o pluralitate de autori, între care există o strânsă legătură, reprezentată de persoana recurentului C., care este asociat și administrator în toate societățile recurente.

S-a mai reținut că instanța de apel nu a extins răspunderea contractuală la entități care nu erau părți în contract, pentru recurentele pârâte E. S.R.L. și D. S.R.L. reținându-se atragerea răspunderii civile delictuale.

Analizând critica subsumată aceluiași motiv de nelegalitate, care privește aplicarea greșită a prevederilor Legii nr. 11/1991, respectiv dispozițiile art. 4 alin. (1) lit. g) și h) din această lege, instanța de recurs a arătat că aceste dispoziții legale stabilesc că reprezintă contravenție "deturnarea clientelei unui comerciant prin folosirea legăturilor stabilite cu această clientelă în cadrul funcției deținute anterior la acel comerciant", precum și "concedierea sau atragerea unor salariați ai unui comerciant în scopul înființării unei societăți concurente care să capteze clienții acelui comerciant sau angajarea salariaților unui comerciant în scopul dezorganizării activității sale".

Concluzionând în sensul că și această critică este nefondată, instanța de recurs a reținut că reclamanta-intimată nu a solicitat sancționarea contravențională a pârâților pentru săvârșirea faptelor de concurență neloială, ci sancționarea încălcării obligației contractuale de confidențialitate și neconcurență.

Totodată, a precizat că, în accepțiunea Legii nr. 11/1991, art. 2, noțiunea de "concurență" nu este definită în mod explicit sub aspectul ariei sale de incidență și prin urmare, legea lasă deschisă calea sancționării tuturor actelor neoneste săvârșite în activitatea comercială sau industrială, chiar și în absența unui raport de concurență între autor și victimă.

În continuare, procedând la analiza motivului prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. - "instanța a interpretat greșit actul dedus judecății, schimbând natura și înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia", instanța de recurs a reținut că pârâta-recurentă B., în calitate de consultant și pârâtul-recurent C., în calitate de asociat și administrator al acestei societăți și, în același timp, manager în cadrul societății reclamante, au încălcat clauza de confidențialitate și de neconcurență prevăzute în Contractul de consultanță nr. x A din 3 ianuarie 2002, evocând, în acest sens, prevederile art. 2 și art. 5 din acest contract.

Arătând că această obligație a fost asumată de pârâtul-recurent C. în baza contractului de management încheiat cu societatea reclamantă, în care pârâtul a avut calitatea de director executiv, instanța de recurs a reținut că, în această calitate, pârâtul C. a avut acces la cel mai înalt nivel de informații, astfel încât, la data plecării din societate, acesta deținea întreg know-how-ul și toate secretele comerciale ale societății A..

S-a mai reținut că societatea reclamantă nu doar că a solicitat pârâtului C. păstrarea secretelor societății, ci a inclus această obligație în contractul de prestări servicii de management, și în plus, a remunerat în mod substanțial activitatea pârâtului C. și a societății B. nu doar pentru serviciile prestate, ci și, suplimentar, pentru menținerea secretelor comerciale, timp de 5 ani după încetarea contractelor cu societatea.

Instanța de recurs a arătat că pârâtul-reclamant C. a întreprins acțiuni care contravin prevederilor Contractului de consultanță nr. x A din 3 ianuarie 2002, art. 3 deoarece a înființat în anul 2005 societatea E. S.R.L. care are ca obiect de activitate fabricarea de construcții metalice și părți componente ale structurilor metalice, și în anul 2006 Societatea D. S.R.L. cu activitate principală Cod CAEN 2811 fabricarea de construcții metalice și părți componente ale structurilor metalice și părți componente ale structurilor metalice identic cu al A. S.A., societăți în care C. este asociat și administrator.

S-a reținut, în speță, îndeplinirea condițiilor generale ale răspunderii pentru concurență neloială, iar raportul de expertiză contabilă întocmit în faza procesuală a desfășurării procesului la Tribunalul Bihor a stabilit cuantumul prejudiciului cauzat societății reclamante de către C. și B., de către E. și D. S.R.L.

