ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1286/2021

Ședința publică din data de 25 mai 2021

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, la 23 septembrie 2015, sub nr. x/2015, reclamanta A. a chemat-o în judecată pe pârâta B. S.A., solicitând instanței ca prin hotărârea ce se va pronunța: să se constatate caracterul abuziv al clauzelor prevăzute în art. 8 pct. 8.1, 8.2 și 8.3, art. 4 pct. 4.1. din convenția de credit nr. x din 4 octombrie 2007; să se constate că declararea scadenței anticipate a creditului contractat este nelegală și să se dispună reluarea plății ratelor creditului; să se dispună înghețarea cursului de schimb valutar CHF - LEU pentru efectuarea plăților în temeiul convenției de credit la valoarea de la data încheierii contractului de credit, pe întreaga perioadă de valabilitate a contractului, urmând ca pârâta să restituie sumele plătite în plus.

În drept au fost invocate prevederile din Legea nr. 193/2000, art. 78 din Legea nr. 296/2004, art. 2 din O.G. nr. 21/1992, art. 5, art. 969 alin. (1) și art. 970 din C. civ.

Prin notele scrise depuse la 12 octombrie 2015, reclamanta A. și-a precizat acțiunea, prin care a indicat că modificarea cursului valutar a condus la achitarea în plus a sumei de 126.236,04 RON.

La 3 februarie 2016 reclamanta A. a depus la dosar cerere modificatoare, prin care a solicitat: să se constate caracterul abuziv al clauzelor referitoare la dobândă, al celor care se regăsesc în actul adițional semnat la 10 iunie 2010, a actului adițional din 17 iunie 2011, al clauzelor referitoare la comisioanele de procesare și de administrare. Ca o consecință a caracterului abuziv, a solicitat să se constate nulitatea absolută a clauzelor și să se dispună obligarea pârâtei la aplicarea unei formule de calcul a dobânzii în cuantum de 4,9% pe an.

În subsidiar, s-a solicitat obligarea pârâtei la aplicarea formulei de calcul a dobânzii pentru perioada cuprinsă între data tragerii creditului și data de 10 iunie 2010 și obligarea pârâtei la rambursarea sumelor plătite nedatorat.

Prin sentința civilă nr. 4194 din 6 iulie 2016 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă a fost admisă în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta B. S.A.. A fost constatată nulitatea absolută a clauzei inserate în art. 3.3 teza a II-a din contractul de credit nr. x din 4 octombrie 2007, fiind obligată pârâta să restituie reclamantei diferența de dobândă dintre cea în cuantum de 4,9% pe an și dobânda majorată peste acest cuantum, aferentă perioadei cuprinse între cel de-al doilea an de creditare și data de 10 iunie 2010. Au fost respinse celelalte capete de cerere ca neîntemeiate.

Împotriva sentinței civile nr. 4194 din 6 iulie 2016, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, a declarat apel reclamanta A., care a fost înregistrat pe rolul Curții de Apel București, sub nr. x/2015.

Prin decizia civilă nr. 2580/2018 din 12 decembrie 2018, Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a respins ca nefondat apelul declarat de reclamanta A..

Împotriva deciziei civile nr. 2580/2018 din 12 decembrie 2018 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a declarat recurs reclamanta A., în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea acestuia și casarea deciziei atacate.

Recurenta susține că hotărârea atacată este nelegală cu privire la soluția dată asupra clauzelor inserate în actele adiționale din 10 iunie 2010 și 17 iunie 2011 la contractul de credit, referitoare la dobânda variabilă și marja băncii de 11,58%, percepută de bancă, respectiv o dobândă variabilă de 9,1% fără a fi indicată și marja fixă a băncii.

Considerentele instanței de apel cu privire la aceste clauze în sensul că argumentele dezvoltate de recurenta-reclamantă intră în sfera nulității relative iar nu ale Legii nr. 193/2000, nu sunt motivate, deși acțiunea introductivă s-a întemeiat pe dispozițiile Legii nr. 193/2000 și nu pe cele ale C. civ.

