ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1097/2021

Ședința publică din data de 22 aprilie 2021

Asupra recursurilor de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a Civila la 23 aprilie 2014, sub nr. x/2014, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtele S.C. B. S.A., S.C. B. S.A. - Sucursala Coșbuc și C.., Banca Națională a României, Statul Roman prin Ministerul Finanțelor Publice, a solicitat să se constate nulitatea absolută parțială a contractului de credit ipotecar nr. x din 6 august 2007, respectiv a clauzelor prevăzute la art. 4 (dobânzi si comisioane - art. 4.1, art. 4.2, art. 4.3 și art. 4.6); art. 4.11 lit. b), art. 5.5 și art. 8.1 pct. 9 și implicit nulitatea absolută a acestor clauze; să se dispună obligarea pârâtelor în solidar la restituirea sumei 35.211,44 RON achitată în perioada 25.08.2008 - 25.06.2011 cu titlu de dobândă, peste dobânda fixă de 4,85% percepută pentru primele 12 luni și a sumei de 42.404.17 RON achitată titlu de comision de administrare credit în perioada 25.09.2007- 15.04.2014, precum și eliminarea acestui comision din Contractul de credit Ipotecar nr. x din 06.08.2007 începând cu data pronunțării hotărârii definitive în prezenta cauză; să se constate că la momentul contractării creditului 06.08.2007 s-a împrumutat suma de 165.700,00 CHF echivalentul a 100.000 Euro, la o paritate de 1,65 și, pe cale de consecință, faptul că sumele achitate în CHF până în prezent cu titlu de sold sunt din cei 100.000 Euro la paritatea 1,65, iar sumele rămase de achitat se raportează la diferența de achitat până la 100.000 Euro la paritatea de 1,65; să fie obligată banca la emiterea unui nou grafic de rambursare aferent celor stabilite prin prezenta hotărâre. Cu obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată de judecată.

Prin sentința civilă nr. 820 din 11 februarie 2016 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă în dosarul nr. x/2014 a fost respinsă ca neîntemeiată cererea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtele S.C. B. S.A., S.C. B. S.A. - Sucursala Coșbuc și C., iar cererea formulată în contradictoriu cu pârâții Banca Națională a României și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice a fost respinsă ca fiind formulată împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamantul solicitând admiterea apelului, schimbarea în tot a sentinței apelate în sensul admiterii cererii de chemare în judecată astfel cum a fost formulată.

Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, prin decizia nr. 644 din 22 martie 2018, a admis apelul formulat de apelantul reclamant A. împotriva sentinței civile nr. 820 din 11 februarie 2016 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă în dosarul nr. x/2014 în contradictoriu cu intimații pârâți S.C. B. S.A., S.C. B.-SUCURSALA COSBUC, C..

A schimbat în tot sentința apelată în sensul că a admis în parte cererea.

A constatat caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzelor prevăzute la art. 4.1 teza a II-a, 4.2 teza a II-a și 4.3 din contractul de credit nr. x/06.08.2007.

A obligat pârâtele B. S.A. și B. S.A. Sucursala Coșbuc, în solidar, să restituie reclamantului suma de 28.145,77 RON reprezentând dobândă încasată în plus, în temeiul clauzelor declarate nule, în perioada 25.08.2008-25.06.2011.

A respins în rest cererea ca neîntemeiată.

A obligat pârâtele B. S.A. și B. S.A. Sucursala Coșbuc, în solidar, la plata către reclamant a sumei de 700 RON cheltuieli de judecată.

A obligat intimatele B. S.A. și B. S.A. Sucursala Coșbuc, în solidar la plata către apelantul reclamant a sumei de 2.540 RON cheltuieli de judecată în apel.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamantul A. și pârâta S.C. B. S.A..