Instanța de recurs a arătat că s-a reținut în mod corect faptul că întreaga activitate a E. și D. S.R.L. a fost fondată și dezvoltată pe secretul comercial divulgat și exploatat de pârâtul-recurent C. care a atras salariați ai societăților A., a defăimat societatea A. prin comunicarea și răspândirea în mod public de afirmații menite să inducă în eroare clientela, iar, odată cu decesul acționarului majoritar al grupului de firme A., a creat grave prejudicii de imagine societății reclamante.

Totodată, s-a reținut că încălcarea clauzei de neconcurență și confidențialitate s-a făcut în interesul propriu al lui C. și B., precum și al terților, respectiv E. și D. S.R.L.

Așa fiind, instanța de recurs a conchis în sensul că, în cauză, nu sunt întrunite cerințele art. 304 pct. 8 C. proc. civ.

Cu referire la motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ. -"hotărârea a fost dată cu încălcarea formelor de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2) C. proc. civ..", instanța de recurs a reținut că textul art. 105 alin. (2) C. proc. civ. instituie regimul de drept comun în materia nulității actelor de procedură și are în vedere două ipoteze distincte de nulitate, una constând în nesocotirea formelor legale, adică, în sens generic, cu încălcarea regulilor de desfășurare a procesului civil, indiferent dacă aceste forme privesc elementele exterioare ale actului, extrinseci sau pe cele interioare, intrinseci, precum și indiferent dacă respectivele norme sunt reglementate prin dispoziții imperative sau dispozitive, prin norme onerative sau prohibitive, iar cealaltă ipoteză constă în întocmirea actului de procedură de către un funcționar necompetent. În ambele situații, însă, s-a arătat că nulitatea nu operează în mod automat, ci numai în măsura în care s-a produs părții o vătămare care nu poate fi înlăturată în alt mod.

Reținând că se invocă acest motiv de recurs pe considerentul greșitei calificări a cererii de chemare în garanție, ca fiind o cerere de chemare în judecată a celor doi pârâți E. S.R.L. și D. S.R.L., instanța de recurs menționează că, potrivit dispozițiilor art. 84 C. proc. civ.: "Cererea de chemare în judecată sau pentru exercitarea unei căi de atac este valabil făcută chiar dacă poartă o denumire greșită".

Menționând faptul că, în exercitarea rolului său activ, instanța trebuie să califice cererea în funcție de scopul urmărit, ea nefiind ținută de denumirea pe care partea a dat-o cererii, instanța de recurs a precizat că, în mod corect, instanța de apel a reținut că, deși a fost întemeiată în drept pe art. 61 C. proc. civ., judecătorul instanței de fond a tratat cererea ca și o precizare de acțiune.

Se reține că această abordare este corectă deoarece, din conținutul cererii, dincolo de titulatura adăugată cu pixul și temeiul juridic, rezultă că, de fapt, reclamanta solicită obligarea, pe lângă B. și C. și a celorlalți pârâți E. și D. S.R.L. la plata sumei de 100.000 Euro, cu titlu de daune pentru încălcarea obligațiilor contractuale de către C..

Așa fiind, instanța de recurs a conchis că, în cauză, nu sunt incidente dispozițiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ.

Față de toate aceste considerente, instanța de recurs a apreciat că, în cauză, nu există motive de nelegalitate care să impună casarea sau modificarea deciziei recurate și, pe cale de consecință, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., a respins recursurile, ca nefondate.

Împotriva deciziei instanței de recurs, societatea D. S.R.L. în insolvență, reprezentată de domnul C., în calitate de administrator special, a formulat contestație în anulare, prin care a solicitat anularea deciziei nr. 1146/25.06.2020 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție și, pe fondul recursului, admiterea acestuia astfel cum a fost formulat.

În drept, contestația în anulare a fost întemeiată pe dispozițiile art. 318 alin. (1) C. proc. civ.,

În motivarea contestației, contestatoarea a susținut, în esență, că dezlegarea dată de instanța de recurs este rezultatul unor greșeli materiale, dar și faptul că instanța a omis din greșeală să cerceteze toate motivele de modificare sau de casare.

