ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1563/2020

Ședința publică din data de 15 septembrie 2020

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la Tribunalul București, secția a VI-a civilă la data de 19 octombrie 2016 sub nr. x/2016, reclamantul Municipiul București prin Primarul General a solicitat obligarea pârâtei S.C. A. București S.A. la plata sumei de 2.912.251,12 RON, reprezentând dobânda penalizatoare pentru plata cu întârziere a dividendelor pentru anii fiscali 2011, 2012, 2013, dobânzi calculate astfel: pentru anul fiscal 2011, perioada de penalizare 23.11.2012 - 30.10.2015, suma de 1.080.337,71 RON; pentru anul fiscal 2012, perioada de penalizare 23.11.2013 - 30.10.2015, suma de 1.282.480,11 RON; pentru anul fiscal 2013, perioada de penalizare 26.11.2014 - 30.10.2015, suma de 549.433,30 RON.

În drept au fost invocate dispozițiile art. 194 și urm. C. proc. civ., Legea nr. 215/2001, O.U.G. nr. 80/2013, C. civ., Legea nr. 31/1990, O.G. nr. 13/2011, Codul de procedură fiscală, Codul fiscal.

Prin sentința civilă nr. 361 din 2 februarie 2017, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a respins ca prescrise pretențiile aferente perioadei 23.11.2012-19.10.2013. S-a respins în rest cererea de chemare în judecată ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamantul Municipiul București prin Primarul General, care a fost admis prin decizia civilă nr. 2185 din 1 noiembrie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, în sensul anulării în parte a sentinței nr. 361 din 2 februarie 2017 a Tribunalului București, secția a VI-a civilă, iar în urma rejudecării, s-a respins excepția prescripției ca neîntemeiată.

Prin aceeași decizie s-au respins ca neîntemeiate pretențiile aferente perioadei 23.11.2012 - 19.10.2013 și au fost păstrate celelalte dispoziții ale sentinței apelate.

La data de 22 martie 2019, reclamantul Municipiul București prin Primarul General a declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 2185 din 1 noiembrie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

În motivarea recursului, recurentul-reclamant a solicitat admiterea căii extraordinare de atac, casarea deciziei recurate, cu consecința admiterii acțiunii astfel cum a fost formulată și obligarea pârâtei la plata sumei de 2.912.251,12 RON reprezentând dobânzi penalizatoare calculate pentru plata cu întârziere a dividendelor pentru anii fiscali 2012, 2013 și 2014, aferente perioadelor cuprinde între 23.11.2012 - 30.10.2015.

Recursul a fost întemeiat în drept pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în sensul că instanța de apel a pronunțat o hotărâre cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, respectiv a prevederilor legale cuprinse în art. 67 alin. (2) din Legea nr. 31/1990 privind societățile comerciale, actualizată și republicată.

Recurentul a învederat că despăgubirile solicitate prin cererea de chemare în judecată sunt diferite de pretențiile rezultate din neexecutarea totală sau parțială a obligației asumate de debitor, în sensul că pretențiile solicitate prin acțiunea pendinte sunt calculate începând cu expirarea termenului de 6 luni de la data aprobării situației financiare a anului fiscal încheiat și până la data achitării dividendelor, fiind datorate prin efectul legii și întemeindu-se pe un text de lege, în timp ce pentru nerespectarea obligației asumate de debitor, penalitățile sunt datorate în urma unei învoieli a părților și se calculează începând cu data asumată, deci comportă alte referințe legale.

Prin urmare, s-a învederat că Municipiul București a solicitat dobânzi derivate din plata cu întârziere a dividendelor care se distribuie în termen de 6 luni de la data aprobării situației financiare aferente anului fiscal încheiat, pretenții calculate conform art. 67 alin. (2) din Legea nr. 31/1990, până la achitarea debitului principal datorat.

Potrivit recurentului, instanța de apel a reținut în mod eronat că Municipiul București a impus obligația de fixare a dividendului. Astfel, locuțiunea este scoasă din context și prezentată în alt sens decât cel pe care l-a invocat, iar prin apelul promovat a citat din art. 111 alin. (2) lit. a) și art. 194 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 31/1990, prin care se prevede că adunarea generală a asociaților are o serie de obligații și anume, pe lângă aprobarea situațiilor financiare anuale și pe cea de fixare a dividendului sau de stabilire a repartizării profitului net.

