ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1190/2021

HOTĂRÂRE

13.05.2021

CAMERĂ

civil_2

RĂSFOIEȘTE: Înalta Curte de Casație și Justiție · 2021
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1190/2021 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2021)

Ședința publică din data de 13 mai 2021

Asupra conflictului negativ de competență de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 25 august 2020 pe rolul Tribunalului Prahova, secția I civilă, sub nr. x/2020, reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H. (a fost prim grefier la Parchetul de pe lângă Tribunalul Prahova până la data de 14.02.2020, este grefier la Parchetul de pe lângă Judecătoria Ploiești, iar din data de 15.02.2020 a fost detașată la Parchetul Înaltei Curți de Casație și Justiție - S.I.I.J.), I. (angajată prin transfer de la data de 01.08.2020, la Parchetul de pe lângă Tribunalul Prahova), J. (angajat de la data de 18 martie 2019, la Parchetul de pe lângă Tribunalul Prahova) K., L., M., N. - personal auxiliar de specialitate - grefieri, specialiști IT, tehnician criminalist și personal conex, în cadrul Parchetului de pe lângă Tribunalul Prahova, ocupând funcțiile indicate de fiecare în tabelul anexat au chemat în judecată pe pârâții Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, în calitate de ordonator principal de credite, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploiești, în calitate de ordonator secundar de credite, Parchetul de pe lângă Tribunalul Prahova, în calitate de ordonator terțiar de credite și cu citarea Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, solicitând instanței ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să se dispună recunoașterea stării de discriminare în care se află din punct de vedere salarial în raport cu personalul auxiliar de specialitate din cadrul Curții de Apel Bacău, Curții de Apel București și Curții de Apel Târgu Mureș, personal ce beneficiază de sporuri în procent de 45%, care depășește limita prevăzută de art. 25 din Legea nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, mod de calcul recunoscut ca fiind corect de către Ministerul Muncii și Justiției Sociale prin adresa nr. x/28.02.2018 și agreat de reprezentanții Curții de Conturi a României, în ceea ce privește cuantumul sporurilor aplicate, dar care nu a fost aplicat și la nivelul maxim prevăzut pentru anul 2022, uniformizarea modului de calcul al salariilor pentru desfășurarea activității în aceleași condiții de vechime în muncă și în funcție conform deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 23/2016 - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept cu data de 1 ianuarie 2018, din data de 19 martie 2019 numai pentru specialist IT J., din data de 1 august 2020 pentru grefier I., în ceea ce privește cuantumul sporurilor aplicate în baza Legii nr. 153/2017, repararea prejudiciului produs prin acțiunea pârâților până la data încetării stării de discriminare constând în plata diferenței dintre suma care ni s-a plătit efectiv și suma care ar fi trebuit să se plătească fiecăruia conform salariului brut lunar, prin luarea în considerare a nivelului maxim al indemnizației brute lunare precum și a cuantumului sporurilor de risc și suprasolicitare neuropsihică, a sporului de confidențialitate și a sporului pentru condiții deosebite de muncă cuvenite, astfel cum au fost stabilite la nivel de către Curtea de Apel Bacău și Curtea de Apel București, obligarea pârâților Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploiești, Parchetul de pe lângă Tribunalul Prahova,și Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție la plata sumelor reprezentând aceste diferențe pentru perioada 1 ianuarie 2018 - viitor, actualizarea sumelor stabilite mai sus cu indicele de inflație stabilit de Institutul Național de Statistică și prin aplicarea dobânzii legale penalizatoare pentru executarea cu întârziere a acestor obligații de plată privind diferențele de drepturi salariale, calculate începând cu data scadenței plății sumelor ce ar fi trebuit să fie achitate reclamanților (datele la care s-au efectuat plățile indemnizațiilor reclamanților) până la plata efectivă a sumelor cuvenite solicitate anterior.

