ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1124/2021

Ședința publică din data de 11 mai 2021

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei Constanța, secția Civilă, la 10 februarie 2015, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta B.., ca prin hotărârea ce se va pronunța, să se dispună constatarea caracterului abuziv și nulitatea absolută a clauzelor inserate în Contractul de credit nr. x/21.10.2008 la: art. 3.1 lit. a) din convenție și art. 1 din Actul adițional nr. x la contractul de credit, referitoare la dobânda variabilă; art. 3.1 lit. b) din contract, referitoare la comisionul de administrare de 0,20% lunar; art. 3.1 lit. c) din contract, privind comisionul de plată parțială sau integrală în avans a creditului în procent de 4% și cea de 1% din suma rambursată în avans prevăzută în actul adițional; art. 3.1 din contract, referitor la posibilitatea Băncii de a modifica rata dobânzii curente în funcție de evoluția pieței financiare; art. 3.1 lit. d) și e) din contract, privind penalități de întârziere nespecificate și alte comisioane bancare; art. 3.2 din contract, referitoare la ordinea de stingere a obligațiilor; art. 1 pct. 1.1 din Actul adițional, privind perceperea unei dobânzi fluctuante, pct. 1.3 privind plata dobânzii majorate și pct. 1.5 privind alte comisioane decât cele prevăzute în contractul de credit; obligarea pârâtei la convertirea în RON a creditului acordat la cursul de schimb de la data acordării creditului, cu consecința obligării pârâtei la restituirea sumelor rezultate din diferența de curs; restituirea sumelor achitate] cu titlu de dobânzi și comisioane percepute nelegal și dobândă legală la aceste sume; obligarea pârâtei să încheie un act adițional prin care să modifice clauzele prevăzute la art. 3.1 pct. a) din contract și art. 1 din Actul Adițional și, de asemenea, să elimine clauzele abuzive menționate.

În drept, au fost invocate prevederile din Legea nr. 193/2000.

Prin sentința civilă nr. 15178 din 22 decembrie 2015, Judecătoria Constanța, secția Civilă a admis excepția necompetenței materiale și a declinat competența materială de soluționare a cauzei, în favoarea Tribunalului Constanța.

Cauza a fost înregistrată pe Tribunalul Constanța, secția a II-a civilă la 15 februarie 2016, sub nr. x/2015.

Prin sentința civilă nr. 714 din 3 mai 2018, Tribunalul Constanța, secția a II-a civilă a constatat calitatea de reprezentant a reclamantului, în ceea ce îl privește pe avocatul semnatar al acțiunii. Au fost respinse ca nefondate excepțiile lipsei de obiect, inadmisibilității și prescripției parțiale a dreptului material la acțiune, invocate de pârâta C. S.A. A fost respinsă ca nefondată acțiunea.

Împotriva acestei sentințe, reclamantul A. a declarat apel, care a fost respins ca nefondat, prin decizia civilă nr. 10/2019 din 17 ianuarie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Împotriva deciziei civile nr. 10/2019 din 17 ianuarie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, reclamantul A. a declarat recurs, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului și casarea deciziei atacate.

Recurentul-reclamant a susținut, în principal, că hotărârea recurată este nelegală, în raport cu prevederile Legii nr. 193/2000, Directivei 93/13/CEE, art. 266 TFUE, precum și a deciziilor CJUE relevante în prezenta cauză.

Astfel, raportat la art. 4 din Legea nr. 193/2000, în analizarea caracterului abuziv al clauzelor contractuale, instanța de apel ar fi trebuit să verifice dacă acestea au fost negociate, dacă se creează un dezechilibru contractual semnificativ între drepturile și obligațiile părților, cu reaua-credință a Băncii.

În continuare, au fost prezentate pe larg argumente referitoare la lipsa negocierii contractului de credit și caracterul unui contract de adeziune, recurentul-reclamant considerând că se impune înlăturarea argumentelor invocate de intimată și de instanța de apel sub acest aspect.