S-a mai arătat că obiectul cererii de chemare în judecată are ca scop recuperarea unui prejudiciu rezultat ca urmare a momentului fixării dividendului, nu a obligării fixării dividendului, iar cererea formulată de reclamant folosește ca mijloc, în atingerea scopului, acest moment al fixării, în urma căruia plata dividendului trebuie efectuată în termenul de 6 luni de la data aprobării situației financiare, astfel cum prevede art. 67 alin. (2) din Legea privind societățile. Recurentul a subliniat că obligația fixării dividendului, invocată de instanță, se referă la termenul determinat de norma legală, de 6 luni, în care societatea avea totodată și obligația plății dividendelor, pentru a nu intra sub incidența aplicării dobânzilor penalizatoare.

În ceea ce privește împărțirea profitului între asociați, recurentul-reclamant a precizat că reprezintă libertatea asociaților de a decide, iar în cauză această decizie nu a fost contestată de niciuna dintre părți.

În ceea ce privește renunțarea la dreptul conferit de art. 67 alin. (2) teza a II-a și a III-a din Legea nr. 31/1990, pe motiv că ar fi existat acordul acționarilor cu privire la modul de folosire a profitului, recurentul-reclamant a subliniat că nu este menționat nicăieri în cuprinsul hotărârilor AGA și nici nu este dovedit că ar fi renunțat la aplicarea prevederilor din textul de lege al art. 67 alin. (2) teza a II-a și a III-a, cu privire la dobânzile penalizatoare.

În opinia recurentului, instanța de apel face o confuzie între dobânzile penalizatoare solicitate în temeiul art. 67 alin. (2) din Legea nr. 31/1990, care sunt calculate de la finele celor 6 luni de la data aprobării situației financiare aferente anului fiscal și dobânzile datorate până la data achitării integrale a dividendelor, începând cu expirarea termenului de plată stabilit prin hotărârea adunării generale, respectiv 30.11.2015.

Astfel, s-a arătat că termenul de prescripție cu care se apără intimata-pârâtă și care a fost reținut și de instanță, se referă la termenul general de prescripție și putea fi invocat pentru o obligație asumată de debitor, însă cererea reclamantului are ca obiect o obligație impusă de lege, care este datorată odată cu nașterea dreptului de creanță individual.

Recurentul a mai arătat că termenul de plată al creanței principale, al dividendelor, prevăzut de art. 67 alin. (2) din Legea nr. 31/1990 nu a fost respectat, iar plata dividendelor a fost efectuată la mult timp după expirarea celor 6 luni de la aprobarea situației financiare aferente anului fiscal încheiat, motiv pentru care au fost calculate dobânzi penalizatoare. Prin urmare, pretențiile recurentului-reclamant sunt întemeiate pe art. 67 alin. (2) din Legea nr. 31/1990.

Totodată, s-a învederat că instanța de apel nu putea suplini acordul reclamantului cu privire la renunțarea dobânzilor, care se poate face doar dacă reclamantul renunță de bună-voie sau dacă o nomă legală obligă expres reclamantul să renunțe la aceste dobânzi. În acest context, s-a subliniat că prin decizia pronunțată, instanța de apel a încălcat dreptul de dispoziție al reclamantului sau acordul său de voință pentru încasarea acestor sume.

La data de 14 iunie 2019, intimata-pârâtă S.C. A. București S.A. a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului și menținerea deciziei atacate ca fiind legală.

Intimata-pârâtă a arătat că termenul maxim legal de 6 luni de la aprobarea situațiilor financiare anuale menționat la art. 67 alin. (2) din Legea nr. 31/1990 se referă la situația în care adunarea generală a aprobat distribuirea dividendelor, dar nu a stabilit un termen pentru plata acestora, iar nu la ipoteza în care repartizarea dividendelor nu a fost decisă. S-a subliniat că, în cauză, adunarea generală a aprobat la 27 mai 2015 distribuirea dividendelor și a stabilit și un termen pentru efectuarea plății, respectat întocmai de către pârâta A..