Recursul declarat de reclamantul A.:

Prin recursul declarat de recurentul A., în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., s-a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a deciziei atacate, avându-se în vedere interpretarea neunitară a contractului inter partes în ceea ce privește comisionul de administrare, precum și impreviziunea contractuală cu privire la așa-zisa înghețare a cursului de schimb, prin interpretarea voințelor părților contractante și nu sensului literar al termenilor, potrivit art. 977 C. civ. de la 1864 și în acord cu decizia Curții Constituționale cu nr. x/25.10.2006, art. 4 din Legea nr. 193/2000 și O.U.G. nr. 50/2010, în sensul că, în ceea ce privește comisionul de administrare nu a fost explicitat în ce constă administrarea unui contract de adeziune, caracter oneros, superior al acestuia, precum și faptul că la momentul acordării creditului piața imobiliară se raporta la moneda Euro, moneda CHF fiind un subterfugiu pentru creditare.

Recurentul-reclamant susține că instanța de apel a interpretat în mod eronat dispozițiile art. 4 din Legea nr. 193/2000 în ceea ce privește clauzele prevăzute de art. 4.11 lit. b), art. 5.5, art. 8.1. pct. 9 din contractul de credit ipotecar cu nr. x din data de 6 august 2007, astfel cum a fost individualizat prin acțiunea introductivă privind comisionul de administrare.

Consideră că instanța de apel a respins în mod greșit și cu interpretarea eronată a legii, petitul privind comisionul de administrare, reținând îndeplinirea condiției nenegocierii, deci existența unui contract de adeziune și în raport cu care recurentul nu putea interveni, însă considerând în mod eronat că nu sunt îndeplinite și celelalte condiții, privind existența unui dezechilibru semnificativ și reaua-credință.

Astfel, instanța a considerat eronat că nu este îndeplinită condiția dezechilibrului semnificativ, în condițiile în care, aceste clauze privind comisionul de administrare sunt abuzive, determinând un dezechilibru semnificativ în relația dintre părțile contractante, având în vedere că toate consecințele negative ce decurg din implementarea comisionului de administrare sunt în sarcina recurentului-reclamant, în timp ce intimata este scutită în totalitate de astfel de urmări. Mai mult decât atât, la momentul încheierii contractului inter partes, nu exista o prevedere legală în cuprinsul Legii nr. 193/2000, care să confere posibilitatea de a percepe un comision de administrare a creditului, acesta fiind introdus ulterior, prin O.U.G. nr. 50/2010 și care a intrat în vigoare la data de 21 iunie 2010.

De asemenea, apreciază că tot eronat au fost interpretate și prevederile de la pct. 1 lit. g) din Anexa la Legea nr. 193/2000, în condițiile în care instanța de apel a reținut că aceste clauze nu au fost negociate cu reclamantul și exista prin urmare un contract de adeziune încheiat, acesta neavând posibilitatea de a negocia clauzele care priveau comisionul de administrare, instituția bancară nefiind de acord cu modificarea acestora și care sunt abuzive în raport cu dispozițiile din art. 4 din Legea nr. 193/2000.

Recurentul susține că instanța de apel în mod eronat a interpretat Legea nr. 193/2000 prin raportare și la art. 4 și art. 5 din Directiva CEE nr. 13/1993 care dispune asupra caracterului abuziv și cerințelor de claritate, de transparență și redactarea clauzelor din contract într-un mod inteligibil. Un criteriu fundamental în analiza caracterului abuziv al unei clauze contractuale este cel al lipsei de transparență, în concepția Curții de Justiție a Uniunii Europene, obligația de transparență fiind strâns legată de obligația de informare, sens în care invocă practica judiciară și hotărârea CJUE pronunțată în cauza C-26/13.

Mai arată și faptul că a achitat la termen creditul contractat și nu a existat niciodată vreo punere în întârziere, iar creditul acordat era garantat cu ipotecă, sens în care nu a fost generat niciun cost care să justifice perceperea acestui comision de administrare, pe lângă dobânda solicitată de bancă care era mare, creditul fiind acordat pentru o perioadă de 35 de ani.

În raport cu instabilitatea cursului de schimb, pe care instanța de apel nu a avut-o în vedere, consideră că a intervenit impreviziunea contractuală, existând un risc contractual supra adăugat și care nu a fost asumat de către recurentul-reclamant.

În acest sens, invocă decizia Curții Constituționale nr. 623/2016 din 25 octombrie 2016, precum și teoria impreviziunii fundamentată pe dispozițiile art. 970 C. civ. de la 1864.