De asemenea, este greșit și raționamentul conform căruia banca nu a acționat cu rea-credință, deși nu s-a făcut dovada contrară că la momentul semnării celor două acte adiționale a acționat cu bună-credință.

Recurenta-reclamantă a arătat că, prin sentința civilă nr. 16842/2014 a Judecătoriei Sectorului 1 și decizia nr. 2390/2015 a Tribunalului București, secția a II-a de contencios administrativ și fiscal pronunțate în dosarul nr. x/2014, s-a reținut că fapta băncii descrisă în procesul-verbal de contravenție este contrară prevederilor din Legea nr. 363/2007, deoarece modificarea marjei prin semnarea celor două acte adiționale a dus la împovărarea consumatorului și a reprezentat o practică comercială înșelătoare, însă instanța de apel nu a reținut puterea de lucru judecat în această privință.

Cu privire la dobânda variabilă de 9,1% propusă prin actul adițional din 17 iunie 2011 la contractul de credit, recurenta-reclamantă a susținut că stabilirea cuantumului acesteia a fost cu mult peste valoarea de piața din acel moment.

Prevederile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 nu exclud ab initio controlul unui eventual caracter abuziv al clauzelor referitoare la obiectul principal al contractelor prin raportare la preț ca parte a obiectului contractului.

O altă critică vizează comisioanele de procesare și administrare, instanța de apel reținând în mod eronat că acestea reprezintă o contraprestație rezonabilă raportată la valoarea creditului, fără a expune un raționament juridic.

Aceste clauze sunt abuzive nu pentru că există în contract și sunt denumite comisioane, ci pentru că ele, de fapt, sunt încasate lunar sau periodic, și maschează în realitate o dobândă care, pe lângă faptul că lezează interesele economice ale reclamantei, aduce atingere și mediului concurențial bancar, dezavantajând băncile concurente prin prezentarea unor dobânzi doar aparent reduse, dar care, de fapt, disimulează un spor de dobândă sub denumirea de comision.

Hotărârea instanței de apel mai este criticată și cu privire la capătul de cerere referitor la clauza contractuală privind efectuarea plăților în moneda creditului și suportarea de către consumator a diferențelor de curs valutar, în sensul că, în mod eronat, s-a constatat că în cauză nu se aplică teoria impreviziunii.

Sub acest aspect s-a arătat că instanța de apel nu a avut în vedere considerentele deciziei pronunțate de către CJUE C-168/2016, și a analizat în mod superficial obligațiile pe care pârâta le avea de îndeplinit cu privire la informarea reclamantei privind riscul fluctuației monedei în care a fost acordat creditul.

Privitor la clauza contractuală care permite băncii să declare scadența anticipată a creditului aflată la art. 8 pct. 8.1, recurenta-reclamantă a susținut că se poate reține caracterul abuziv al acesteia motivat de existența dezechilibrului semnificativ pe care l-a creat această clauză între drepturile băncii și obligațiile contractantei.

Intimata-pârâtă B. S.A., prin întâmpinarea depusă la dosar, a invocat excepția nulității recursului, în raport cu art. 489 alin. (2) C. proc. civ., pentru lipsa motivelor de recurs ce ar putea fi încadrate în art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ.. Pe fondul recursului, a solicitat respingerea acestuia ca nefondat, deoarece hotărârea instanței de apel este temeinică și legală.

Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a dispus întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului.

Prin încheierea din 3 decembrie 2019, constatând întrunite condițiile prevăzute de art. 493 alin. (3) C. proc. civ., instanța a dispus comunicarea raportului către părțile cauzei, pentru a se depune punctele de vedere asupra acestuia, astfel cum prevede art. 493 alin. (4) C. proc. civ., părțile neexercitând acest drept.

Prin încheierea din 9 iunie 2020 a fost respinsă excepția nulității recursului invocată de intimata-pârâtă S.C. B. S.A. pentru considerentele arătate în cuprinsul acesteia și a fost admis în principiu recursul reclamantei.

