ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1487/2020

Ședința publică din data de 28 iulie 2020

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

I. Cadrul procesual și soluția primei instanțe

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Gorj, secția a II-a civilă, la 18 august 2015, sub nr. x/2015, reclamanta A. S.R.L. a solicitat obligarea pârâtei COMPLEXUL ENERGETIC OLTENIA S.A. la restituirea garanției de bună execuție și a instrumentelor de plată remise cu acest titlu, obligarea pârâtului de a nu utiliza instrumentele de plată în sensul executării silite a reclamantei, precum și obligarea la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 12/2018 din 30 ianuarie 2018, pronunțată de Tribunalul Gorj, secția a II-a civilă în dosarul nr. x/2015, a fost admisă acțiunea civilă formulată de reclamanta A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâta Complexul Energetic Oltenia S.A; a fost obligată pârâta să restituie reclamantei instrumentele de plată reprezentând contravaloarea garanției de bună execuție și la plata sumei de 10.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată către reclamantă.

II. Soluția instanței de apel

Împotriva acestei sentințe a formulat apel pârâta Complexul Energetic Oltenia S.A., solicitând admiterea apelului, schimbarea în tot a sentinței apelate și respingerea acțiunii ca neîntemeiată, cu cheltuieli de judecată.

Prin Decizia nr. 1170/2018 din 22 noiembrie 2018, Curtea de Apel Craiova, secția a II-a civilă a admis apelul declarat de pârâta Complexul Energetic Oltenia S.A. împotriva sentinței nr. 12/2018 din 30 ianuarie 2018, pronunțată de Tribunalul Gorj, secția a II-a Civilă, în contradictoriu cu intimata reclamantă A. S.R.L., a schimbat în tot sentința apelată, în sensul că a respins acțiunea ca neîntemeiată.

III. Judecata în recurs

La 31 ianuarie 2019, recurenta-reclamantă A. S.R.L. a declarat recurs împotriva deciziei nr. 1170/2018 din 22 noiembrie 2018, pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția a II-a civilă, prin care a solicitat admiterea căii de atac, casarea în tot a deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe, precum și obligarea intimatului la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Referitor la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-reclamantă apreciază că motivarea deciziei recurate este contradictorie, în condițiile în care instanța de apel, pe de o parte, a reținut că obiectul judecății nu îl constituie stabilirea părții culpabile de neîndeplinirea în totalitate a contractului, dar pe de altă parte, a interpretat înscrisurile ce relevă împrejurarea că ultima plată efectuată de reclamantă a fost la data de 27.03.2015 sau cele ce relevă lipsa mijloacelor de transport necesare pentru livrarea cantității de cărbune convenit, ca o dovadă a culpei recurentei în derularea contractului.

Astfel, deși instanța de apel a cenzurat hotărârea instanței de fond sub aspectul neanalizării complete a dispozițiilor art. 11.4 din contractul nr. x/CEO/19.12.2014, apreciind că aceasta nu a distins între ipoteza existenței unor divergențe și cea a rezilierii contractului din culpa reclamantei, și-a întemeiat decizia tocmai pe o analiză trunchiată a dispozițiilor articolului 11.4, dând eficiență unui singur paragraf din cuprinsul acestuia, respectiv celui care vizează finalizarea fără divergențe a contractului.

Recurenta consideră că, pentru o fundamentare corectă a soluției sale, curtea de apel ar fi trebuit să analizeze conținutul art. 11.4 din contractul nr. x/CEO/19.12.2014 în întregul său, pentru a constata că cele două presupuse ipoteze la care se referă art. 11.4 nu reprezintă, în fapt, niște situații distincte, ci condițiile în care operează restituirea, respectiv pierderea garanției de bună execuție și anume, contractul să nu fi fost reziliat din culpa recurentei-reclamante.

Cu privire la motivul de casare întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă susține că instanța de apel a pronunțat o decizie nelegală, cu încălcarea normelor de drept material prevăzute de art. 1266 și 1267 C. civ., dând o interpretare greșită clauzelor cuprinse în contractul de vânzare nr. x/19.12.2014, fără a ține cont de voința concordantă a părților, exprimată la momentul încheierii contractului de vânzare în discuție.