Privitor la clauza contractuală vizând modul de calcul al dobânzii variabile, recurentul a susținut că aceasta nu este exclusă de la verificarea posibilului caracter abuziv din perspectiva art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, motivat de faptul că redactarea clauzei nu este inteligibilă, pe baza informațiilor din contract, recurentul neputând avea reprezentarea exactă, la momentul contractării și nici ulterior, a modului și a indicilor obiectivi, exteriori voinței băncii, în raport de care va evolua dobânda curentă practicată de pârâtă, aflându-se, practic, la discreția intimatei.

Trebuie observat și faptul că, art. 4 alin. (2) din Directiva 93/93/CEE și art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 nu exclud automat și nediferențiat de la controlul caracterului abuziv clauzele referitoare la preț, ci fac referire la adecvarea dintre preț și serviciile sau produsele oferite în schimb, precum și la necesitatea ca această clauză referitoare la preț să fie exprimată în mod clar și inteligibil.

Or, în prezenta cauză, clauza prevăzută la art. 3 din contract, denumită costuri și condiții de plată prevede anumite reglementări numai cu caracter general, fără să prezinte în concret: rata dobânzii și modalitatea de clacul, valoarea dobânzii lunare, valoarea anuității, cuantumul comisioanelor, condiții de plată etc.

Recurentul a mai susținut că în convenția de credit sunt prevăzute o serie de dobânzi penalizatoare, comisioane, penalități, garanții și asigurări, toate prevăzute în sarcina împrumutatului, care creează o disproporție vădită între drepturile și obligațiile asumate de părți, motiv pentru care solicită instanței de recurs să constate că acestea pot fi supuse analizei.

În opinia recurentului, modificarea unilaterală a nivelului dobânzii în lipsa unor criterii clare și previzibile, respectiv fără să se prevadă un mecanism clar și precis al calcului dobânzii, reprezintă o clauză abuzivă, nefiind permis ca mecanismul stabilirii dobânzii să depindă exclusiv de o singură parte. În cauză, conform raportului de expertiză contabilă s-a stabilit că dobânda percepută în plus față de cea inițială este în sumă de 2.797,86 RON, ca urmare a modificării unilaterale a ratei dobânzii de la 7,25% la 8,2% și apoi la 8,02%. Comisionul de administrare, inserat la art. 3.1 lit. b), deși în contract nu a fost menționat în concret cuantumul, prin raportul de expertiză s-a stabilit că suma reținută cu acest titlu, de la data încheierii contractului și până în luna aprilie 2010, este în cuantum de 2.892,69 RON. Această sumă face dovada caracterului abuziv al clauzei, în condițiile în care în cuprinsul contractului de credit nu s-a menționat contraprestația pentru care banca a perceput acest comision, fapt ce conduce la concluzia existenței unui vădit dezechilibru între drepturile și obligațiile părților.

Comisionul de rambursare anticipată stabilit în contract la un procent de 4% nu poate fi solicitat în cazul contractelor cu dobândă variabilă sau dobândă mixtă, având în vedere prevederile art. 67 și 68 din O.U.G. nr. 50/2010, fiind evidentă existența unui dezechilibru între drepturile părților privind stabilirea unui procent descurajator pentru consumator în cazul în care dorea rambursarea anticipată a creditului. Clauza privind riscul valutar impune obligația de informare a clientului, potrivit art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, în sens clar și inteligibil în faza precontractuală.

Or, în speță, intimata-pârâtă nu a menționat în contractul de credit și nici în actul adițional, ce nu au fost negociate, clauze prin care să se stabilească concret, legal și moral împărțirea riscului valutar, fiind încălcate prevederile art. 18, 21, 49 și 50 din O.G. nr. 21/1992.

Intimata-pârâtă C. S.A., prin întâmpinarea depusă la dosar, a adus la cunoștința instanței, în prealabil, schimbările denumirii societății și a invocat excepția lipsei calității de reprezentant, în argumentarea căreia s-a susținut că avocatul care a formulat și depus prezentul recurs trebuia să prezinte instanței contractul sau împuternicirea avocațială din care să rezulte calitatea sa de mandatar sau împuternicit să semneze cererea, motiv pentru care a solicitat admiterea excepției și respingerea cererii ca fiind făcută de o persoană fără calitate de reprezentare, raportat la prevederile art. 194 lit. b), coroborat cu art. 200 alin. (2) C. proc. civ.