Prin sentința civilă nr. 2909 din 19 noiembrie 2019, pronunțată de Tribunalul Prahova, secția I civilă, în dosarul nr. x/2020, s-a admis excepția necompetenței teritoriale a Tribunalului Prahova, secția I civilă, invocată de instanță, din oficiu, iar competența de soluționare a cauzei având ca obiect "drepturi salariale ale personalului din justiție", formulată de reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H. (a fost prim grefier la Parchetul de pe lângă Tribunalul Prahova până la data de 14.02.2020, este grefier la Parchetul de pe lângă Judecătoria Ploiești, iar din data de 15.02.2020 a fost detașată la Parchetul înaltei Curți de Casație și Justiție - S.I.I.J.), I. (angajată prin transfer de la data de 01.08.2020, la Parchetul de pe lângă Tribunalul Prahova), J. (angajat de la data de 18.03.2019, la Parchetul de pe lângă Tribunalul Prahova) K., L., M., N. - personal auxiliar de specialitate - grefieri, specialiști IT, tehnician criminalist și personal conex, în cadrul Parchetului de pe lângă Tribunalul Prahova, în contradictoriu cu pârâții Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploiești și Parchetul de pe lângă Tribunalul Prahova, cu citarea Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării, a fost declinată în favoarea Tribunalului Brașov.

Pentru a pronunța această soluție, Tribunalul Prahova a reținut următoarele:

În cauza dedusă judecății, reclamanții aveau, la data sesizării instanței (25.08.2020), calitatea de grefieri în cadrul Parchetului de pe lângă Tribunalul Prahova, pozițiile 1-9 tabel, iar această calitate atrage incidența dispozițiilor art. 127 din C. proc. civ.

Astfel, în conformitate cu art. 127 alin. (1) coroborat cu alin. (3) din C. proc. civ., dacă un judecător/procuror are calitatea de reclamant într-o cauză de competența instanței la care își desfășoară activitatea sau a unei instanțe inferioare acesteia, va sesiza una dintre instanțele judecătorești de același grad aflate în circumscripția oricăreia dintre curțile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripție se află instanța la care își desfășoară activitatea.

Înalta Curte de Casație și Justiție a hotărât că potrivit dispozițiilor legale anterior menționate, dacă un judecător (procuror, asistent judiciar sau grefier) are calitatea de reclamant într-o cerere de competența instanței la care își desfășoară activitatea (sau a uneia inferioare - sintagmă adăugată prin modificarea normei prin Legea nr. 310/2018), va sesiza una dintre instanțele judecătorești de același grad aflate în circumscripția oricăreia dintre curțile de apel învecinate curții de apel în a cărei circumscripție se află instanța/parchetul la care își desfășoară activitatea.

Instanța supremă a statuat, în cuprinsul deciziei nr. 271/29.01.2015 a secției a II-a civile că, deși articolul 127 din C. proc. civ. are titlul "competența facultativă", în realitate, dispozițiile acestuia nu sunt facultative, ci imperative, textul de lege utilizând expresia "va sesiza".

Așadar, s-a reținut că din punct de vedere al competenței teritoriale - prin prisma calității reclamanților grefieri de la data sesizării - devine competent orice tribunal din oricare curte de apel învecinată Curții de Apel Ploiești, motiv pentru care, în acord cu această normă atributivă de competență, Tribunalul Prahova a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea unui astfel de tribunal, respectiv în favoarea Tribunalului Brașov.

Cu privire la reclamanții indicați la pozițiile 10-14 din tabelul atașat cererii, cu funcții de specialist IT, șofer, tehnician criminalist, s-a reținut aplicabilitatea dispozițiilor art. 123 alin. (3) din C. proc. civ., potrivit cărora când instanța este exclusiv competentă pentru una din părți, ea va fi exclusiv competentă pentru toate părțile.

Litisconsorțiul creat în activ având în structura sa reclamanți pentru care este exclusiv competentă o anumită instanță va face ca aceeași instanță să fie competentă pentru toți reclamanții.