Prin încheierea din 15 septembrie 2020 a fost suspendată judecata recursului în temeiul dispozițiilor art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., până la soluționarea cauzei C-269/19, aflată pe rolul Curții de Justiție a Uniunii Europene, cauza fiind repusă pe rol ulterior.

Înalta Curte, analizând recursul în limitele controlului de legalitate, în conformitate cu dispozițiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ. îl va respinge ca nefondat pentru următoarele considerente:

Recurenta-reclamantă a invocat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. susținând că hotărârea atacată este nelegală cu privire la soluția dată asupra clauzelor inserate în actele adiționale din 10 iunie 2010 și 17 iunie 2011 la contractul de credit, referitoare la dobânda variabilă și marja băncii de 11,58%, percepută de bancă.

Înalta Curte reține că această critică nu este fondată având în vedere că cele două acte adiționale menționate au fost încheiate ca efect al acordului de voință al părților și nu ca urmare a voinței unilaterale a băncii, actele adiționale fiind semnate de către reclamantă.

Conform art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, pe de o parte, nici cu produsele și serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil.

Contractul de credit a fost modificat prin actele adiționale din 10.06.2010 și 17.06.2010, prin care s-a stabilit formula de calcul a dobânzii variabile ca fiind Libor 6 luni + 11,50% marja băncii, respectiv 8,77%, această formulă este clară și inteligibilă iar componenta variabilă se raportează la un indice de referință variabil care nu depinde de voința unilaterală a pârâtei.

Față de caracterul clar și inteligibil al clauzei privind dobânda astfel cum a fost modificată prin cele două acte adiționale, Înalta Curte constată că aceste clauze fac parte din prețul contractului și ca atare sunt excluse de la analiza caracterului abuziv, cum corect a reținut instanța de apel.

Recurenta a mai susținut că nu sunt prezentate argumentele pentru care instanța de apel a reținut că susținerile cu privire la aceste clauze intră în sfera nulității relative, iar nu ale Legii nr. 193/2000, în condițiile în care acțiunea introductivă s-a întemeiat pe dispozițiile Legii nr. 193/2000 și nu pe cele ale C. civ.

Și această critică este nefondată, instanța de apel motivând că sunt lipsite de relevanță susținerile reclamantei că a fost indusă în eroare de pârâtă la încheierea actelor adiționale, deoarece temeiul acțiunii îl constituie legea specială, respectiv Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesioniști și consumatori, iar nu dispozițiile de drept comun privind nulitatea contractelor.

Înalta Curte constată că, deși recurenta a invocat caracterul abuziv al clauzei privind dobânda astfel cum a fost modificată prin actele adiționale, argumentele acesteia nu își regăsesc suportul juridic în Legea nr. 193/2000, deoarece aceasta susține că a fost indusă în eroare de pârâtă care i-a prezentat prin actele încheiate, două situații diferite, consecința fiind creșterea costurilor creditului în urma semnării actelor adiționale.

O astfel de critică nu poate analizată din perspectiva caracterului abuziv decât în condițiile în care clauza ar fi fost neclară și exprimată într-un limbaj neinteligibil, însă, astfel cum s-a arătat, clauza privind dobânda stabilită în urma încheierii celor două acte este neechivocă, fiind prevăzută și perioada în care reclamanta a beneficiat de un cuantum redus al acesteia.

Cum recurenta vizează în fapt reducerea cuantumului dobânzii pe care aceasta îl consideră excesiv, cererea de constatare a caracterului abuziv nu se circumscrie condițiilor prevăzute de art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000.

Din această perspectivă vor fi înlăturate și criticile prin care se susține că pârâta nu a făcut dovada contrară în sensul că, la momentul semnării celor două acte adiționale, a acționat cu bună-credință.

Susținerile recurentei-reclamante că instanța de apel nu a reținut puterea de lucru judecat a sentinței civile nr. 16842/2014 a Judecătoriei Sectorului 1 și decizia nr. 2390/2015 a Tribunalului București, secția a II-a de contencios administrativ și fiscal pronunțate în dosarul nr. x/2014, sunt nefondate având în vedere obiectul acestui dosar care nu a vizat constatarea caracterului abuziv al clauzelor contractule ci verificarea legalității procesului-verbal de contravenție prin care pârâta a fost sancționată ca urmare a practicilor comerciale înșelătoare, sancțiunea fiind dispusă potrivit prevederilor din Legea nr. 363/2007.