În concluzie, susține că intenția sa a fost de a se împrumuta în moneda Euro, însă a acceptat să contracteze acest credit ipotecar impus de către Bancă, fiind constrâns de faptul că plătise deja avansul pentru cumpărarea unui apartament, așa încât a fost nevoit să semneze contractul în forma impusă de Bancă, pentru că altfel nu ar mai fi putut cumpăra respectivul apartament și ar fi pierdut și avansul achitat, astfel încât nu a existat posibilitatea reală a unei negocieri a contractului de credit în discuție.

Recursul declarat de recurenta-pârâtă S.C. B. S.A.:

Recurenta-pârâtă S.C. B. S.A. și-a întemeiat recursul pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea deciziei atacate și ca urmare a rejudecării, respingerea cererii de chemare în judecată.

În acest sens, se arată că soluția instanței de apel este dată cu încălcarea dispozițiilor art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CE, respectiv art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, varianta în vigoare la data încheierii contractului de credit. Astfel, instanța de judecata ar fi trebuit să aprecieze că motivele cuprinse în convenția de credit ce conferă dreptul băncii de a revizui unilateral structura ratei dobânzii sunt redactate în termeni clari si neechivoci, astfel încât nu se poate considera că acestea reprezintă un motiv, în înțelesul Legii nr. 193/2000.

Astfel, notificarea băncii reglementată de prevederile din contractul de credit coroborat cu posibilitatea oferită intimatului de a rambursa anticipat creditul în condițiile contractuale, are natura juridică a unei oferte de modificare a actului juridic, pe care consumatorul are libertatea de a o accepta tacit sau de a o repudia expres, noile modificări contractuale neputând să intre în vigoare prin înfrângerea voinței consumatorului.

Prin prevederile art. 1 lit. a) prima teză din Anexa Legii nr. 193/2000 legiuitorul a înțeles să normeze conduita băncii, în sensul instituirii unor motive temeinice inserate în cuprinsul contractului doar în ipoteza specială, când consumatorului nu-i mai este recunoscută libertatea de a accepta sau repudia oferta băncii, așadar, atunci când în mod excepțional și doar pentru motive întemeiate, recunoscute scriptic în convenția părților, principiul pacta sunt servanda nu mai operează. Se admite astfel că, deși consumatorul nu a consimțit, se va supune, totuși, voinței băncii, căci motive temeinice, convenite anterior în cuprinsul contractului, justifică această împrejurare.

Prin urmare, susține că interpretarea în sensul că dispozițiile art. 1 lit. a) din Anexa Legii nr. 193/2000 ar institui cumulativ atât condiția motivelor temeinice, expres prevăzute în contract, cât și condiția privind libertatea de alegere a consumatorului este greșită, întrucât ignoră existența celor două teze separate ale art. 1 lit. a) din Anexa Legii nr. 193/2000.

De asemenea, dreptul băncii de a modifica dobânda contractuală este o consecință a caracterului variabil al dobânzii, pentru care chiar împrumutatul a optat prin cererea de creditare, fiind conformă manifestării sale de voință exprimată la data încheierii contractului de credit.

În aceste condiții, apreciază că se impune admiterea recursului cu privire la acest capăt de cerere, având în vedere că în cauza de față soluția instanței de apel reprezintă o modificare a contractului de credit nr. x/06.08.2007, soluție dată cu încălcarea jurisprudenței CJUE, în materia clauzelor abuzive.

Prin întâmpinarea depusă la 25 iulie 2018, recurentul-reclamant a solicitat respingerea recursului declarat de pârâtă, ca nefondat.

Prealabil, Înalta Curte reține că prin sentința civilă nr. 1899 din 21 noiembrie 2018 pronunțată de Tribunalul Specializat Cluj în dosarul nr. x/2018 recurenta-pârâtă S.C. B. S.A. a fost preluată prin absorbție de către D. S.A., sens în care a dispus citarea, în calitate de recurentă-pârâtă a D. S.A..

Înalta Curte, a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din Camera de consiliu din 21 noiembrie 2018, potrivit dispozițiilor art. 494 alin. (4) C. proc. civ., în unanimitate, s-a dispus comunicarea către părți a raportului asupra admisibilității în principiu a recursului.