Intimata-pârâtă C. S.A., a invocat excepția nulității recursului, pentru lipsa motivelor de nelegalitate prevăzute limitativ de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ., deoarece din cuprinsul cererii de recurs nu pot fi identificate veritabile critici aduse deciziei din apel și nici nu se demonstrează în ce constă nelegalitatea deciziei atacate, prin raportare la soluția pronunțată și la argumentele arătate de instanță în fundamentarea acesteia.

Pe fondul recursului, intimata-pârâtă a solicitat respingerea recursului și menținerea deciziei atacate ca fiind legală și temeinică, nefiind îndeplinite cumulativ condițiile impuse de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, respectiv caracterul nenegociat al clauzei, lipsa caracterului clar și inteligibil, existența unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților și reaua-credință.

Intimata-intervenientă D., prin întâmpinarea depusă la dosar, a adus la cunoștința instanței faptul că intervenientul E., soțul acesteia, a decedat la 9 ianuarie 2019, sens în care a anexat copia certificatului de deces. Totodată, intimata a indicat că are calitatea de moștenitoare a defunctului E. ca soție supraviețuitoare iar recurentul A., în calitate de descendent de gradul I. Pe fondul recursului, intimata a solicitat admiterea căii de atac exercitate de reclamant, prin prisma motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., deoarece convenția de credit este un contract standard, preformulat în care au fost consemnate doar datele personale, în calitate de garanți imobiliari, pe care l-au semnat, fără a se prezenta pe înțelesul lor în ce constau clauzele și condițiile fiecărui capitol în parte, neavând posibilitatea să expună vreun punct de vedere sau negociere asupra conținutului contractului. În aceleași condiții a fost redactat și semnat și Actul Adițional nr. 1 din 19.05.2010 la contractul de credit, fără a avea posibilitatea de a negocia calculul dobânzii, care a fost modificată unilateral de către bancă.

Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a dispus întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului.

Prin încheierea din 11 februarie 2020, constatând întrunite condițiile prevăzute de art. 493 alin. (3) C. proc. civ., instanța a dispus comunicarea raportului către părțile cauzei, pentru a se depune punctele de vedere asupra acestuia, astfel cum prevede art. 493 alin. (4) C. proc. civ., însă părțile nu și-au exercitat acest drept.

Prin încheierea din 28 aprilie 2020 a fost respinsă excepția nulității recursului invocată de pârâta C. S.A. întrucât criticile formulate pot fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ. A fost prorogată excepția lipsei calității de reprezentant a semnatarului cererii de recurs, invocată de intimata-pârâtă C. S.A. prin întâmpinare. S-a constatat suspendarea judecății de plin drept, în temeiul art. 42 alin. (6) din Capitolul V al Anexei nr. 1 cuprinse în Decretul privind instituirea stării de urgență pe teritoriul României nr. 195 din 16 martie 2020, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 212 din 16 martie 2020 și al art. 63 alin. (11) din Anexa nr. 1 la Decretul nr. 240 din 14 aprilie 2020, privind prelungirea stării de urgență pe teritoriul României, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 311 din 14 aprilie 2020.

Prin încheierea din 13 octombrie 2020 a fost suspendată judecata recursului declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 10/2019 din 17 ianuarie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal în temeiul dispozițiilor art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., până la soluționarea cauzei C-269/19, aflată pe rolul Curții de Justiție a Uniunii Europene, cauza fiind repusă pe rol ulterior, în conformitate cu dispozițiile art. 415 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Înalta Curte, analizând recursul în limitele controlului de legalitate, în conformitate cu dispozițiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ. îl va respinge ca nefondat pentru următoarele considerente:

Recurentul-reclamant a invocat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. arătând că hotărârea recurată este nelegală, în raport cu prevederile Legii nr. 193/2000, Directivei 93/13/CEE, art. 266 TFUE, precum și a deciziilor CJUE relevante în prezenta cauză.

Astfel, susține recurentul, raportat la art. 4 din Legea nr. 193/2000, în analizarea caracterului abuziv al clauzelor contractuale, instanța de apel ar fi trebuit să verifice dacă acestea au fost negociate, dacă se creează un dezechilibru contractual semnificativ între drepturile și obligațiile părților, cu reaua-credință a Băncii.