În concret, titulara contestației a arătat că intimata A. a formulat o cerere de chemare în garanție a sa, în baza art. 61 C. proc. civ., sau, cel mult, o cerere de chemare în judecată în baza art. 57 C. proc. civ., și nu o cerere de chemare în judecată directă, cum, dintr-o greșeală materială, a constatat instanța de recurs.

Astfel, susține că, dintr-o greșeală materială, prin eliminarea mențiunilor adăugate cu pixul de către reclamanta A. în cererea formulată pentru termenul de judecată din 16.02.2012, prin care au fost introduși în cauză în calitate de chemați în garanție E. S.R.L. și D. S.R.L., instanța de recurs a considerat în mod incorect că această cerere a reprezentat o cerere de chemare în judecată principală.

Contestatoarea afirmă că principala greșeală materială a instanței de recurs constă în faptul că, din eroare, nu a observat că și în toate celelalte documente procedurale depuse de reclamanta A., aceasta solicită în mod indubitabil admiterea unei cereri de chemare în garanție, inclusiv în apel.

Totodată, arată că acest fapt este dovedit și de momentul temporal la care a fost formulata această cerere - la peste 1 an și jumătate de la data primei zi de înfățișare, când cadrul procesual nu mai putea fi întregit cu alte persoane decât în limitele prevăzute de art. 49 - 66 C. proc. civ.: intervenția, chemarea în judecată a altor persoane, chemarea în garanție sau arătarea titularului dreptului. În plus, invocă și dispozițiile art. 135 C. proc. civ.

Mai mult, arată că o a doua greșeală materială a instanței de recurs constă în aceea că nu a observat denumirea cererii formulate de reclamantă, prin care societatea D. a fost introdusă în cauză, care a fost intitulată "Cerere de chemare în judecată a altor persoane", iar temeiul juridic al cererii este art. 57 C. proc. civ. ce se poate observa sub modificarea cu pixul.

Arătând că denumirea marginală de la articolele 57-59 C. proc. civ. este chiar "Cererea de chemare în judecată a altor persoane", contestatoarea susține că reclamanta nu a formulat o cerere de chemare în judecată principală, iar potrivit art. 57 C. proc. civ., acest tip de cerere este admisibilă doar dacă D. ar putea pretinde aceleași drepturi ca și reclamantul, ceea ce nu se confirmă.

În sprijinul afirmațiilor sale, contestatoarea a reprodus citate din toate documentele procedurale ale A., care, în opinia sa, demonstrează în mod clar că aceasta a formulat o cerere de chemare în garanție, iar instanța de recurs, dintr-o greșeală materială, nu le-a observat.

În altă ordine de idei, contestatoarea a arătat că pretențiile reclamantei A. au fost exclusiv de natură contractuală, și nu de natură delictuală, cum, din eroare, a constatat instanța de recurs.

Afirmând că, în toate documentele procedurale din fața instanței de fond și din apel, reclamanta A. a arătat că temeiul de drept al acțiunii îl constituie răspunderea contractuală, contestatoarea susține că, dintr-o greșeală materială, instanța de recurs nu a observat acest fapt și a considerat că temeiul acțiunii împotriva societății D. are o natură delictuală, iar acest fapt a condus, în mod greșit, la respingerea recursului.

O altă eroare semnalată de titulara contestației în anulare vizează faptul că domnul C. nu a fost parte la contractul nr. x/03.01.2002, așa cum, din eroare, a constatat instanța de recurs.

În acest sens, contestatoarea susține că răspunderea a fost extinsă pe considerentul că domnul C. avea calitatea de asociat și administrator al societății D., însă, din conținutul contractului și al protocolului de acceptare, reiese că domnul C. nu era parte la acestea, astfel încât, dintr-o greșeală materială, instanța de recurs nu a observat acest fapt.

Contestatoarea mai arată că durata de 5 ani a interdicției de neconcurență, prevăzută de contractul nr. x/03.01.2002, a expirat la 31.12.2009, și nu în octombrie 2010, cum, din eroare, a constatat instanța de recurs.