Cauza a fost înregistrată la data de 9 decembrie 2020 pe rolul Tribunalului Brașov, secția I civilă, sub nr. x/2020, iar la termenul de judecată din 23 februarie 2021 instanța a dispus disjungerea cererii și înregistrarea unui nou dosar, având ca obiect drepturile salariale solicitate de reclamanții J., K., L., M. și N., care au funcții de specialist IT, de tehnician criminalist și de șofer, în contradictoriu cu pârâții Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploiești și Parchetul de pe lângă Tribunalul Prahova, cu participarea Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării.

La data de 23 februarie 2021 s-a format dosarul nr. x/2021 al Tribunalului Brașov, secția I civilă, dată la care instanța a invocat, din oficiu, excepția necompetenței sale teritoriale.

Prin sentința civilă nr. 197/MAS din 23 februarie 2021, pronunțată de Tribunalul Brașov, secția I civilă - complet specializat în soluționarea litigiilor de muncă și asigurări sociale, în dosarul nr. x/2021, s-a admis excepția necompetenței teritoriale a Tribunalului Brașov invocată din oficiu și, în consecință: s-a declinat competența de soluționare a cauzei formulate de reclamanții J. (angajat de la data de 18 martie 2019, la Parchetul de pe lângă Tribunalul Prahova) K., L., M., N., în contradictoriu cu pârâții Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploiești și Parchetul de pe lângă Tribunalul Prahova, cu citarea Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării, în favoarea Tribunalului Prahova. S-a constatat ivit conflictul negativ de competență, s-a suspendat judecarea cauzei și s-a înaintat dosarul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă, în vederea pronunțării regulatorului de competență.

Analizând excepția de necompetență teritorială invocată în cauză, prin prisma dispozițiilor legale aplicabile, Tribunalul Brașov a constatat că aceasta este întemeiată pentru următoarele considerente:

În temeiul dispozițiilor art. 1 lit. p) din Legea nr. 62/2011 privind dialogul social, conflictul de muncă ce are ca obiect exercitarea unor drepturi sau îndeplinirea unor obligații care decurg din contractele individuale și colective de muncă ori din acordurile colective de muncă și raporturile de serviciu ale funcționarilor publici, precum și din legi sau din alte acte normative.

În speță, prin cererea formulată, reclamanții J., K., L., M. și N., care au funcții de specialist IT, de tehnician criminalist și de șofer, în cadrul Parchetului de pe lângă Tribunalul Prahova au solicitat instanței să dispună recunoașterea stării de discriminare în care se află, din punct de vedere salarial, în raport cu personalul auxiliar de specialitate din cadrul Curții de Apel Bacău, Curții de Apel București și Curții de Apel Târgu Mureș, personal ce beneficiază de sporuri în procent de 45%, care depășește limita prevăzută de art. 25 din Legea nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice.

S-a arătat că sunt incidente dispozițiile legii speciale referitoare la conflicte de muncă, inclusiv în ceea ce privește determinarea instanței competente material și teritorial să soluționeze cauza.

În materia conflictelor individuale de muncă, sunt relevante pentru stabilirea competenței teritoriale, dispozițiile art. 269 din Codul muncii, respectiv cele ale art. 210 din Legea nr. 62/2011 privind dialogul social.

Astfel, s-a constatat că prin dispozițiile art. 210 din Legea nr. 62/2011, normă specială intrată în vigoare ulterior Codului muncii, s-a realizat o derogare de la prevederile art. 269 alin. (2) din Codul muncii, în legătură cu competența de soluționare a conflictelor individuale de muncă în care reclamant este angajatul, fiind reglementată o competență alternativă în favoarea instanței de la locul de muncă sau a instanței de la domiciliul reclamantului.