Critica este nefondată având în vedere că instanța de apel a analizat caracterul abuziv al clauzelor indicate de apelantul-reclamant și a concluzionat că nu sunt îndeplinite cerințele impuse cumulativ de art. 1 și 4 din Legea nr. 193/2000 pentru a fi calificate ca fiind abuzive, întrucât, deși prestabilite de către bancă, aceste clauze nu creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorului și contrar bunei credințe, deoarece reclamantul a avut cunoștință de la momentul încheierii contractului și, ulterior, a actului adițional, de existența comisioanelor, perceperea acestora fiind justificată de către bancă sub aspectul contraprestațiilor în schimbul cărora sunt datorate, iar nivelul comisioanelor este clar precizat în contract.

Privitor la clauza contractuală vizând modul de calcul al dobânzii variabile, recurentul a susținut că aceasta nu este exclusă de la verificarea posibilului caracter abuziv din perspectiva art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, motivat de faptul că redactarea clauzei nu este inteligibilă, pe baza informațiilor din contract, și, în consecință, nu avea reprezentarea exactă, la momentul contractării și nici ulterior, a modului și a indicilor obiectivi, exteriori voinței băncii, în raport cu care va evolua dobânda curentă practicată de pârâtă, aflându-se, practic, la discreția intimatei.

Potrivit art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, pe de o parte, nici cu produsele și serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil.

Referitor la clauza privind dobânda variabilă, Înalta Curte reține că, în această privință, prin decizia recurată s-a argumentat că prin actul adițional nr. x la contract clauza potrivit căreia banca își rezervă dreptul de modifica în mod unilateral rata dobânzii a fost eliminată, fiind înlocuită de o clauză care prevede un algoritm de calcul clar și raportat la criterii obiective iar până la încheierea actului adițional o astfel de clauză nu a produs efecte de natură a crea un dezechilibru major între prestațiile părților câtă vreme banca nu și-a exercitat dreptul de a mări în mod abuziv dobânda, fiind păstrată dobânda inițială de 7,25%, astfel că nu poate forma obiectul analizei din perspectiva caracterului abuziv.

Întrucât părțile au încheiat un act adițional la contractul de credit prin care au stipulat mecanismul de stabilire a dobânzii variabile, aspect care a determinat instanța de apel să respingă criticile apelantului-reclamant privind caracterul abuziv, Înalta Curte reține că cele dispuse prin decizia C-269/19 de CJUE nu reprezintă motive care să determine o altă interpretare în ceea ce privește clauza privind dobânda variabilă.

Recurentul-reclamant arată că art. 4 alin. (2) din Directiva 93/93/CEE și art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 nu exclude automat și nediferențiat de la controlul caracterului abuziv clauzele referitoare la preț, ci fac referire la adecvarea dintre preț și serviciile sau produsele oferite în schimb, precum și la necesitatea ca această clauză referitoare la preț să fie exprimată în mod clar și inteligibil.

Contrar susținerilor recurentului-reclamant, instanța de apel a reținut excluderea clauzelor referitoare la preț de la analiza caracterului abuziv după ce a verificat că este îndeplinită condiția exprimării acestora într-un limbaj ușor inteligibil.

Recurentul a mai susținut că în convenția de credit sunt prevăzute o serie de dobânzi penalizatoare, comisioane, penalități, garanții și asigurări, toate prevăzute în sarcina împrumutatului, care creează o disproporție vădită între drepturile și obligațiile asumate de părți, motiv pentru care solicită instanței de recurs să constate că acestea pot fi supuse analizei.

Și această critică este nefondată deoarece nu sunt îndeplinite cerințele impuse cumulativ de art. 1 și 4 din Legea nr. 193/2000 pentru a fi calificate ca fiind clauze abuzive, astfel cum s-a arătat, prin decizia recurată.

Deși recurentul-reclamant susține că nivelul dobânzii a fost modificat unilateral neexistând criterii clare și previzibile, respectiv un mecanism clar și precis al calcului dobânzii, această susținere este valabilă doar pentru modul de redactare prevăzut în contract nu și pentru actul adițional ulterior prin care a fost stabilit un algoritm transparent de plată a dobânzii cu care recurentul-reclamant a fost de acord prin semnarea acestui act.