Evocând dispozițiile art. 3 din contract, contestatoarea arată că termenul până la care consultantul (B.) era ținut de obligația de confidențialitate era calculat în funcție de încetarea prestației, aceeași limită temporală aplicându-se și obligației de neconcurență prevăzută la art. 11 din contractul de consultanță, care face trimitere la același art. 3.

Cu toate acestea, susține că, dintr-o greșeală materială, instanța de recurs nu a observat că prestațiile furnizate în baza acestui contract de consultanță au încetat la finalul anului 2004, ultima prestație fiind efectuată în luna decembrie 2004, conform facturii nr. x/20.12.2004, aflată la fila x, volumul III din dosarul de fond, redepusă ca Anexa 13 la motivele de recurs.

Contestatoarea conchide în sensul că acest fapt a condus la soluționarea greșită a recursului, întrucât, din cuantumul pretinsului prejudiciu, trebuia exclusă activitatea desfășurată de D. în anul 2010.

Tot dintr-o greșeală materială, titulara contestației susține că instanța de recurs nu a observat faptul că niciuna din instanțele devolutive nu a motivat raportul de cauzalitate dintre pretinsa faptă ilicită și pretinsul prejudiciu.

Afirmând că acest raport de cauzalitate nu este analizat, contestatoarea reproduce anumite pasaje apreciate ca fiind relevante în acest sens, atât din hotărârea de fond, cât și din cea de apel.

Nu în ultimul rând, contestatoarea susține că, dintr-o greșeală materială, instanța de recurs a constatat că expertiza contabilă de la fond a stabilit prejudiciul cauzat de D., toate acestea, în condițiile în care expertul contabil de la fond a calculat exclusiv cifra de afaceri realizată de D. în anii 2007-2010, și nu a stabilit care este prejudiciul cauzat de D..

Mai mult, afirmă că, tot din eroare, instanța de recurs nu a observat concluziile raportului de expertiză efectuat în apel, care a stabilit în mod clar care erau clienții comuni și care era profitul înregistrat pe fiecare dintre acești clienți, precum și profitul înregistrat pe anii 2007-2010, menționând că doar profitul se putea constitui în prejudiciu, nu și cifra de afaceri.

În altă ordine de idei, contestatoarea susține că instanța de recurs a omis, din greșeală, să cerceteze toate motivele de modificare sau de casare.

În acest sens, arată că a formulat recurs împotriva Hotărârii nr. 353/03.10.2019 pronunțată în dosarul nr. x/2010 de Curtea de Apel Alba-Iulia, invocând patru dintre motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 din C. proc. civ., anume:

a. când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2) (pct. 5);

b. când hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii (pct. 9);

c. când instanța, interpretând greșit actu! juridic dedus judecății, a schimbat natura ori înțelesul lămurit șî vădit neîndoielnic al acestuia (pct. 8);

d. când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii (pct. 7).

În susținerea acestor motive de recurs, arată că a indicat mai multe temeiuri de fapt și de drept care, în opinia sa, demonstrau caracterul nelegal al hotărârii pronunțate de Curtea de Apel Alba-Iulia, anume:

a. în raport de art. 304 pct. 5, a invocat încălcarea dispozițiilor art. 57 alin. (1), art. 132, cât și art. 135 C. proc. civ.

b. în raport de art. 304 pct. 9, a invocat încălcarea dispozițiilor art. 969, art. 973, art. 1073, art. 1075, art. 1078, respectiv art. 1039 și art. 1041 din C. civ. de la 1864 (" C. civ.."); art. 129 alin. (6) C. proc. civ. art. 9 și art. 12 din Legea nr. 11/1991; art. 261 alin. (1) pct. 5 raportat la art. 137 alin. (2) C. proc. civ. art. 60 alin. (1) C. proc. civ. art. 4 alin. (1) lit. g) și h) din Legea nr. 11/1991;

c. în raport de art. 304 pct. 8, a invocat schimbarea înțelesului lămurit și vădit neîndoielnic al Contractului de consultanță nr. x/03.01.2002, cât și interpretarea greșită a înțelesului lămurit și vădit neîndoielnic al duratei interdicției cuprinse în respectivul contract;

d. în raport de art. 304 pct. 7, a invocat lipsa motivării privind legătura de cauzalitate dintre pretinsa faptă ilicită și pretinsul prejudiciu, contradicția motivărilor, cât și, per ansamblu, lipsa propriei motivări a hotărârii.

