ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1490/2020

Ședința publică din data de 28 iulie 2020

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la 31 mai 2013, sub nr. x/2013, reclamanta CNCD S.A., prin administrator judiciar A.., a chemat în judecată pe pârâta B. S.A., solicitând obligarea acesteia la restituirea sumei de 739.199,04 euro, la cursul BNR la data plății, ca fiind plată nedatorată conform contractelor de leasing anexate; obligarea pârâtei la achitarea dobânzii legale începând cu data formulării cererii și până la achitarea integrală a sumei datorate; obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată, în temeiul art. 452 C. proc. civ.

Prin cererea precizatoare, depusă la fila x, volumul IX din dosarul de fond, reclamanta și-a restrâns pretențiile la suma de 295.921,36 euro, la cursul BNR din data plății, cât privește debitul principal, solicitând în continuare și plata dobânzii legale aferente acestei sume.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 969, art. 992 și 1079 C. civ. de la 1864.

Prin sentința civilă nr. 8035 din 16 decembrie 2016, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă în dosarul nr. x/2013, a fost respinsă, ca rămasă fără obiect, excepția prescripției dreptului material la acțiune și a fost respinsă, ca neîntemeiată, acțiunea privind pe reclamanta CNCD S.A., prin administrator judiciar A.., în contradictoriu cu pârâta B. S.A. (fostă C. S.A.).

Împotriva acestei sentințe a formulat apel reclamanta CNCD S.A., prin administrator judiciar A.., solicitând admiterea apelului, desființarea sentinței atacate și, în rejudecare, admiterea cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost precizată.

Prin decizia civilă nr. 1648A din 18 septembrie 2018, Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a admis apelul formulat de apelanta CNCD S.A., prin administrator special D. și administrator judiciar A.. și a schimbat, în parte, hotărârea atacată, în sensul că a admis cererea, astfel cum a fost precizată și a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 295.921,36 euro, la cursul BNR de la data plății, a dobânzii legale aferente debitului principal, de la data de 31.05.2013 și până la data plății efective, precum și la plata sumei de 49.284,58 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

La 17 ianuarie 2019, recurenta-pârâtă B. S.A. a declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 1648A din 18 septembrie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, prin care a solicitat admiterea căii de atac, casarea în tot a deciziei atacate și trimiterea cauzei spre o nouă judecată aceleiași instanțe.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Recurenta-pârâtă susține că instanța de apel a reținut în mod greșit că sunt întrunite cerințele plății nedatorate.

Curtea de apel a constatat că plata nedatorată este guvernată de legea în vigoare la data la care a fost efectuată, astfel că sub incidența Noului C. civ. intră doar 3 dintre plățile efectuate de reclamantă, analiza privind restul plăților fiind guvernată de art. 992 și art. 993 din C. civ. de la 1864, apreciază recurenta.

Autoarea recursului susține că, din analiza prevederilor invocate, condițiile plății nedatorate sunt următoarele: existența unei plăți în sens obiectiv, datoria a cărei stingere s-a urmărit prin plată să nu existe, relativitatea condiției ca plata să fie făcută din eroare.

Recurenta consideră că, în cauză, nu sunt întrunite aceste condiții, având în vedere că reclamanta, cu bună-știință și nu din eroare, a plătit facturile emise lunar. Reclamanta nu a dovedit eroarea în care s-a aflat cu ocazia efectuării plăților, această condiție fiind necesară și obligatorie pentru toate plățile anterioare datei de 01 octombrie 2011.

Contrar celor reținute de instanța de apel, recurenta susține că, în cuprinsul facturilor este menționată valoarea dobânzii, iar variația indicelui EURIBOR, precum și a celorlalte rate de dobândă pe piața interbancară, este publică; reclamanta avea, în realitate, posibilitatea de a face multiple verificări, prin raportare la numărul mare de facturi comunicate, acceptate și plătite de acesta, iar aceasta nu a contestat niciodată facturile emise în baza contractelor de leasing.

Totodată, arată recurenta că nu are relevanță nici argumentul privind plata anticipată a sumelor datorate, deoarece suma aferentă plății anticipate nu este purtătoare de dobândă.

Mai susține recurenta că, tot pentru a motiva îndeplinirea condițiilor plății nedatorate, în mod greșit instanța de apel a invocat prevederile art. 1341 alin. (1) C. civ., pentru sumele ulterioare datei de 01.10.2011, fără a ține seama de faptul că reclamanta a făcut plata în mod voluntar, fiind așadar incidente prevederile alin. (2) al art. 1341 C. civ., care stabilesc că nu este supus restituirii ceea ce s-a plătit cu titlu de liberalitate sau gestiune de afaceri.