Tribunalul Brașov a mai reținut că potrivit art. 216 din Legea nr. 62/2011 "dispozițiile prezentei legi referitoare la procedura de soluționare a conflictelor individuale de muncă se completează în mod corespunzător cu prevederile C. proc. civ..".

Or, conform art. 116 din C. proc. civ., "reclamantul are alegerea între mai multe instanțe deopotrivă competente".

Din interpretarea coroborată a prevederilor art. 210 din Legea nr. 62/2011 privind dialogul social cu cele ale art. 116 din C. proc. civ., rezultă că, în cazul cererilor de chemare în judecată având ca obiect conflicte de muncă, reclamantul are dreptul la alegere între instanța de la locul unde își are domiciliul și cea de la locul său de muncă, opțiunea reclamantului exercitându-se la momentul sesizării instanței de judecată.

În speță, locul de muncă al reclamanților este în Ploiești, conform mențiunilor din cererea de chemare în judecată, iar domiciliul acestora nu se află în raza Tribunalului Brașov, motiv pentru care, s-a constatat că doar Tribunalul Prahova era competent să soluționeze cauza, instanță pe care, de altfel, aceștia au înțeles să o sesizeze.

Împrejurarea că acești reclamanți au formulat cererea împreună cu alți reclamanți, a căror calitate specială atrage incidența competenței exclusive a altei instanțe, în temeiul art. 127 din C. proc. civ., nu face ca, în cauză, să fie aplicabile dispozițiile art. 123 alin. (3) din același cod.

Prorogarea legală de competență, în ipoteza prevăzută de art. 123 alin. (3) din C. proc. civ., operează numai în situația în care sunt întrunite condițiile coparticipării procesuale active.

Or, în speță, prin cererea de chemare în judecată reclamanții au formulat pretenții proprii împotriva aceluiași pârât/mai multor pârâți, invocând raporturi juridice distincte și neaflate într-o legătură care să facă necesară judecarea lor împreună, astfel că determinarea instanței competente se face cu observarea obiectului fiecărei pretenții în parte, așa cum prevăd dispozițiile art. 100 din C. proc. civ.

Acesta a fost motivul pentru care instanța de judecată a dispus disjungerea cererii formulate de reclamanții M., L., J., K. și N..

S-a concluzionat în sensul că, față de prevederile art. 130 alin. (3) din C. proc. civ., Tribunalul Prahova, ca primă instanță sesizată de reclamanți, nu putea să dispună, din oficiu, declinarea competenței în favoarea instanței competente pentru reclamanții care au calitatea de grefieri.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă la data de 25 martie 2021.

Înalta Curte, constatând existența unui conflict negativ de competență între cele două instanțe, care se declară reciproc necompetente a judeca aceeași pricină, în temeiul dispozițiilor art. 135 alin. (1) și (4) C. proc. civ., va pronunța regulatorul de competență și va stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Prahova, secția I civilă, pentru următoarele considerente:

Cu titlu prealabil, instanța supremă reține că în prezenta cauză este aplicabil C. proc. civ., în forma modificată prin Legea nr. 310/2018, întrucât acțiunea a fost introdusă la 25 august 2020, ulterior intrării în vigoare a acestei legi.

Potrivit art. 127 alin. (1) din C. proc. civ., astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 310/2018, "dacă un judecător are calitatea de reclamant într-o cerere de competența instanței la care își desfășoară activitatea sau a unei instanțe inferioare acesteia, va sesiza una dintre instanțele judecătorești de același grad aflate în circumscripția oricăreia dintre curțile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripție se află instanța la care își desfășoară activitatea", iar potrivit alin. (3) aceste dispoziții se aplică în mod corespunzător și în cazul procurorilor, asistenților judiciari și grefierilor.