Cu toate acestea, însă, arată că decizia pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție este rezultatul atât al unei greșeli materiale a instanței, cât și al omisiunii acesteia de a cerceta din greșeală toate motivele de casare pe care le-a invocat. În continuare, contestatoarea indică motivele de casare omise de la cercetare.

Un prim motiv de casare arătat a fi fost omis de la cercetare este cel prevăzut de art. 304 pct. 5 raportat la art. 57 alin. (1), art. 132, cât și art. 135 C. proc. civ.

Cu privire la acest motiv de casare, contestatoarea arată că, deși la o primă analiză a Deciziei ÎCCJ nr. 1146/25.06.2020, poate părea că motivul de casare prevăzut de art. 304 pct. 5 a făcut obiectul analizei instanței - fiind menționat generic în ultimul paragraf al filei 15, din lecturarea paragrafelor 1- 7 ale filei 16, susține că se poate observa că analiza a fost realizată strict și exclusiv prin prisma prevederilor art. 84 și art. 61 C. proc. civ., cu totala desconsiderare a dispozițiilor legale invocate - art. 57 alin. (1), art. 132, cât și art. 135 C. proc. civ.

Cu alte cuvinte, afirmă că, în fapt, instanța supremă s-a oprit asupra analizării dispozițiilor art. 84 C. proc. civ. privind prerogativa instanței de a califica o cerere în funcție de scopul (presupus) urmărit, aceasta nefiind ținută de denumirea pe care partea o dă cererii respective, însă, raționamentul nu a fost continuat și în raport de dispozițiile care ar fi stat la baza formulării cererii (în speță, art. 57 C. proc. civ.) și, cu atât mai puțin, în raport de termenul legal și condițiile în care cererea ar fi putut fi formulată (art. 132 și art. 135 C. proc. civ.).

Or, prin motivul de casare invocat și dispozițiile legale indicate ca fiind încălcate, arată că a atras atenția în primul rând, asupra faptului că a fost greșit calificat temeiul de drept în baza căruia atât contestatoarea, cât și E. S.R.L. au fost chemate în judecată, iar, în al doilea rând, chiar dacă ar fi fost validă calificarea cererii ca fiind o simplă precizare de acțiune, a arătat că aceasta a fost făcută cu nerespectarea termenului legal prevăzut de art. 132 și cu nerespectarea exigențelor art. 135 C. proc. civ. - aspecte complet ignorate de instanța de recurs.

Cel de al doilea motiv de casare arătat ca fiind omis de la cercetare este cel prevăzut de art. 304 pct. 9 raportat la art. 60 alin. (1) C. proc. civ.

Detaliind, contestatoarea afirmă că instanța de recurs a omis, din greșeală, să observe și să ia în considerare cel de-al cincilea argument pe care l-a invocat, și anume încălcarea art. 60 alin. (1) C. proc. civ.

Cu alte cuvinte, arată că instanța supremă a desconsiderat voința și cadrul procedural fixat expres de către reclamanta-intimata prin formularea cererii de chemare în garanție și, pe cale de consecință, nu a observat că a fost admisă o cerere de chemare în garanție în lipsa unui raport de garanție substanțial între A. și chemata în garanție, D. S.R.L.; a fost admisă în totalitate cererea principală de judecată - inclusiv capătul de cerere privind chemarea în garanție, deși reclamanta-intimată nu a căzut în pretenții față de niciuna dintre părți.

Astfel, în opina contestatoarei, dacă I.C.C.J. ar fi analizat premisele temeiului de drept procedural expres invocat de către reclamanta-intimată (art. 60 alin. (1) C. proc. civ.) ar fi reținut fără dubii că acesta presupune situația-condiție, în care partea să fi căzut în pretenții și, în raport de acestea, să se fi putut îndrepta împotriva altei persoane pentru despăgubiri. Însă, atât timp cât cererea principală a fost admisă, cererea de chemare în garanție formulată de către reclamanta-intimata trebuia în mod necesar respinsă, dat fiind că cererea de chemare în garanție este o cerere incidentală acțiunii principale, menită să-l protejeze pe cel care a formulat-o în eventualitatea pierderii procesului, dacă "ar cădea în pretenții".