Potrivit dovezilor de comunicare raportul asupra admisibilității în principiu a recursului a fost comunicat părților la data de 5 decembrie 2018, recurenta-pârâtă depunând punct de vedere.

Prin încheierea din 23 mai 2019, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a admis în principiu recursurile declarate de recurentul-reclamant A. și de recurenta-pârâtă D. S.A., acordând termen la data de 10 octombrie 2019.

Prin încheierea pronunțată la 10 octombrie 2019, judecata recursului a fost suspendată în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., până la soluționarea cauzelor nr. C-269/19 și nr. C-81/19 aflate pe rolul Curții de Justiție a Uniunii Europene.

Prin rezoluția din 14 decembrie 2020, Înalta Curte a fixat termen la 22 aprilie 2021, cu citarea părților, pentru discutarea cererii de repunere pe rol a cauzei și judecării recursurilor.

Analizând decizia atacată prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale aplicabile cauzei, Înalta Curte reține că recursul declarat de recurentul-reclamant A. este nefondat, urmând a fi respins, pentru următoarele considerente:

Motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea pronunțată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

În acest context, recurentul-reclamant susține că instanța de apel a interpretat în mod eronat dispozițiile art. 4 din Legea nr. 193/2000 în ceea ce privește clauzele prevăzute de art. 4.11 lit. b), art. 5.5, art. 8.1. pct. 9 din contractul de credit ipotecar cu nr. x din data de 6 august 2007, astfel cum a fost individualizat prin acțiunea introductivă privind comisionul de administrare.

În esență, se invocă faptul că aceasta clauză nu a fost negociată, recurentul susținând că prin această clauză s-a creat un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților prin neprecizarea în contract a serviciilor pentru care se percepe acest comision.

Instanța supremă reține că instanțele devolutive au verificat caracterul clar și inteligibil al clauzei care reglementează comisionul de administrare și au reținut, contrar susținerii recurentului, că din chiar denumirea comisionului, ca fiind "de administrare", se pot deprinde serviciile pe care banca le prestează pentru perceperea acestuia, că valoarea acestuia este în mod clar și inteligibil exprimată.

În ceea ce privește pretinsul dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile la care se referă art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesioniști și consumatori, este de subliniat că instanța de apel, în mod corect, a analizat acest concept nu din perspectiva valorii prestațiilor asumate de părți, ci din cea a ruperii echilibrului contractual între drepturile și obligațiile părților, în condițiile în care consumatorul nu poate invoca caracterul inadecvat al acestui cost al creditului în raport cu valoarea reală a serviciilor oferite de bancă.

Contractul de credit specifică prestațiile băncii și rațiunea perceperii acestui comision. Obligația de plată a comisionului de administrare urmărește să asigure administrarea creditului pe întreaga perioadă de creditare, inclusiv în interesul împrumutatului, pentru monitorizarea ori efectuarea de operațiuni în scopul rambursării creditului acordat consumatorului.

Lipsa negocierii clauzelor din contractul de credit încheiat între părți reprezintă numai una dintre condițiile prevăzute de lege pentru constatarea caracterului abuziv al unei clauze, fiind necesară deopotrivă și îndeplinirea celorlalte două condiții, în mod cumulativ. Or, în cauză nu este îndeplinită cerința dezechilibrului semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în condițiile în care acest comision a fost perceput de către bancă pentru administrarea creditului pe durata de derulare a contractului, aspect cunoscut de către reclamantă, care a avut și posibilitatea de a prefigura atât condițiile de percepere a comisionului, cât și contraprestația băncii în schimbul acestuia.

Instanța de apel, menținând hotărârea primei instanțe cu privire la acest aspect, a reținut că recurentul a fost informat atât cu privire la obligația de plată a comisionului de administrare, valoarea acestuia, metoda de calcul și data perceperii acestuia rezultând din stipulațiile contractuale, context în care acesta a fost în măsură să prevadă la data încheierii contractului care sunt implicațiile juridice și economice care decurg din perceperea acestui comision.