Caracterul principal al plății nedatorate este acela că obligațiile din care iau naștere nu izvorăsc dintr-un acord de voință, respectiv dintr-un contract, or, în speță, plata făcută de reclamantă a fost efectuată în executarea unei prestații datorate în virtutea unui raport contractual, existând deci o cauză juridică a plății.

Pentru a obține restituirea, cel ce a plătit din eroare va trebui sa facă proba acestui fapt, însă, în speță, reclamanta nu a dovedit că s-a aflat în eroare la momentul efectuării plății, astfel că instanța de apel a încălcat prevederile art. 1212 C. civ., susține recurenta.

O altă critică subsumată motivului de recurs prevăzut de pct. 8 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ. se referă la faptul că hotărârea instanței de apel a fost dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material, respectiv cu aplicarea greșită a principiului "nemo auditur propriam turpitudinem allegans". Recurenta susține că, în mod eronat, instanța de apel nu a primit aplicarea acestui principiu, cu toate că recurenta consideră că argumentele sale sunt probate prin probatoriul administrat (interogatoriu).

Recurenta-pârâtă apreciază că hotărârea instanței de apel a fost dată cu aplicarea greșită a prevederilor art. 1588 C. civ., întrucât considerentele pentru care instanța de apel a reținut inaplicabilitatea acestui articol sunt o adăugare la lege, nefiind prevăzută normativ condiția unui contract de împrumut aflat în derulare și nici prezumția reținută de către instanța de apel, aplicabilitatea fiind clară și în coroborare cu prevederile art. 992 și 993 C. civ. de la 1864.

Cererea de recurs a fost comunicată intimatei-reclamante CNCD S.A. prin administrator judiciar A.., la 25 martie 2019, care a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca neîntemeiat și menținerea ca legală a deciziei recurate.

Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, iar prin încheierea din 21 ianuarie 2020 a dispus comunicarea acestuia către părți.

Părțile nu au depus puncte de vedere la raport.

Prin încheierea din 5 mai 2020, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis în principiu recursul și a constatat suspendarea judecății de plin drept, în temeiul art. 63 alin. (11) din Anexa nr. 1 la Decretul nr. 240 din 14.04.2020, privind prelungirea stării de urgență pe teritoriul României, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 311 din 14 aprilie 2020. Ulterior, prin Rezoluția din 20.05.2020, judecata a fost reluată, fiind acordat termen la 28.07.2020.

Analizând recursul declarat, în raport de criticile formulate, în limitele controlului de legalitate și a temeiurilor de drept invocate, Înalta Curte apreciază că este nefondat și urmează a fi respins, pentru considerentele ce urmează:

Potrivit dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere când aceasta a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Subsumat acestui motiv de casare, recurenta invocă, sub un prim aspect, faptul că nu sunt întrunite condițiile plății nedatorate, întrucât reclamanta, cu bună știință și nu din eroare, a plătit facturile emise lunar, nereușind să dovedească eroarea în care s-a aflat cu ocazia efectuării plăților.

Instanța supremă reține că, în cauză, recurenta a invocat în mod formal dispozițiile art. 992-993 din C. civ. de la 1864 cu privire la condiția erorii pentru reținerea instituției plății nedatorate, întrucât, în realitate, urmărește reinterpretarea probatoriului administrat în fața instanței de apel, respectiv reanalizarea facturilor emise lunar de recurentă, în vederea stabilirii unei alte situații de fapt decât cea reținută de instanța de apel.

Aceste aspect privesc însă netemeinicia deciziei din apel, în timp ce recursul urmărește stabilirea conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Sub un al doilea aspect, recurenta invocă neaplicarea de către instanța de apel a dispozițiilor art. 1341 alin. (2) din C. civ. adoptat prin Legea nr. 287/2009, potrivit căruia "nu este supus restituirii ceea ce s-a plătit cu titlu de liberalitate sau gestiune de afaceri".

Instanța supremă reține că această critică are ca premisă o situație de fapt diferită de cea stabilită deja de instanța de apel, recurenta reluând sub o altă formă motivele de netemeinicie referitoare la pretinsa plată a facturilor cu bună-știință, iar nu din eroare.

În plus, apărarea referitoare la incidența dispozițiilor art. 1341 alin. (2) din C. civ., fundamentată pe o pretinsă plată cu titlu de liberalitate sau gestiune de afaceri, este invocată de recurenta-pârâtă pentru prima dată direct în calea de atac a recursului, astfel că nu poate fi primită spre analiză în această etapă procesuală, față de dispozițiile art. 478 alin. (2) și ale art. 488 alin. (2) C. proc. civ.