În concluzie, contestatoarea afirmă că, prin ignorarea condițiilor art. 60 alin. (1) C. proc. civ., a fost admisă o cerere de garanție formulată de o reclamantă care nu a căzut în pretenții, în condițiile unui raport de garanție inexistent.

Cel de al treilea motiv de casare arătat ca fiind omis de la cercetare este cel prevăzut de art. 304 pct. 8 raportat la extinderea efectelor Contractului de consultantă nr. x/03.01.2002.

Detaliind, arată că motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 8 a fost întemeiat pe două argumente, dintre care, cel de-al doilea se referea la prelungirea neîntemeiată a efectelor Contractului de consultanță nr. x/03.01.2002 până în octombrie 2010, sens în care arată că a indicat și probat faptul că, în baza prevederilor Contractului de consultanță, interdicțiile erau valabile 5 ani după încetarea prestațiilor oferite în baza respectivului contract (așadar, termenul până la care consultantul B. era ținut era calculat în funcție de momentul încetării prestației); iar ultima prestație a fost efectuată de acesta în luna decembrie 2004 - conform facturii nr. x/20.12.2004 (depusă ca Anexa 13 la Recurs).

Ignorând argumentul de nelegalitate al hotărârii apelate, contestatoarea afirmă că instanța supremă a permis ca înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al contractului de consultanță privind durata interdicției să fie interpretat greșit, ajungându-se, astfel, la un cuantum nefondat și nejustificat al prejudiciului presupus datorat de contestatoare.

Pe cale de consecință, susține că, fără observarea acestui motiv de nelegalitate, a fost trasă la răspundere în mod nejustificat pentru un cuantum mai mare decât trebuia.

În drept, contestația în anulare a fost întemeiată pe dispozițiile art. 318 alin. (1) și următoarele din C. proc. civ. de la 1865.

La 16 septembrie 2020, intimata A. S.R.L. a depus la dosar întâmpinare, prin care a invocat excepția tardivității formulării contestației în anulare și, pe fond, a solicitat, în principal, respingerea contestației în anulare ca inadmisibilă și, în subsidiar, ca nefondată.

Analizând argumentele invocate în susținerea contestației în anulare, subsumate motivelor prevăzute de art. 318 alin. (1) C. proc. civ. de la 1865, Înalta Curte reține următoarele:

Potrivit art. 318 alin. (1) C. proc. civ. din 1865, "hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu contestație, când dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli materiale sau când instanța, respingând recursul sau admițându-l numai în parte, a omis din greșeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare".

Contestatoarea și-a întemeiat contestația în anulare pe ambele teze ale art. 318 din C. proc. civ. de la 1865, susținând atât existența unor greșeli materiale în dezlegarea dată recursului, cât și omisiunea instanței de recurs de a cerceta vreunul dintre motivele de modificare sau de casare.

Teza întâi a textului legal, anterior menționat, reglementează contestația în anulare specială, care poate fi exercitată atunci când hotărârea instanței de recurs este rezultatul unei greșeli materiale cu caracter procedural, în legătură cu aspectele formale ale judecării recursului.

Față de caracterul de cale de atac de retractare al contestației în anulare, existența unei "greșeli materiale" la care se referă art. 318 teza I C. proc. civ. din 1865 presupune o interpretare restrictivă.

Astfel, trebuie avute în vedere numai acele greșeli materiale care au caracter procedural și care au dus, în mod necesar, la pronunțarea unei soluții eronate, ca urmare a omiterii sau confundării unor elemente sau date materiale importante existente la dosarul cauzei.