Puterea de lucru judecat obligă la consecvență în judecata cauzelor, astfel că, ceea ce s-a constatat și statuat printr-o hotărâre judecătorească nu trebuie să fie contrazis printr-o altă hotărâre judecătorească. Prin urmare, pentru a fi reținută puterea de lucru în cauză ar fi trebuit ca problema caracterului abuziv al clauzei privind dobânda să fi fost definitiv soluționată anterior prezentei cauze, ceea ce nu s-a întâmplat întrucât obiectele dosarelor sunt diferite.

Legea nr. 363/2007 privind combaterea practicilor incorecte ale comercianților în relația cu consumatorii și armonizarea reglementărilor cu legislația europeană privind protecția consumatorilor, transpune în dreptul intern Directiva 2005/29/CE privind practicile comerciale neloiale ale întreprinderilor de pe piața internă față de consumatori și de modificare a Directivei 84/450/CEE a Consiliului, a Directivelor 97/7/CE, 98/27/CE și 2002/65/CE și a Regulamentului nr. 2006/2004 al Parlamentului European și al Consiliului.

Corelația existentă între faptele menționate de această directivă și soarta clauzelor inserate în contractele încheiate cu consumatorii din perspectiva Directivei 93/13 CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, transpusă prin Legea nr. 193/2000, a fost explicată de CJUE în cauza C-453/10, Jana Pereničová, Vladislav Perenič împotriva SOS Financ Spol. s.r.o.

Astfel, s-a reținut de către instanța europeană:

"(…) constatarea caracterului neloial al unei practici comerciale reprezintă un element printre altele pe care instanța competentă poate să își întemeieze aprecierea în privința caracterului abuziv al clauzelor dintr-un contract, conform articolului 4 alin. (1) din Directiva 93/13. Acest element nu este însă de natură să stabilească automat și numai el însuși caracterul abuziv al clauzelor în litigiu. Astfel, este de competența instanței de trimitere să se pronunțe asupra aplicării criteriilor generale prevăzute la articolele 3 și 4 din Directiva 93/13 la o anume clauză, care trebuie examinată în funcție de toate împrejurările proprii cazului în speță-Hotărârea din 1 aprilie 2004, Freiburger Kommunalbauten, C-237/02, Rec., p. I-3403, punctele 19-22, Hotărârea Pannon GSM, punctele 37-43, Hotărârea VB Pénzügyi Lízing, punctele 42 și 43, precum și Ordonanța Pohotovosť, punctele 56-60. În ceea ce privește consecințele care trebuie deduse din constatarea potrivit căreia menționarea eronată a DAE reprezintă o practică comercială neloială în scopul aprecierii, în raport cu articolul 6 alin. (1) din Directiva 93/13, a validității întregului contract în cauză, trebuie subliniat că Directiva 2005/29 nu aduce atingere, în conformitate cu articolul 3 alin. (2) din aceasta, dreptului contractual și nici, în special, normelor privind valabilitatea, încheierea sau efectele contractelor. Prin urmare, constatarea caracterului neloial al unei practici comerciale nu are efecte directe în ceea ce privește problema dacă contractul este valid în raport cu articolul 6 alin. (1) din Directiva 93/13."

În raport cu aceste considerente, Înalta Curte constată că, în mod legal instanța de apel nu a reținut puterea de lucru judecat în ceea de privește problemele juridice care au fost dezlegate prin sentința civilă nr. 16842/2014 a Judecătoriei Sectorului 1 și decizia nr. 2390/2015 a Tribunalului București, secția a II-a de contencios administrativ și fiscal, pronunțate în dosarul nr. x/2014.