În speță, acțiunea introductivă formulată de reclamanții J., K., L., M. și N., care au funcții de specialist IT, de tehnician criminalist și de șofer, în cadrul Parchetului de pe lângă Tribunalul Prahova, în contradictoriu cu pârâții Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploiești și Parchetul de pe lângă Tribunalul Prahova, are ca obiect recunoașterea stării de discriminare în care se află, din punct de vedere salarial, în raport cu personalul auxiliar de specialitate din cadrul Curții de Apel Bacău, Curții de Apel București și Curții de Apel Târgu Mureș, personal ce beneficiază de sporuri în procent de 45%, care depășește limita prevăzută de art. 25 din Legea nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice.

Conform art. 3 alin. (2) din Legea nr. 567/2004, "personalul auxiliar de specialitate al instanțelor judecătorești și al parchetelor de pe lângă acestea este format din grefieri, grefieri statisticieni, grefieri documentariști, grefieri arhivari, grefieri registratori și specialiști IT", iar potrivit art. 3

alin. (2) și (3) din aceeași lege, personalul de specialitate criminalistică este format din experți criminaliști și asistenți criminaliști", iar "personalul care ocupă funcții auxiliare de specialitate criminalistică este format din tehnicieni criminalișt și secretaridactilografi laborator expertize criminalistice".

Din analiza dispozițiilor legale sus-menționate, Înalta Curte reține că legiuitorul face distincție între personalul auxiliar de specialitate al instanțelor judecătorești și al parchetelor de pe lângă acestea și personalul de specialitate criminalistică și cel care ocupă funcții auxiliare de specialitate criminalistică.

Cum reclamanții cu privire la care s-a dispus măsura disjungerii și declinarea competenței dețin funcții de specialist IT, de tehnician criminalist și de șofer, în cadrul Parchetului de pe lângă Tribunalul Prahova, competența teritorială nu poate fi determinată în condițiile art. 127 din C. proc. civ.

Totodată, competența teritorială nu poate fi stabilită nici potrivit dispozițiilor art. 127 alin. (2

) din C. proc. civ., de vreme ce instanța de judecată nu are calitatea de pârâtă.

Prin urmare, competența teritorială în ceea ce îi privește pe acești reclamanți trebuie stabilită conform dispozițiilor art. 269 alin. (2) din Codul muncii, potrivit cărora "competența de soluționare a conflictelor de muncă aparține instanței de la domiciliul, după caz, sediul reclamantului" și dispozițiilor art. 210 din Legea nr. 62/2011, conform cărora "cererile referitoare la soluționarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărui circumscripție își are domiciliul sau locul de muncă reclamantul".

Așadar, obiectul cererii de chemare în judecată nu atrage incidența unor norme de competență teritorială exclusivă, ci a unora de ordine privată, care reglementează o competență alternativă.

Potrivit art. 130 alin. (3) din C. proc. civ., astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 310/2018, "necompetența de ordine privată poate fi invocată doar de către pârât prin întâmpinare sau, dacă întâmpinarea nu este obligatorie, cel mai târziu la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate în fața primei instanțe și pot pune concluzii".

Atât timp cât în speță nu sunt incidente norme de competență exclusivă, de ordine publică, necompetența teritorială relativă poate fi invocată numai de pârâți, nu și de instanță din oficiu.

Altfel spus, cu privire la acești reclamanți, Tribunalul Prahova nu putea invoca, din oficiu, excepția necompetenței sale teritoriale, de ordine privată, întrucât se opun dispozițiile art. 130 alin. (3) din C. proc. civ.

Așa fiind, Înalta Curte constată că, în condițiile în care pârâții nu au invocat excepția necompetenței teritoriale a Tribunalului Prahova, această instanță a fost legal învestită și a devenit singura competentă să soluționeze cauza.

Față de cele arătate, în aplicarea dispozițiilor art. 210 din Legea nr. 62/2011 și art. 130 alin. (3) din C. proc. civ., raportat la art. 135 alin. (4) din același cod, Înalta Curte urmează a stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Prahova, secția I civilă, căruia i se va trimite dosarul pentru continuarea judecății.