Intimata-pârâtă a mai susținut că nu trebuie confundat dreptul la dividende cu exercițiul dreptului. Astfel, cel dintâi este un drept societar general conferit de titlurile de participare deținute, iar cel din urmă este o creanță născută, individuală și actuală. Dreptul la dividende există în mod abstract, prin simpla deținere a titlului de participare, pe când cel din urmă este un drept concret, exercitabil. Așadar, intimata a precizat că numai ulterior hotărârii de distribuire, dreptul la dividende, ca drept societar, se materializează, luând astfel forma unei creanțe individuale a acționarului față de societate, creanța întrunind din acel moment toate condițiile spre a fi plătită, respectiv certă, lichidă și exigibilă.

La data de 1 iulie 2019, recurentul-reclamant a depus la dosar răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat respingerea apărărilor formulate de intimata-pârâtă prin întâmpinare.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ.

Prin încheierea din 19 noiembrie 2019, a fost analizat raportul întocmit în cauză și s-a dispus comunicarea acestuia, potrivit dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Prin încheierea din 17 martie 2020, a fost admis în principiu recursul declarat în cauză. Totodată, s-a constatat suspendată judecata de plin drept, în temeiul art. 42 alin. (6) din Capitolul V al Anexei nr. 1 cuprinse în Decretul privind instituirea stării de urgență pe teritoriul României nr. 195 din 16 martie 2020, publicat în Monitorul Oficial nr. 212 din 16 martie 2020, ulterior fiind repusă pe rol cauza pentru termenul din 15.09.2020.

Înalta Curte a luat în examinare recursul, prin prisma motivelor invocate și a dispozițiilor legale incidente în materie, urmând să îl respingă pentru următoarele considerente:

Motivul de nelegalitate reglementat de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., care poate fi invocat atunci când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, nu își găsește incidența în cauză, nefiind cazul unei interpretări greșite a normei corespunzătoare situației de fapt, prin decizia atacată cu recurs.

Recurentul-reclamant, subsumat motivului de casare întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., a invocat aplicarea greșită a prevederilor art. 67 alin. (2) din Legea nr. 31/1990, astfel cum a fost modificat prin O.U.G. nr. 47/2012.

Acest text de lege prevede că "Dividendele se distribuie asociaților proporțional cu cota de participare la capitalul social vărsat, dacă prin actul constitutiv nu se prevede altfel. Acestea se plătesc în termenul stabilit de adunarea generală a asociaților sau, după caz, stabilit prin legile speciale, dar nu mai târziu de 6 luni de la data aprobării situației financiare anuale aferente exercițiului financiar încheiat. În caz contrar, societatea datorează, după acest termen, dobânda penalizatoare calculată conform art. 3 din Ordonanța Guvernului nr. 13/2011 privind dobânda legală remuneratorie și penalizatoare pentru obligații bănești, precum și pentru reglementarea unor măsuri financiar-fiscale în domeniul bancar, aprobată prin Legea nr. 43/2012, dacă prin actul constitutiv sau prin hotărârea adunării generale a acționarilor care a aprobat situația financiară aferentă exercițiului financiar încheiat nu s-a stabilit o dobândă mai mare".

Recurentul-reclamant, acționar în cadrul societății pârâte A. S.A., și-a fundamentat pretențiile constând în plata dobânzilor penalizatoare, prin invocarea culpei intimatei pentru neplata dividendelor cuvenite în termenul legal și a prejudiciului suferit, urmare a stabilirii peste termenul maxim prevăzut de lege - de 6 luni de la data aprobării situațiilor financiar-fiscale aferente fiecărui an fiscal încheiat - a momentului fixării dividendelor.

Potrivit recurentului-reclamant, plata dividendelor pentru anul fiscal 2011 ar fi trebuit efectuată la data de 23 noiembrie 2012, pentru anul fiscal 2012 la data de 24 noiembrie 2013, iar pentru anul fiscal 2013 la data de 26 noiembrie 2014, dobânzile penalizatoare fiind datorate, prin efectul legii, în temeiul art. 67 alin. (2) din Legea nr. 31/1990.

Înalta Curte constată că instanța de apel a corelat corespunzător dispozițiile legale menționate anterior, pe care și-a întemeiat acțiunea reclamantul, cu dispozițiile art. 111 alin. (2) lit. a) și art. 194 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 31/1990, potrivit cu care adunarea generală, singurul organ al societății care poate hotărî distribuirea profitului sub forma dividendelor, se întrunește cel puțin o dată pe an, în cel mult 5 luni de la încheierea exercițiului financiar, fiind obligată să discute, să aprobe sau să modifice situația financiară anuală a societății și să fixeze dividendul.