Sub aspectul respectării cerinței de redactare clară și inteligibilă a clauzelor contractuale prezentate în scris consumatorului, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a stabilit în cauza C-621/17 (E. împotriva CIB Bank Zrt., F., E.) că "art. 4 alin. (2) și articolul 5 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretate în sensul că cerința potrivit căreia o clauză contractuală trebuie exprimată în mod clar și inteligibil nu impune că acele clauze contractuale care nu au făcut obiectul unei negocieri individuale cuprinse într-un contract de împrumut încheiat cu consumatori, precum cele în discuție în litigiul principal, care stabilesc în mod precis cuantumul costurilor de administrare și al unui comision de acordare care urmează să fie suportate de consumator, metoda lor de calcul și data de exigibilitate a acestora, trebuie să detalieze de asemenea toate serviciile furnizate în schimbul sumelor în cauză".

În Decizia Preliminară pronunțată în cauza precizată mai sus, Curtea de Justiție a subliniat elementele specifice care trebuie examinate pentru a se stabili dacă o clauză este exprimată în mod clar și inteligibil, printre acestea regăsindu-se cuantumul precis al comisionului de administrare, metoda de calcul, data de exigibilitate, posibilitatea ca natura serviciilor furnizate efectiv să poată fi înțeleasă sau dedusă din contractul avut în vedere în ansamblul său. În plus, consumatorul trebuie să fie în măsură să verifice dacă există o suprapunere între diferitele costuri sau între serviciile pe care acesta le remunerează.

Instanța de apel a aplicat toate aceste criterii cu prilejul verificării caracterului clar și inteligibil al clauzei care reglementează comisionul de administrare credit și a reținut că această clauză a fost redactată într-un limbaj clar și inteligibil ținând seama de ansamblul împrejurărilor proprii cauzei.

Pe cale de consecință, criticile invocate, circumscrise motivului de recurs vizând caracterul abuziv al clauzei care reglementează comisionul de administrare sunt neîntemeiate.

În ceea ce privește critica referitoare la teoria impreviziunii contractuale și pe care instanța de apel nu o consideră în mod greșit incidentă în cauză, recurentul susține că principiul nominalismului monetar nu interzice înghețarea cursului la nivelul creditului, ci este chiar regula originară care permite acest lucru în caz de fluctuație a cursului, astfel că, dispozițiile art. 1.579 alin. (3) C. civ. de la 1864 pot fi aplicate împrumutului în bani care nu au putere circulatorie pe teritoriul României, deci împrumutul în monede de aur sau argint poate fi asimilat cu împrumutul în valută, în cauză cu împrumutul în franci elvețieni.

În raport cu soluția primei instanțe, în mod legal s-a apreciat de către instanța de apel că respectiva clauză contestată este valabilă, în dosar ținându-se în mod corect seama de jurisprudența CJUE în cauza C-186/16 Andriciuc și alții; soluție confirmată ulterior și prin Hotărârea CJUE din 9 iulie 2020, în cauza C-81/19.

În sensul celor de mai sus se reține că recurentul a beneficiat de un credit acordat în franci elvețieni ca urmare a încuviințării sale, în calitate de consumator, pentru că acest tip de credit i-a fost mai avantajos atât sub aspectul cuantumului acordat, cât și prin raportare la valoarea ratelor la data acordării.

Nu se poate vorbi în schimb despre reaua-credință a băncii care ar fi trebuit să informeze împrumutatul despre riscul hipervalorizării CHF, în condițiile în care evoluția cursului de schimb RON/CHF a fost constant, cu variații minime, pe o perioadă îndelungată de timp, anterioară datei acordării creditului, informațiile din piață de la momentul acordării creditului, la care au avut acces atât banca, cât și recurentul, fiind acestea, că CHF era o monedă stabilă, fapt pentru care era greu de prevăzut o hipervalorizare a cursului.

Cererea de stabilizare/înghețare a cursului de schimb CHF-LEU, așa cum se urmărește, nici nu dă dezlegarea pretinsului dezechilibru contractual prin raportare la ambele părți implicate, iar o asemenea cerere nu ar putea fi primită, câtă vreme legislația privind protecția consumatorului și Directiva 93/13/CEE, or reglementarea de drept comun (C. civ. 1864), nu permit intervenția instanței de judecată în acordul de voință al părților, judecătorul fiind împuternicit doar să constate nulitatea unei clauze, să o lipsească de efecte, nu și să îi modifice conținutul.