Astfel, deși instanța de apel face trimitere chiar la dispozițiile art. 1267 C. civ., reține, în mod cu totul eronat, că în ipoteza în care la finalizarea contractului există divergențe, reclamantei nu i se va restitui garanția de bună execuție până la soluționarea divergențelor, scoțând din contextul art. 11.4 condiția ca acest contract, în urma divergențelor, să fi fost reziliat din culpa reclamantei.

Or, câtă vreme susține că nu a fost notificată pe parcursul derulării relației contractuale despre intenția intimatei de reziliere a contractului, acesta încetând de drept la data de 19.06.2015, potrivit art. 14.1. alin. (1) liniuța 2, prin expirarea duratei contractului, recurenta apreciază nu se poate susține că, în cauză, ar fi existat "divergențe" de natură să ducă la pierderea garanției de bună execuție.

Prin urmare, consideră că instanța de apel a ignorat cu totul dispozițiile art. 14, fără a ține cont că părțile, prin voința lor concordantă, au stabilit condițiile în care poate interveni rezilierea contractului, cu consecința pierderii de către recurentă a garanției de bună execuție.

Pe de altă parte, arată că, în mod surprinzător, instanța de apel a apreciat că existența divergențelor ar împiedica doar restituirea garanției, iar nu și pierderea acesteia de către reclamantă (deși efectul este același) și că părțile au posibilitatea să soluționeze litigiul pe cale amiabilă sau să se stabilească îndeplinirea condițiilor rezilierii unilaterale sau judiciare.

Astfel, instanța de apel a ignorat faptul că părțile, prin voința lor concordantă, au prevăzut dispoziții contractuale astfel încât, atunci când există o culpă a vreuneia dintre părți în îndeplinirea obligațiilor, cealaltă parte să poată solicita, în anumite condiții, rezilierea contractului. Tocmai acesta este rolul art. 14 din contract, prin care părțile au stabilit condițiile rezilierii, fără intervenția unei instanțe de judecată.

În acest context, subliniază că doar culpa operatorului economic cumpărător, semnalată de către intimată și sancționată prin declarație de reziliere unilaterală, potrivit dispozițiilor art. 14 din contract, cu 15 zile înainte de data la care încetarea urma să producă efecte, putea avea drept consecință pierderea garanției de bună execuție.

Pe cale de consecință, neputându-de reține faptul că a fost reziliat contractul de vânzare-cumpărare din culpa recurentei, nu devine aplicabilă prevederea art. 11.4 alin. ultim din contract, conform căreia operatorul economic va pierde garanția de bună execuție dacă contractul este reziliat din culpa acestuia.

Cum contractul a fost finalizat prin ajungerea la termen, neexistând nicio declarație de reziliere unilaterală anterior datei de 19.06.2015, când a intervenit încetarea de drept a contractului, recurenta-reclamantă susține că nu există niciun motiv pentru a se reține existența în cauză a unor divergențe care să împiedice restituirea garanției de bună execuție, cum în mod cu totul eronat a reținut instanța de apel.

În concluzie, recurenta-reclamantă apreciază că respingerea acțiunii reclamantei constituie o gravă încălcare a normelor de drept material, respectiv a principiului forței obligatorii a contractului și a principiului interpretării contractului potrivit voinței concordante a părților.

Examinând, în condițiile legii, conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, Înalta Curte reține următoarele:

Recurenta a invocat motivul de casare prevăzut art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., susținând că decizia atacată cuprinde motive contradictorii și străine de natura cauzei, în condițiile în care instanța de apel, pe de o parte, reține că nu a fost învestită cu stabilirea părții culpabile de neîndeplinirea în totalitate a obligațiilor contractuale, iar, pe de altă parte, interpretează probatoriul cu înscrisurile aflate la dosar și apreciază că instanța de fond a reținut culpa pârâtei pe baza unei analize selective și superficiale a probelor.

Textul normativ invocat consacră ipoteze diferite ale aceluiași motiv de recurs - nemotivarea hotărârii - deoarece astfel trebuie calificată atât o hotărâre care nu este deloc motivată cât și una care cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii.

Hotărârea poate fi casată pentru motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. dacă: - există contradicție între considerente și dispozitiv, în sensul că dintr-o parte a hotărârii rezultă că acțiunea este întemeiată, iar din altă parte, că nu este întemeiată, astfel că nu se poate ști ce anume a decis instanța; - există contradicție între considerente, în sensul existenței unui raport logic între două raționamente, concluzii, care se exclud reciproc; - lipsește motivarea soluției sau aceasta este superficială ori cuprinde considerente ce nu au legătură cu pricina în care a fost pronunțată soluția respectivă.