Așadar, noțiunea de "greșeală materială" prevăzută de art. 318 din C. proc. civ. de la 1865 se referă la erori materiale evidente, în legătură cu aspecte formale ale judecării recursului, precum: respingerea greșită a unui recurs ca tardiv, anularea greșită a recursului ca netimbrat sau ca făcut de un mandatar fără calitate și alte aspecte asemănătoare, pentru verificarea cărora nu este necesară reexaminarea fondului sau reaprecierea probelor.

Este cu consecvență statuat și în doctrină că această noțiune trebuie interpretată restrictiv, prin intermediul său neputând fi îndreptate greșeli de judecată, de apreciere a probelor, de interpretare a faptelor ori a unor dispoziții legale sau de rezolvare a unui incident procedural.

Totodată, cu ocazia analizării motivului reprezentat de greșeala materială, instanța de retractare trebuie să se raporteze numai la actele existente la dosarul de recurs în momentul pronunțării hotărârii contestate. Explicația constă în aceea că se poate aprecia dacă soluția este rezultatul unei erori materiale doar prin raportare la ceea ce instanța de recurs avea la dispoziție în momentul pronunțării hotărârii.

Pornind de la aceste considerații, instanța supremă constată că titulara contestației în anulare susține, în esență, că greșelile materiale care au condus la respingerea recursului propriu constau în faptul că:

- intimata A. a formulat o cerere de chemare în garanție a contestatoarei, în baza articolului 61 C. proc. civ., sau, cel mult, o cerere de chemare în judecată în baza art. 57 C. proc. civ., și nu o cerere de chemare în judecată directă cum, dintr-o greșeală materială, a constatat instanța de recurs;

- pretențiile reclamantei A. au fost exclusiv de natură contractuală, și nu de natură delictuală cum, din eroare, a constatat instanța de recurs;

- domnul C. nu a fost parte la contractul nr. x/03.01.2002 cum, din eroare, a constatat instanța de recurs;

- durata de 5 ani a interdicției de neconcurență, prevăzută de contractul nr. x/03.01.2002, a expirat la 31.12.2009, și nu în octombrie 2010 cum, din eroare, a constatat instanța de recurs;

- expertul contabil de la fond a calculat exclusiv cifra de afaceri realizată de D. în anii 2007-2010, și nu a stabilit care este prejudiciul cauzat de D., după cum, din eroare, a constatat instanța de recurs.

Având în vedere că inadmisibilitatea contestației în anulare invocată prin întâmpinare vizează, de fapt, încadrarea criticilor formulate prin raportare la noțiunea de "greșeală materială", Înalta Curte constată că, formal, acestea intră în sfera de reglementare a contestației în anulare speciale, respectiv în prima teză a art. 318 din C. proc. civ., motiv pentru care nu poate fi primită excepția inadmisibilității contestației în anulare, urmând a stabili dacă menționatele critici constituie veritabile "greșeli materiale", în accepțiunea dată acestei noțiuni de art. 318 din C. proc. civ. de la 1865.

Având în vedere aspectele prealabile mai sus menționate, prin care s-a arătat că noțiunea de "greșeală materială" trebuie interpretată ca referindu-se la erori materiale evidente, în legătură cu aspecte formale ale judecării recursului, precum: respingerea greșită a unui recurs ca tardiv, anularea greșită a recursului ca netimbrat sau ca făcut de un mandatar fără calitate și alte aspecte asemănătoare, pentru verificarea cărora nu este necesară reexaminarea fondului sau reaprecierea probelor, Înalta Curte constată că, atât recursul contestatoarei, cât și al celorlalte părți, au primit o dezlegare exclusiv pe fondul cauzei.

Având în vedere că, prin intermediul acestei căi extraordinare de atac, nu pot fi îndreptate greșeli de judecată, de apreciere a probelor, de interpretare a faptelor ori a unor dispoziții legale sau de rezolvare a unui incident procedural, Înalta Curte reține că toate aspectele evocate de contestatoare ca fiind greșeli materiale nu pot primi această calificare și, prin urmare, nu pot fi subsumate sintagmei "greșeli materiale". Aspectele invocate vizează calificarea raporturilor juridice de drept procesual și material, analiza înscrisurilor care le-au generat, precum și evaluarea și aprecierea probatoriului administrat.