Imposibilitatea impunerii unei clauze contractuale prin hotărâre judecătorească a fost consacrată constant în practica CJUE, sens în care trebuie evocată hotărârea pronunțată în cauza 618/10 Banco Espanol de Credito S.A., singura derogare admisă de Curte fiind aceea a înlocuirii clauzei declarate nule cu o dispoziție de drept național cu caracter supletiv.

În dreptul român aplicabil raporturilor juridice în materia nulității nu există astfel de dispoziții supletive, ceea ce face ca intervenția judecătorului în contract, în sensul celor solicitate de recurent, să nu fie permisă.

Se constată că ceea ce pretinde recurentul este de fapt o necesitate a revizuirii efectelor contractului de credit, argumentată atât pe creșterea cursului de schimb valutar cât și pe lipsa informării lui cu privire la caracteristicile monedei străine, care l-ar fi pus într-o situație de inferioritate față de bancă, având convingerea prin raportare la propriile mijloace de informare, că a ales să încheie în mod avantajos un contract de credit în valută (CHF).

O asemenea revizuire a efectelor contractului, bazată pe instituția impreviziunii nu a avut o consacrare expresă în C. civ. de la 1864, însă ea a fost recunoscută pe cale doctrinară și jurisprudențială, așa încât, aplicabilitatea ei putea fi cercetată și în prezenta speță. Cu toate acestea, spre deosebire de caracterul abuziv al unei clauze contractuale care se analizează pentru motive concomitente încheierii convenției, impreviziunea privește un contract valabil încheiat care, ca urmare a unor împrejurări independente de acțiunea/inacțiunea părților produce alte efecte decât cele avute în vedere la momentul încheierii sale valabile.

În cauză nu se poate da curs solicitării de aplicare a efectelor teoriei impreviziunii, așa cum urmărește în fapt reclamantul care dorește stabilizarea/înghețarea cursului de schimb CHF-LEU la momentul semnării contractului, care să fie valabil pe toată perioada derulării convenției.

Aceasta întrucât, teoria impreviziunii are scopul de a reforma drepturile și obligațiile părților, întinderea lor, iar prin modul de exprimare a acestui capăt de cerere nu se tinde spre un astfel de scop, ci spre dezechilibrarea contractului în sens opus, în defavoarea pârâtei, deși nicio dispoziție legală sau clauză contractuală nu o justifică.

De altfel, prevederile contractuale al căror caracter abuziv se invocă și, din care reiese, în esență, că obligația împrumutatului este de a rambursa/restitui creditul în moneda în care a și fost obținut, nu pot avea caracter abuziv, deoarece sunt în sensul art. 1578 din C. civ. 1864, în vigoare la momentul încheierii convenției de credit.

Din lecturarea acestui text de lege se constată că legiuitorul a consacrat în mod expres teoria nominalismului monetar și că și-a exprimat opțiunea ca fiecare din părțile unui contract de împrumut să suporte/beneficieze de eventualele fluctuații monetare.

Art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 preia dispozițiile art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE, arătând că prevederile sale nu se aplică clauzelor contractuale stabilite în temeiul altor acte normative în vigoare, iar în considerentul 13 al Directivei se vorbește de excluderea clauzelor ce reflectă acte cu putere de lege, respectiv a acelor dispoziții din dreptul național care se aplică între părțile contractante independent de alegerea acestora sau care sunt aplicabile din oficiu.

Astfel, și în Hotărârea Curții de Justiție a Uniunii Europene, pronunțată în cauza C-186/16 Andriciuc și alții, paragraful 29, CJUE a menționat că "pentru a stabili dacă o clauză contractuală este exclusă din domeniul de aplicare al Directivei 93/13/CEE, revine instanței naționale sarcina să verifice dacă această clauză reflectă prevederile din dreptul național care se aplică între părțile contractante independent de alegerea lor sau pe cele care sunt de natură supletivă și, prin urmare, aplicabile ope legis, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părți în această privință."