Sunt nefondate și criticile privind comisionul de administrare, pe motivul că în cuprinsul contractului de credit nu s-a menționat contraprestația pentru care banca a perceput acest comision, fapt ce creează un dezechilibru între drepturile și obligațiile părților.

În ceea ce privește acest comision prevăzut la art. 3.1 lit. b) din contract, instanța de apel a reținut că a fost eliminat prin actul adițional nr. x/19.05.2010 și a fost determinat matematic, prin expresie procentuală, calculat la soldul debitului, prin urmare nu este de natură a crea un dezechilibru contractual.

Înalta Curte reține că, referitor la acest tip de comision s-a pronunțat și CJUE prin decizia C-621/17, Cauza KISS în sensul exceptării de la analiza caracterului abuziv al clauzei care prevede plata comisionului de administrare.

În această cauză, în care s-au ridicat probleme similare cu cele din cauza dedusă judecății, din perspectiva aprecierii caracterului abuziv al clauzelor privind comisionul de administrare, CJUE a statuat că "art. 4 alin. (2) și articolul 5 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretate în sensul că cerința potrivit căreia o clauză contractuală trebuie exprimată în mod clar și inteligibil nu impune că acele clauze contractuale care nu au făcut obiectul unei negocieri individuale cuprinse într-un contract de împrumut încheiat cu consumatori, precum cele în discuție în litigiul principal, care stabilesc în mod precis cuantumul costurilor de administrare și al unui comision de acordare care urmează să fie suportate de consumator, metoda lor de calcul și data de exigibilitate a acestora, trebuie să detalieze de asemenea toate serviciile furnizate în schimbul sumelor în cauză".

În acest sens, se reține efectul obligatoriu al interpretării realizate de CJUE prin hotărârea din 3 octombrie 2019, Gyula Kiss, C-621/17, par. 43 și 45, precum și cea dată în cauzele conexate C-224/19 și C-259/19 CY împotriva Caixa Bank S.A. și, respectiv LG, PK împotriva Banca Bilbao Vizcaya Argentaria S.A., la 16 iulie 2020, prin care s-a statuat că intimata nu era obligată să detalieze în contractul respectiv natura tuturor serviciilor furnizate în schimbul celor două comisioane, fiind suficient ca natura contraprestațiilor să poată fi în mod rezonabil înțeleasă sau dedusă din contract, în ansamblul său.

Întrucât instanța de apel a reținut că aceleași considerații referitoare la claritate și accesibilitate sunt valabile și în privința acestor clauze contestate de reclamant, acestea nu pot fi apreciate ca fiind abuzive, din perspectiva faptului că nu detaliază prestațiile aferente.

Referitor la clauza privind comisionul de rambursare anticipată recurentul a arătat că nu poate fi solicitat în cazul contractelor cu dobândă variabilă sau dobândă mixtă, având în vedere prevederile art. 67 și 68 din O.U.G. nr. 50/2010.

Conform acestor texte de lege în cazul rambursării anticipate a creditului, creditorul este îndreptățit la o compensație echitabilă și justificată în mod obiectiv pentru eventualele costuri legate direct de rambursarea anticipată a creditului cu condiția ca rambursarea anticipată să intervină într-o perioadă în care rata dobânzii aferente creditului este fixă.

Așadar, raportat la caracterul variabil al dobânzii astfel cum a fost stabilit prin actul adițional la contractul de credit, în mod corect nu s-a reținut caracterul abuziv al clauzei.

În ceea ce privește clauza privind riscul valutar, recurentul-reclamant a arătat că aceasta impune obligația de informare a clientului, potrivit art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, în sens clar și inteligibil în faza precontractuală, or intimata-pârâtă nu a menționat în contractul de credit și nici în actul adițional, clauze prin care să se stabilească concret, legal și moral împărțirea riscului valutar, fiind încălcate prevederile art. 18, 21, 49 și 50 din O.G. nr. 21/1992.

Critica este nefondată în raport cu dispozițiile art. 3 alin. (2) al Legii nr. 193/2000 care prevăd excluderea aplicării legii în privința clauzelor contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare.