O altă critică adusă de recurentă se referă la încălcarea dispozițiilor art. 1212 din C. civ. adoptat prin Legea nr. 287/2009, întrucât reclamanta nu ar fi dovedit că s-a aflat în eroare la momentul efectuării plății.

Înalta Curte reține că această critică este nefondată, deoarece, în primul rând, norma legală anterior indicată reglementează invocarea cu bună-credință a erorii ca viciu de consimțământ, nefiind aplicabilă în cauză, iar în al doilea rând, în mod corect, instanța de apel a reținut că art. 1341 alin. (1) C. civ. nu a mai preluat cerința erorii solvensului, condiție prevăzută expres sub imperiul dispozițiilor art. 992-993 C. civ. de la 1864.

Subsumat aceluiași motiv de casare, recurenta susține și că instanța de apel ar fi aplicat greșit principiul nemo auditur propriam turpitudinem allegans, însă instanța supremă reține că recurenta nu aduce critici propriu-zise privind nelegalitatea deciziei atacate, ci, reluînd integral aceleași apărări din întâmpinarea depusă în fața instanței de apel, urmărește reaprecierea probatoriului administrat în fața acestei instanțe, în speță, a probei cu interogatoriul intimatei-reclamante.

O ultimă critică a recurentei se referă la aplicarea greșită a prevederilor art. 1588 din C. civ. de la 1864, întrucât, susține recurenta, considerațiile pentru care instanța de apel a reținut inaplicabilitatea acestui articol sunt o adăugare la lege, nefiind prevăzută normativ condiția unui contract de împrumut în derulare și nici prezumția reținută de instanța de apel, aplicabilitatea fiind clară și în concordanță cu prevederile art. 992 și 993 din C. civ. de la 1864.

Înalta Curte reține că și această critică este nefondată, pentru considerentele ce urmează.

Potrivit dispozițiilor art. 1588 din C. civ. de la 1864, "împrumutatul care a apucat de a plăti dobânzi ce nu s-au stipulat, sau mai mari decât s-au stipulat, nu mai poate a le repeti, nici a le imputa asupra capitalului".

Instanța supremă reține că articolul normativ antecitat face parte din Cartea a II-a, Cap. III, Titlul XI din C. civ. de la 1864, cu denumirea "Despre împrumutul cu dobândă".

Totodată, instanța supremă reține, aspect necontestat, că raporturile contractuale dintre părți își au izvorul într-un număr de 40 de contracte de leasing financiar și sunt reglementate prin dispozițiile speciale ale O.G. nr. 51/1997 privind operațiunile de leasing și societățile de leasing, ale Legii nr. 93/2009 privind instituțiile financiare nebancare, ale Codul fiscal și prin normele generale din C. civ.

Prin urmare, în mod corect a reținut instanța de apel că dispozițiile art. 1588 din C. civ. de la 1864 nu sunt aplicabile în cauză, ipoteza la care acestea se referă fiind diferită.

Potrivit art. 1167-1168 din C. civ. adoptat prin Legea nr. 287/2009, în contractul numit este supus "regulilor particulare" prevăzute de C. civ. sau de alte legi speciale și, în completare, regulilor generale aplicabile tuturor contractelor. În schimb, dacă este nenumit, contractul este supus "regulilor generale" comune tuturor contractelor cu care se aseamănă cel mai mult.

În cauză, se reține că între părți s-a încheiat un contract numit, de leasing financiar, cu o reglementare proprie, astfel încât nu pot fi aplicate prin analogie reguli ce guvernează un alt tip de contract numit, respectiv contractul de împrumut de consumație cu dobândă, întrucât s-ar încălca principiul libertății de a contracta și al autonomiei de voință a părților, analogia fiind interzisă în cazul normelor speciale derogatorii (art. 10 C. civ.).

Pe de altă parte, față de susținerea recurentei privind asemănarea dintre contractul de leasing financiar și contractul de credit bancar, instanța supremă apreciază că este nefondată, câtă vreme contractul de credit bancar este un contract real, iar contractul de leasing financiar, prin care se transmite numai dreptul de folosință, ca drept de creanță, se aseamănă cu cel de locațiune.

Pentru considerentele arătate, Înalta Curte constată că decizia recurată este legală și că recursul declarat de recurenta-reclamantă este nefondat, urmând a fi respins ca atare, potrivit art. 496 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.A. (fostă C. S.A.) împotriva deciziei civile nr. 1648A din 18 septembrie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 28 iulie 2020.