Prin urmare, criticile prezentate nu pot fi cenzurate pe calea contestației în anulare, deoarece această cale de atac extraodinară de retractare se limitează la motive de anulare prevăzute în art. 317-318 din C. proc. civ. de la 1865 și nu poate fi transformată, printr-o interpretare extensivă a noțiunii de "greșeală materială", într-o cale de atac de reformare asemănătoare recursului, astfel cum se tinde de către contestatoare.

Așa fiind, Înalta Curte va respinge contestația în anulare întemeiată pe prima teză a art. 318 alin. (1) C. proc. civ. de la 1865.

Analizând criticile contestatoarei formulate din perspectiva celei de a doua teze a contestației în anulare speciale, care privește omisiunea instanței de recurs de a cerceta vreunul dintre motivele de casare, Înalta Curte observă că titulara contestației în anulare a indicat motivele de casare pretins a fi fost omise de la cercetarea instanței de recurs.

Cu toate acestea, Înalta Curte apreciază că argumentele expuse de contestatoare impun o veritabilă analiză de legalitate asupra unor chestiuni care se subsumează motivelor pe care și-a întemeiat recursul declarat în cauză.

Art. 318 teza a II-a din vechiul C. proc. civ. prevede că hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu contestație în anulare atunci când instanța de recurs, respingând recursul sau admițându-l în parte, a omis din greșeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau casare prevăzute de art. 304 din C. proc. civ. de la 1865.

Deși contestatoarea pretinde că instanța a omis să cerceteze motivele de casare indicate, în realitate, nu se invocă neanalizarea motivelor de recurs subsumate art. 304 pct. 5, 9 și 8 din C. proc. civ. de la 1865, ci a unor argumente care susțin aceste motive de recurs.

Argumentele sunt întotdeauna subsumate motivului de recurs pe care îl sprijină, iar instanța de recurs poate grupa argumentele invocate în susținerea acestuia, răspunzându-le printr-un considerent comun, caz în care nu se poate reproșa omisiunea de a cerceta motivul de recurs, așa cum susține contestatoarea din prezenta cauză sau poate exprima propriul raționament, fără a fi necesar să răspundă fiecărui argument în parte.

De vreme ce textul art. 318 teza a II-a din C. proc. civ. este neechivoc în privința cerinței ca omisiunea de cercetare să vizeze un motiv de modificare sau de casare, ori de câte ori se aduce în discuție necercetarea unor argumente care susțin motivele de recurs, contestația în anulare urmează a fi respinsă, întrucât reevaluarea argumentelor de nelegalitate aduse în susținerea motivului de recurs se constituie într-o veritabilă rejudecare a recursului, ceea ce excedează nu doar obiectului contestației în anulare, ci și principiului legalității căilor de atac.

Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte urmează să respingă, ca nefondată, contestația în anulare formulată de contestatoarea D. S.R.L., prin administrator special C. și prin administrator judiciar provizoriu F.., împotriva deciziei nr. 1146 din 25 iunie 2020, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă.

Cu privire la cererea intimatei A. S.R.L. de obligare a contestatoarei la plata cheltuielilor de judecată, reprezentând onorariu de avocat, Înalta Curte constată că intimata a făcut dovada efectuării acestor cheltuieli, în sumă de 5950 RON, conform facturii seria x nr. x din 18.09.2020, aflată la dosar.

Față de soluția de respingere a contestației în anulare, în temeiul art. 274 alin. (1) din C. proc. civ. de la 1865, Înalta Curte o va obliga pe contestatoarea D. S.R.L. prin administrator special C. și prin administrator judiciar provizoriu F.. la plata către intimata A. S.R.L. a cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu de avocat în sumă de 5950 RON.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge contestația în anulare formulată de contestatoarea D. S.R.L., prin administrator special C. și prin administrator judiciar provizoriu F.., împotriva deciziei nr. 1146 din 25 iunie 2020, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă.

Obligă pe contestatoarea S.C. D. S.R.L. prin administrator special C. și prin administrator judiciar provizoriu F.. la plata către intimata S.C. A. S.R.L. a cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu de avocat în sumă de 5950 RON.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 22 septembrie 2020.