Astfel, raportat la solicitarea recurentului privind stabilizarea cursului de schimb al CHF la data încheierii contractului, se reține că prin art. 1578 C. civ. legiuitorul a consacrat principiul nominalismului monetar în materia contractului de împrumut potrivit căruia o sumă de bani trebuie restituită la aceeași valoare așadar, indiferent de evoluția cursului valutar. În virtutea acestui principiu, suma acordată cu titlu de împrumut trebuie restituită întocmai, indiferent de valorizarea sau devalorizarea acesteia, legiuitorul urmărind ca evoluțiile economice să nu influențeze obligațiile asumate de împrumutat, fiind astfel asigurată securitatea raporturilor juridice.

Acest text de lege reprezintă o dispoziție cu caracter general care nu conține o reglementare diferită în legea specială privind raporturile dintre consumatori și profesioniști, respectiv în Legea nr. 193/2000, prin urmare acest principiu se aplică și în privința raporturilor dintre consumatorii și profesioniștii.

Cum în legea specială nu sunt reglementate dispoziții derogatorii de la acest principiu rezultă că, între dispozițiile prevăzute de art. 1578-1579 C. civ. și Legea nr. 193/2000, nu există un raport lege generală-lege specială.

Clauzele prin care recurentul-reclamant s-a obligat la rambursarea creditului în CHF se regăsesc în convenția de credit și nu au un conținut derogatoriu de la principiul nominalismului, ci transpun acest principiu reglementat de art. 1578 C. civ. din 1864, prin urmare nu sunt fondate criticile privind neaplicarea Legii nr. 193/2000.

Recurentul a arătat că decizia recurată a fost pronunțată cu încălcarea dreptului Uniunii Europene, astfel cum a fost interpretat de CJUE întrucât nu respectă mecanismul de verificare impus de Directiva 93/13 privind clauzele abuzive în contractele cu consumatorii, așa cum a fost explicat de CJUE în cauza C-186/16, acesta susținând că principiul nominalismului reglementat de art. 1578 C. civ. are caracter supletiv, motiv pentru care clauzele ce îl transpun în contracte pot fi verificate sub aspectul caracterului abuziv, nefiind incidentă excluderea instituită de art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13.

Nu este fondată nici această critică prin care se invocă aplicarea greșită art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13.

În conformitate cu prevederile art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE, dispozițiile directivei nu se aplică clauzelor contractuale care reflectă acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii.

În acord cu principiul interpretării conforme statuat la nivelul dreptului european, prevederile actului normativ național prin care sunt transpuse în dreptul intern dispozițiile dintr-o directivă trebuie interpretate potrivit prevederilor directivei transpuse. Prin urmare, deciziile Curții de Justiție a Uniunii Europene care interpretează art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului prezintă relevanță pentru stabilirea sensului art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000.

Contrar susținerilor recurentului, instanța de apel a făcut o corectă aplicare a Deciziei CJUE pronunțată în cauza C-186/16, concluzionând ca instanța europeană nu a făcut distincție între normele care se aplică între părțile contractante independent de alegerea lor și cele de natură supletivă, ci a indicat că sunt excluse din domeniul de aplicare al Directivei 93/13 atât normele imperative cât și cele supletive.

Astfel, prin paragraful 29 din Hotărârea CJUE pronunțată în cauza C 186/16 s-a reținut că, pentru a stabili dacă o clauză contractuală este exclusă din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, revine instanței naționale sarcina să verifice dacă această clauză reflectă prevederile din dreptul național care se aplică între părțile contractante independent de alegerea lor sau pe cele care sunt de natură supletivă și, prin urmare, aplicabile ope legis, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părți în această privință. Curtea a indicat în acest sens Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11, EU:C:2013:180, punctul 26, și Hotărârea din 10 septembrie 2014, Kušionová, C-34/13, EU:C:2014:2189, punctul 79.

Relativ la această critică este relevantă interpretarea recentă dată de CJUE în decizia prounțată la 9 iulie 2020 în cauza C-81/19 conform căreia articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretat în sensul că o clauză contractuală care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, ci reflectă o normă care, potrivit legii naționale, se aplică între părțile contractante în lipsa unui acord diferit în această privință, nu intră în domeniul de aplicare al acestei directive.