Asupra acestei chestiuni s-a aplecat în mod legal și instanța de apel atunci când a reținut că prevederea contractuală contestată de reclamant reprezintă întocmai transpunerea în contract a prevederilor art. 1578 din C. civ. de la 1864, care reglementează principiul nominalismului monetar, principiu care s-ar fi aplicat raporturilor juridice dintre părți și în lipsa mențiunilor din convenție, în sensul obligării împrumutatului să restituie suma împrumutată în aceeași monedă în care i-a fost pus la dispoziție creditul. Pe cale de consecință rezultă că prevederile art. 1578 din C. civ. de la 1864 cuprind o dispoziție legală supletivă ce se aplică ope legis în lipsa unui acord între părți.

Din această perspectivă, în mod corect, instanța de apel a mai apreciat că respectiva clauză contestată este exclusă din domeniul de aplicare al normelor de protecție, consecința fiind aceea că nu poate fi analizat pe fond caracterul abuziv al acesteia.

Acest raționament logico-juridic grevat pe prevederile legale amintite și pe jurisprudența CJUE, a fost întărit de Hotărârea Curții din 9 iulie 2020, în cauza C-81/19, având ca obiect o cerere de decizie preliminară formulată în temeiul art. 267 TFUE de Curtea de Apel Cluj, cerere prin care instanța de trimitere a urmărit să se lămurească și întinderea obligației de informare ce revine băncii în ceea ce privește fluctuațiile viitoare ale cursului de schimb al unei monede și care sunt măsurile pe care ar trebui să le adopte instanța pentru a garanta efectivitatea drepturilor convenite consumatorului de Directiva 93/13/CEE în cazul în care nu există o dispoziție supletivă pentru a înlocui o clauză contractuală al cărei caracter abuziv a fost constatat.

În considerentul 34 al Hotărârii s-a reținut că expresia "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii", în sensul art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13, acoperă, ținând seama de al treisprezecelea considerent al acesteia și normele supletive, cu alte cuvinte acelea care, potrivit legii, se aplică între părțile contractante cu condiția să nu fi intervenit alte acorduri. Or din acest punct de vedere, această dispoziție nu face nicio distincție între, pe de o parte, dispozițiile care se aplică independent de alegerea părților contractante și, pe de altă parte, dispozițiile supletive.

În considerentul 36 se reține că pe de altă parte, faptul că o clauză contractuală care reflectă una dintre dispozițiile vizate la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 nu a făcut obiectul unei negocieri individuale nu are niciun efect asupra excluderii sale din domeniul de aplicare al acestei directive. Astfel, conform art. 3 alin. (1) din Directiva 93/13, lipsa unei negocieri individuale este o condiție legată de declanșarea verificării caracterului abuziv al unei clauze care nu poate interveni în cazul în care clauza contractuală nu intră în domeniul său de aplicare.

Concluzionând, în considerentele 37 și 38 din Hotărâre, CJUE subliniază că o clauză contractuală care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, dar reflectă o normă care, potrivit legii naționale, se aplică între părțile contractante în lipsa unui acord diferit în această privință (dispoziție națională calificată drept supletivă), nu intră în domeniul de aplicare al acestei directive.

În cauza de față se observă că prevederile contractuale ale părților reprezintă transpunerea în convenție a prevederilor art. 1578 din C. civ. de la 1864, care reglementează principiul nominalismului monetar, principiu care s-ar aplica recurentului și intimatei și în lipsa mențiunilor din contract, în sensul obligării recurentului de a restitui suma împrumutată în aceeași monedă în care i-a fost pus la dispoziție creditul.

Față de cele prezentate, având în vedere și dispozițiile legale invocate și hotărârile pronunțate de CJUE, Înalta Curte constată că prevederile contestate de recurent transpun în convenție o dispoziție legală supletivă și, prin urmare, nu pot fi considerate abuzive.