Acest motiv de casare este întemeiat sub două aspecte:

În primul rând, în mod evident, decizia atacată cuprinde considerente contradictorii, din moment ce instanța de apel reține că "excede obiectului cauzei stabilirea părții culpabile de neîndeplinirea în totalitate a obiectului contractului", însă consideră "selectivă și superficială" analiza probatoriului de către prima instanță, referitor la modalitatea de executare a obligațiilor părților contractante.

În al doilea rând, instanța de apel a făcut o apreciere greșită asupra obiectului și limitelor procesului, stabilite prin cererile și apărările părților, cu consecința unei motivări superficiale sau chiar inexistente în privința unor chestiuni esențiale în cauză.

În conținutul principiului disponibilității, conform art. 9 alin. (2) C. proc. civ. intră și dreptul părților de a stabili obiectul și limitele procesului prin cererile și apărările formulate. Așadar, limitele procesului sunt fixate nu numai prin cererile în justiție prevăzute de art. 30 din C. proc. civ., ci și prin apărările formulate prin întâmpinare.

În speță, pârâta a invocat prin întâmpinarea formulată la prima instanță faptul că reclamanta nu și-a îndeplinit în mod culpabil obligația de a prelua cantitatea minimă zilnică de cărbune, astfel încât a făcut aplicarea art. 13.3 din contract, în sensul rezilierii contractului cu consecința reținerii garanției de bună execuție, prin notificarea nr. x/19.06.2015.

Prima instanță a reținut că nu au fost îndeplinite condițiile rezilierii convenționale unilaterale stipulate la art. 14.1 și 14.2 din contract, în sensul că a lipsit notificarea prealabilă, iar contractul a încetat prin ajungere la termen la data de 19.06.2015.

Instanța de apel a apreciat în mod eronat asupra limitelor învestirii, lăsând nesoluționate "divergențele" dintre părți cu privire la culpa în neexecutarea integrală a contractului și la incidența rezilierii unilaterale în baza declarației vânzătoarei din 19.06.2015, pentru a justifica neîndeplinirea condițiilor prevăzute la art. 11.4 din contract pentru restituirea garanției de bună execuție.

Analiza și tranșarea aspectelor litigioase deduse judecății pe cale incidentală se impunea pentru respectarea principiului disponibilității, nefiind permis, în lipsa unei dispoziții legale în acest sens, ca judecătorul să trimită părțile să soluționeze în mod amiabil divergențele deja aduse în fața instanței sau să pornească un alt proces pentru realizarea drepturilor lor.

Chiar și în cazul în care instanța de apel a interpretat clauza de la art. 11.4 din contract în sensul că ar conține două ipoteze distincte, respectiv (i) ipoteza finalizării fără divergențe a contractului și (ii) ipoteza rezilierii contractului din culpa cumpărătoarei cu consecința pierderii definitive a garanției de bună execuție, se impunea ca situația litigioasă să fie soluționată.

Argumentul instanței de apel pentru a respinge cererea de restituire a garanției de bună execuție se rezumă la constatarea existenței unor neînțelegeri între părți, ceea ce ar justifica păstrarea de către pârâtă a garanției de bună execuție până la soluționarea acestor divergențe. Or, este evident și necontestat că între părți au existat divergențe la finalizarea contractului, inclusiv cu privire la modalitatea de încetare (expirarea duratei sau reziliere unilaterală din culpa cumpărătorului), însă aceste aspecte litigioase esențiale nu au fost cercetate de instanța de apel.

Fiind găsit întemeiat primul motiv de casare, devine inutilă analiza celui de-al doilea motiv prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., instanța de apel urmând a ține seama în rejudecare de toate motivele invocate de părți referitoare la modalitatea de încetare a contractului.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 6, art. 496 alin. (2), art. 497 și art. 499 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de recurenta-reclamantă, va casa decizia atacată și va trimite cauza spre o nouă judecată instanței de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 1170/2018 din 22 noiembrie 2018, pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția a II-a civilă, pe care o casează și dispune trimiterea cauzei spre o nouă judecată aceleiași instanțe.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 28 iulie 2020.