Procedând la clarificarea tipului de norme care sunt excluse din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, instanța europeană a reținut ca relevant al treisprezecelea considerent al Directivei, în care se precizează că expresia "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii", care figurează la articolul 1 alin. (2) se referă și la normele care, potrivit legii naționale, se aplică între părțile contractante, cu condiția să nu se fi instituit alte acorduri.

CJUE a arătat că această excludere de la aplicarea regimului Directivei 93/13 este justificată de faptul că, în principiu, se poate prezuma în mod legitim că legiuitorul național a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor și obligațiilor părților la anumite contracte, prin urmare, împrejurarea că legiuitorul național a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor și obligațiilor părților la anumite contracte nu constituie o condiție pentru aplicarea excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13, ci justificarea unei astfel de excluderi.

Cu referire la caracterul normei prevăzute la art. 1578 C. civ., prin paragrafele 28-31 din decizia menționată, CJUE a arătat că pentru a stabili dacă condițiile excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 sunt îndeplinite, îi revine instanței naționale sarcina să verifice dacă clauza contractuală vizată reflectă dispoziții de drept național care se aplică în mod imperativ între părțile contractante, independent de alegerea lor sau dispoziții de natură supletivă și, prin urmare, aplicabile automat, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părți în această privință.

În acest sens, CJUE a reținut că din decizia de trimitere reiese că instanța a calificat art. 1578 din C. civ. ca fiind o dispoziție legală de natură supletivă, cu alte cuvinte o dispoziție care se aplică contractelor de credit atunci când părțile nu au convenit altfel.

Prin urmare, a concluzionat CJUE, din moment ce, potrivit instanței de trimitere, clauza din condițiile generale al cărei caracter abuziv este invocat de reclamanții din litigiul principal reflectă o dispoziție de drept național care este de natură supletivă, ea intră sub incidența excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13.

Raportat la aceste considerente rezultă că nu se face distincția între norme dispozitive și norme imperative deoarece dacă dispozițiile imperative sunt obligatorii independent de voința părților, dispozițiile supletive devin, și ele, obligatorii după alegerea efectuată de părțile contractante de a nu deroga de la ele, așadar distincția nu prezintă importanță sub aspectul excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13.

Înalta Curte constată că instanța de apel a statuat, printr-o judicioasă aplicare a dispozițiilor art. 1578 C. civ. că, în cauză, clauza criticată din perspectiva dispozițiilor Legii nr. 193/2000 reflectă principiul nominalismului monetar care are caracter supletiv, dispoziția legală suplinind absența unui acord al părților în această privință.

În atare context, Înalta Curte reține că, față de prevederile Legii nr. 193/2000 interpretate în lumina Directivei 93/13/CEE și a celor statuate de CJUE, clauza contractuală care prevede obligația pentru împrumutat de a restitui creditul în moneda în care a fost acordat -CHF, nu poate forma obiectul cenzurii instanței de judecată, neintrând în domeniul de aplicare al directivei transpuse în dreptul intern prin Legea nr. 193/2000.

Astfel, conform art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 clauzele contractuale prevăzute în temeiul unor acte normative în vigoare nu sunt supuse dispozițiilor acestei legi. Prevederea legală transpune în dreptul intern dispozițiile art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE potrivit cărora dispozițiile directivei nu se aplică clauzelor contractuale care reflectă acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii sau dispozițiile ori principiile din convențiile internaționale la care statele membre sau Comunitatea sunt părți.

Întrucât clauza de risc valutar transpune în plan contractual o normă legală supletivă iar prin art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 se instituie pentru acest motiv excluderea acesteia de la examinarea caracterului abuziv, Înalta Curte reține că această clauză nu intră în domeniul de aplicare al Legii nr. 193/2000, prin urmare nu se mai impune analiza criticilor privind încălcarea cerințelor de transparență sau de informare a consumatorului, ale dezechilibrului sau relei-credințe.

Din același considerent al excluderii, nu se poate invoca greșita aplicare de către instanța de apel a prevederilor Legii nr. 193/2000 deoarece atâta timp cât o clauză nu intră în domeniul de aplicare a Directivei 93/13, textele de lege pretins încălcate prin decizia atacată sunt inaplicabile raportului juridic dedus judecății.

În consecință, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ. Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 10/2019 din 17 ianuarie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 10/2019 din 17 ianuarie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 11 mai 2021.