Cu privire la dobânda variabilă de 9,1% propusă prin actul adițional din 17 iunie 2011 la contractul de credit, recurenta-reclamantă a susținut că stabilirea cuantumului acesteia a fost cu mult peste valoarea de piața din acel moment iar prevederile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 nu exclud ab initio controlul unui eventual caracter abuziv al clauzelor referitoare la obiectul principal al contractelor prin raportare la preț ca parte a obiectului contractului.

Înalta Curte reține că, instanța de apel, procedând la verificarea validității actelor adiționale prin raportare la prevederile Legii nr. 193/2000, a constatat că marja băncii stabilită prin actele adiționale reprezintă un element component al dobânzii, astfel că prevederile contractuale contestate, inserate în art. 2.2 din actele adiționale, stabilesc o prestație esențială a contractului de credit și care, ca atare, îl caracterizează, prin urmare, clauzele se încadrează în noțiunea de obiect principal al contractului, prevăzută de art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000.

Dispozițiile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, în concordanță cu dispozițiile art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 15.04.1993, instituie o excepție de la cercetarea caracterului abuziv al clauzelor contractuale dintr-un contract încheiat între profesionist și consumator, în cele două situații menționate de textul legal: prima situație este reprezentată de clauzele care fac parte din obiectul principal al contractului; cea de-a doua situație este reprezentată de clauzele privind prețul contractului din perspectiva caracterului adecvat al acestuia prin raportare la serviciile sau bunurile oferite de profesionist. În ambele situații însă, controlul judecătoresc al acestor două tipuri de clauze este permis dacă respectivele clauze nu sunt redactate în mod clar și inteligibil.

Or, în speță clauzele inserate în art. 2.2 din actele adiționale sunt redactate în mod clar și inteligibil, marja băncii fiind menționată în mod neîndoielnic în privința cuantumului său, astfel că instanța nu are posibilitatea de a cerceta caracterul abuziv al acestor clauze, din perspectiva cuantumului marjei - element component al dobânzii contractuale.

O altă critică vizează soluția dată cu privire la comisioanele de procesare și administrare, recurenta-reclamantă susținând că instanța de apel a reținut în mod eronat că acestea reprezintă o contraprestație rezonabilă raportată la valoarea creditului, deși fiind încasate lunar sau după caz periodic, maschează în realitate o dobândă care, pe lângă faptul că-i lezează interesele economice, aduce atingere și mediului concurențial bancar, dezavantajând băncile concurente prin prezentarea unor dobânzi doar aparent reduse, dar care, de fapt, disimulează un spor de dobândă sub denumirea de comision.

Legat de solicitarea de constatare a caracterului abuziv al unei clauze contractuale în temeiul Legii nr. 193/2000, Înalta Curte reține că se impune analiza prevederilor care exceptează anumite prevederi contractuale de la controlul caracterului abuziv.

Astfel art. 4 alin. (6) din lege care transpune în legislația națională dispoziția comunitară prevăzută la art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE se prevede că "evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, pe de o parte, nici cu produsele și serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil".

În ceea ce privește clauza inserată în art. 3.5. din contract, referitoare la comisionul de procesare, instanța de apel a constatat că nu sunt îndeplinite cerințele cumulative prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, avându-se în vedere că valoarea acestui comision este clar determinată prin contract și că acesta este plătibil o singură dată, la data tragerii creditului prin reținere din suma împrumutată. În privința clauzei inserate în art. 3.7 din contract privind comisionul de administrare s-a constatat că valoarea comisionului de administrare este, de asemenea, clar determinată prin contract - 0,23% - aplicabilă la soldul creditului, reclamanta cunoscând încă de la început că îi incumbă obligația de plată a acestui comision.

Astfel, Înalta Curte reține că în mod corect a argumentat instanța de apel că reclamanta a deținut toate datele necesare pentru a determina întinderea obligației de plată în privința comisionului de procesare, prin raportare la suma împrumutată, fiind informată în mod corespunzător, context în care nu se poate reține existența unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților. Limbajul care definește comisionul este accesibil, nu are caracter echivoc, fiind posibilă prefigurarea contraprestației băncii în schimbul perceperii comisionului din chiar denumirea acestuia, respectiv efectuarea acelor activități și operațiuni necesare punerii la dispoziție a sumei împrumutate. Dezechilibrul semnificativ la care se referă dispozițiile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 nu se analizează din perspectiva valorii prestațiilor asumate de părți.