Astfel, dividendul, odată aprobat de adunarea generală a acționarilor, dă naștere unui drept de creanță al acționarului asupra societății, căruia îi corespunde obligația corelativă a societății de a-l plăti, în condițiile și la termenul aprobate prin hotărârea adunării generale. Acest termen nu poate fi mai mare de 6 luni de la data aprobării situației financiare anuale aferente exercițiului financiar încheiat.

Instanța de apel a constatat că prin hotărârile nr. 1 din 23 mai 2012, nr. 1 din 24 mai 2013 și nr. 1 din 26 mai 2014, adunarea generală a acționarilor societății pârâte A. BUCUREȘTI S.A. a aprobat situațiile financiare aferente anilor 2011-2013, însă s-a decis reportarea afectării profitului. Astfel, societatea-pârâtă a decis să păstreze profitul distribuibil la sfârșitul exercițiului financiar în beneficiul său, urmând să hotărască ulterior asupra profitului nerepartizat prin plata dividendelor, pe mai mulți ani, cumulat.

Rezultă că, în absența voinței societare de a se stabili și distribui dividende, în termenul pretins de recurent, acestea nu au devenit un drept de creanță individual al acționarului față de societate, care să poată fi valorificat, în condițiile dreptului comun.

În lipsa exigibilității acestui drept, nu poate fi nici cazul nerespectării unui termen de plată stabilit de adunarea generală ori de lege, care să pună în întârziere societatea și recurentul-reclamant nu poate pretinde, cu nesocotirea voinței sociale exprimate prin hotărârile adunării generale a acționarilor, dobânzi penalizatoare. Acestea sancționează neachitarea sumelor datorate de debitor la scadență, în timp ce, în cauză, dobânzile sunt pretinse în legătură cu distribuirea dividendelor, componentă a atribuției adunării generale de a decide cu privire la realizarea profitului.

Argumentele instanței de apel privind renunțarea la aplicarea dispozițiilor art. 67 alin. (2) din Legea nr. 31/1990 nu au semnificația unei renunțări la drept a recurentului-reclamant, cum se susține prin calea extraordinară de atac.

Instanța de prim control judiciar face trimitere, prin considerentele deciziei atacate, la principiul formării voinței sociale, în virtutea căruia voințele individuale ale asociaților, prin hotărârile adoptate cu majoritatea prevăzută de lege devin o voință colectivă a persoanei juridice, obligatorie în viața societății, inclusiv față de acționarul a cărui voință nu concordă cu voința societății, în privința împărțirii profitului.

Prin urmare, așa cum, în mod legal, a apreciat curtea de apel nu erau îndeplinite condițiile răspunderii societății pârâte pentru neexecutarea obligației de plată a dividendelor la scadență, neputând fi pretinse daune-interese pentru perioada întârzierii, în temeiul art. 67 alin. (2) din Legea nr. 31/1990.

Nici criticile circumscrise dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. - privind o presupusă contradicție, din cuprinsul considerentelor aferente soluției de respingere a excepției prescripției, invocată de pârâtă - nu pot fi reținute.

Instanța de apel a motivat corect că nu se putea raporta la aprecierile părții privitoare la momentul nașterii dreptului la acțiune, ci la momentul ulterior, în care dreptul la dividende a devenit un drept de creanță, prin adoptarea hotărârii adunării generale nr. 2 din 27 mai 2015, de aprobare a distribuirii dividendelor.

Nu este nici cazul lipsei unui termen de plată pentru obligația societății privind plata dividendelor, care să atragă scadența legală la data expirării termenului de 6 luni, de la aprobarea situației financiare anuale aferente exercițiului financiar încheiat. Prin hotărârea adunării generale s-a stabilit un termen-limită pentru plata dividendelor (30 noiembrie 2015), acestea fiind achitate înainte de expirarea termenului, aspect necontestat de recurent.

Față de cele anterior expuse, Înalta Curte constată că în cauză nu există motive de nelegalitate care să impună casarea deciziei recurate și, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., recursul va fi respins, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul Municipiul București, prin Primarul General, împotriva deciziei civile nr. 2185 din 1 noiembrie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședința publică astăzi, 15 septembrie 2020.