În privința comisionul de administrare, Înalta Curte reține că instanța de apel a reținut corect că reclamanta a fost informată cu privire la obligația de plată a acestuia raportat la faptul că administrarea creditului presupune efectuarea de operațiuni, neputându-se susține că lipsește contraprestația în schimbul încasării comisionului ori că obligația de plată a comisionului este lipsită de cauză. Obligația de plată a comisionului de administrare a fost prevăzută distinct de cea de plată a dobânzii tocmai în considerarea faptului că acest comision nu este menit să asigure punerea la dispoziție a creditului și folosirea sumei de bani de către împrumutat, ci efectuarea acelor operațiuni bancare necesare derulării raportului contractual pe toată durata de creditare.

Prin urmare, fiind exprimate într-un limbaj clar și inteligibil, clauzele privind comisionul de procesare și de administrare nu sunt abuzive, recurenta reclamantă având toate datele necesare pentru a determina întinderea obligației de plată în privința acestor comisione, fiind informată în mod corespunzător într-un limbajul accesibil care definește comisioanele în discuție, fiind posibilă prefigurarea contraprestației băncii în schimbul perceperii acestora.

Aceiași concluzie a exceptării de la analiza caracterului abuziv al clauzei privind comisionanele de procesare și de administrare, a reținut și CJUE prin decizia C-621/17, Cauza KISS.

În această cauză, în care s-au ridicat probleme similare cu cele din cauza dedusă judecății, din perspectiva aprecierii caracterului abuziv al clauzelor privind comisionul de acordare credit și comisionul de administrare, CJUE a statuat că "art. 4 alin. (2) și articolul 5 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretate în sensul că cerința potrivit căreia o clauză contractuală trebuie exprimată în mod clar și inteligibil nu impune că acele clauze contractuale care nu au făcut obiectul unei negocieri individuale cuprinse într-un contract de împrumut încheiat cu consumatori, precum cele în discuție în litigiul principal, care stabilesc în mod precis cuantumul costurilor de administrare și al unui comision de acordare care urmează să fie suportate de consumator, metoda lor de calcul și data de exigibilitate a acestora, trebuie să detalieze de asemenea toate serviciile furnizate în schimbul sumelor în cauză".

În acest sens, se reține efectul obligatoriu al interpretării realizate de CJUE prin hotărârea din 3 octombrie 2019, Gyula Kiss, C-621/17, par. 43 și 45, precum și cea dată în cauzele conexate C-224/19 și C-259/19 CY împotriva Caixa Bank S.A. și, respectiv LG, PK împotriva Banca Bilbao Vizcaya Argentaria S.A., la 16 iulie 2020, prin care s-a statuat că intimata nu era obligată să detalieze în contractul respectiv natura tuturor serviciilor furnizate în schimbul celor două comisioane, fiind suficient ca natura contraprestațiilor să poată fi în mod rezonabil înțeleasă sau dedusă din contract, în ansamblul său.

Hotărârea instanței de apel mai este criticată și cu privire la soluția dată capătului de cerere referitor la clauza contractuală privind efectuarea plăților în moneda creditului și suportarea de către consumator a diferențelor de curs valutar, în sensul că în mod eronat s-a constatat că în cauză nu se aplică teoria impreviziunii.

Sub acest aspect s-a arătat că instanța de apel a ignorat considerentele deciziei pronunțate de către CJUE C-168/2016, și a analizat în mod superficial obligațiile pe care pârâta le avea de îndeplinit cu privire la informarea reclamantei la riscul fluctuației monedei în care a fost acordat creditul.

Nu este fondată nici această critică prin care se invocă aplicarea greșită art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13.

În conformitate cu prevederile art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE, dispozițiile directivei nu se aplică clauzelor contractuale care reflectă acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii.

În acord cu principiul interpretării conforme statuat la nivelul dreptului european, prevederile actului normativ național prin care sunt transpuse în dreptul intern dispozițiile dintr-o directivă trebuie interpretate potrivit prevederilor directivei transpuse. Prin urmare, deciziile Curții de Justiție a Uniunii Europene care interpretează art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului prezintă relevanță pentru stabilirea sensului art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000.

Înalta Curte reține că și în privința clauzei privind creditului în moneda CHF, au fost pronunțate decizii de interpretare de către CJUE, fiind relevante pentru cauză, deciziile pronunțate în cauza C-186/16 și C-81/19.

Astfel, prin paragraful 29 din Hotărârea CJUE pronunțată în cauza C 186/16 s-a reținut că, pentru a stabili dacă o clauză contractuală este exclusă din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, revine instanței naționale sarcina să verifice dacă această clauză reflectă prevederile din dreptul național care se aplică între părțile contractante independent de alegerea lor sau pe cele care sunt de natură supletivă și, prin urmare, aplicabile ope legis, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părți în această privință. Curtea a indicat în acest sens Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11, EU:C:2013:180, punctul 26, și Hotărârea din 10 septembrie 2014, Kušionová, C-34/13, EU:C:2014:2189, punctul 79.

Relativ la această critică este relevantă și interpretarea recentă dată de CJUE în decizia pronunțată la 9 iulie 2020 în cauza C-81/19 conform căreia articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretat în sensul că o clauză contractuală care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, ci reflectă o normă care, potrivit legii naționale, se aplică între părțile contractante în lipsa unui acord diferit în această privință, nu intră în domeniul de aplicare al acestei directive.

Procedând la clarificarea tipului de norme care sunt excluse din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, instanța europeană a reținut ca relevant al treisprezecelea considerent al Directivei, în care se precizează că expresia "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii", care figurează la articolul 1 alin. (2) se referă și la normele care, potrivit legii naționale, se aplică între părțile contractante, cu condiția să nu se fi instituit alte acorduri.

CJUE a arătat că această excludere de la aplicarea regimului Directivei 93/13 este justificată de faptul că, în principiu, se poate prezuma în mod legitim că legiuitorul național a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor și obligațiilor părților la anumite contracte, prin urmare, împrejurarea că legiuitorul național a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor și obligațiilor părților la anumite contracte nu constituie o condiție pentru aplicarea excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13, ci justificarea unei astfel de excluderi.

Cu referire la caracterul normei prevăzute la art. 1578 C. civ., prin paragrafele 28-31 din decizia menționată, CJUE a arătat că pentru a stabili dacă condițiile excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 sunt îndeplinite, îi revine instanței naționale sarcina să verifice dacă clauza contractuală vizată reflectă dispoziții de drept național care se aplică în mod imperativ între părțile contractante, independent de alegerea lor sau dispoziții de natură supletivă și, prin urmare, aplicabile automat, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părți în această privință.

În acest sens, CJUE a reținut că din decizia de trimitere reiese că instanța a calificat art. 1578 din C. civ. ca fiind o dispoziție legală de natură supletivă, cu alte cuvinte o dispoziție care se aplică contractelor de credit atunci când părțile nu au convenit altfel.

Prin urmare, a concluzionat CJUE, din moment ce, potrivit instanței de trimitere, clauza din condițiile generale al cărei caracter abuziv este invocat de reclamanții din litigiul principal reflectă o dispoziție de drept național care este de natură supletivă, ea intră sub incidența excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13.

Raportat la aceste considerente, Înalta Curte constată că instanța de apel a statuat, printr-o judicioasă aplicare a dispozițiilor art. 1578 C. civ. că, în cauză, clauza criticată din perspectiva dispozițiilor Legii nr. 193/2000 reflectă principiul nominalismului monetar care are caracter supletiv, dispoziția legală suplinind absența unui acord al părților în această privință.

În atare context, Înalta Curte reține că, față de prevederile Legii nr. 193/2000 interpretate în lumina Directivei 93/13/CEE și a celor statuate de CJUE, clauza contractuală care prevede obligația pentru împrumutați de a restitui creditul în moneda în care a fost acordat -CHF, nu poate forma obiectul cenzurii instanței de judecată, neintrând în domeniul de aplicare al directivei transpuse în dreptul intern prin Legea nr. 193/2000.

Astfel, conform art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 clauzele contractuale prevăzute în temeiul unor acte normative în vigoare nu sunt supuse dispozițiilor acestei legi. Prevederea legală transpune în dreptul intern dispozițiile art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE potrivit cărora dispozițiile directivei nu se aplică clauzelor contractuale care reflectă acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii sau dispozițiile ori principiile din convențiile internaționale la care statele membre sau Comunitatea sunt părți.

Întrucât clauza de risc valutar transpune în plan contractual o normă legală supletivă iar prin art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 se instituie pentru acest motiv excluderea acesteia de la examinarea caracterului abuziv, Înalta Curte reține că această clauză nu intră în domeniul de aplicare al Legii nr. 193/2000, prin urmare, nu se poate invoca greșita aplicare de către instanța de apel a prevederilor Legii nr. 193/2000 deoarece atâta timp cât o clauză nu intră în domeniul de aplicare a Directivei 93/13, textele de lege pretins încălcate prin decizia atacată sunt inaplicabile raportului juridic dedus judecății.

Este nefondată și susținerea că instanța de apel, în mod eronat, a constatat că în cauză nu se aplică teoria impreviziunii.

Având în vedere faptul că s-a împrumutat pentru o perioadă considerabilă de timp într-o monedă străină, reclamanta și-a asumat implicit și riscul fluctuațiilor monedei contractului, cu consecința inaplicabilității teoriei impreviziunii.

În plus, analiza condițiilor impreviziunii presupune evaluarea unor împrejurări de fapt pe baza cărora să se stabilească incidența acestei instituții, iar acest lucru nu este compatibil cu etapa recursului în cadrul căreia se verifică doar aspecte de nelegalitate iar nu netemeinicie.

Pe de altă parte, se constată că recurenta-reclamantă nu a învestit instanța de judecată, în principal cu o acțiune vizând adaptarea contractului ci cu o acțiune întemeiată pe legislația privind protecția consumatorului. Or, solicitându-se constatarea caracterului abuziv și nulitatea absolută a unor clauze contractuale, au fost suspuse analizei împrejurări anterioare și concomitente datei încheierii contractului de credit, și nu ulterioare acestei date, prin urmare cererea reclamantei de înghețare a cursului de schimb valutar CHF-LEU la valoarea de la data încheierii contractului, nu se putea întemeia pe instituția juridică a impreviziunii.

Privitor la clauza contractuală care permite băncii să declare scadența anticipată a creditului aflată la art. 8 pct. 8.1, recurenta-reclamantă a susținut că se poate reține caracterul abuziv al acesteia având în vedere dezechilibrul semnificativ pe care l-a creat această clauză între drepturile băncii și obligațiile contractantei.

În legătură cu constatarea caracterului abuziv al acestei clauze instanța de apel a constatat că, prin art. 7 din contractul de credit, s-au specificat cazurile de culpă care ar face aplicabilă activarea clauzelor inserate în art. 8, iar prin clauza de la art. 6 s-au menționat obligațiile asumate de reclamantă prin contractul de credit, ca atare clauzele inserate la art. 8 sunt exprimate într-un limbaj clar, inteligibil.

Întrucât din analiza acestor clauze rezultă că dreptul băncii nu este unul discreționar, având în vedere că, situațiile în care declararea scadenței anticipate poate avea loc, sunt în mod specific inserate în contract, în mod corect a reținut instanța de apel că nu sunt încălcate dispozițiile legale, clauza privind declararea anticipată a creditului neavând caracter abuziv.

În consecință, pentru considerentele arătate în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ. Înalta Curte, va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei civile nr. 2580/2018 din 12 decembrie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei civile nr. 2580/2018 din 12 decembrie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 25 mai 2021.