Pentru toate argumentele ce preced, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei nr. 644 din 22 martie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Analizând decizia atacată prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale aplicabile cauzei, Înalta Curte reține că recursul declarat de recurenta-pârâtă D. S.A. este fondat, urmând a fi admis, pentru următoarele considerente:

Motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea pronunțată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

În susținerea acestui motiv de recurs, se arată că soluția instanței de apel a fost dată cu încălcarea dispozițiilor art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CE, respectiv art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, având în vedere că motivele cuprinse în convenția de credit ce conferă dreptul băncii de a revizui unilateral structura ratei dobânzii sunt redactate în termeni clari si neechivoci, astfel încât nu se poate considera că acestea sunt abuzive, în înțelesul Legii nr. 193/2000.

Pe de altă parte nu este îndeplinită cerința existenței dezechilibrului semnificativ între drepturile si obligațiile părților, în defavoarea consumatorului, întrucât în cuprinsul clauzei de la pct. 4.3., mai exact la teza a IV-a, este prevăzută posibilitatea pentru consumator de a refuza modificarea cuantumului dobânzii, astfel încât sunt aplicabile dispozițiile alin. (1) lit. a) teza a II-a din Anexa la Legea nr. 193/2000.

Astfel, clauzele referitoare la caracterul variabil al dobânzii contractuale nu pot fi considerate abuzive, întrucât sunt permise de dispozițiile legale prevăzute și de art. 93 lit. g) pct. 2 din O.G. nr. 21/1992 privind protecția consumatorului, devenind aplicabile dispozițiile art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, conform cărora "clauzele contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare nu sunt supuse dispozițiilor prezentei legi", astfel încât, dacă s-a interpreta în sens contrar, s-ar ajunge la situația în care respectivele norme legale ar fi lipsite eficiență juridică.

Întrucât la data încheierii contractului de credit, împrumutatului i-a fost înmânat și un grafic de rambursare pe toată perioada contractuală, inclusiv pentru cea în care dobânda era variabilă, iar valoarea ratelor, inclusiv cea reprezentată de dobândă, era precizată într-o sumă fixă, rezultă că intimatul a avut reprezentarea exactă a sumelor plătite cu acest titlu.

În acest context, rezultă că este îndeplinită cerința ca o clauză contractuală să fie exprimată într-un limbaj ușor și inteligibil, întrucât graficul de rambursare face parte integrantă din contractul de credit, iar mențiunile acestuia conduc la lămurirea clauzelor referitoare la costul creditului, inclusiv cele care stipulează dobânda contractuală. Așadar, sunt aplicabile dispozițiile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 care exclud de la controlul caracterului abuziv al clauzelor referitoare la prețul contractului.

Prin urmare, soluția prin care instanța de apel a reținut caracterul abuziv al clauzelor referitoare la dreptul băncii de a modifica dobânda contractuală este nelegală, întrucât aceasta a fost stipulată în conformitate cu dispozițiile legale în vigoare la momentul încheierii contractului de credit, iar intervenția instanței pentru a modifica un contract ca urmare a constatării caracterului abuziv al unei clauze este exclusă.

Astfel, imposibilitatea impunerii unei clauze contractuale prin hotărâre judecătorească a fost consacrată constant în practica CJUE, sens în care trebuie evocată hotărârea pronunțată în cauza 618/10 Banco Espanol de Credito S.A., în dreptul român, aplicabil raporturilor juridice în materia nulității neexistând intervenția judecătorului în contract, în sensul celor solicitate de recurent, astfel că aceasta nu este permisă.

În ceea ce privește remediul aplicabil în situația constatării caracterului abuziv al clauzelor care definesc mecanismul de stabilire a ratei dobânzii variabile într-un contract de împrumut, recent, Curtea de Justiție a Uniunii Europene, sesizată cu o cerere de decizie preliminară cu referire la modul de interpretare a articolul 6 alin. (1) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, a statuat, prin Hotărârea din data de 25 noiembrie 2020, pronunțată în Cauza C-269/19, Banca B.SA împotriva A.A.A., că acest text de lege trebuie interpretat în sensul că, "în urma constatării caracterului abuziv al clauzelor care definesc mecanismul de stabilire a ratei dobânzii variabile într-un contract de împrumut și atunci când acest contract nu poate continua să existe după eliminarea clauzelor abuzive în cauză, dacă anularea contractului menționat ar avea consecințe deosebit de prejudiciabile pentru consumator și nu există nicio dispoziție de drept național cu caracter supletiv, instanța națională trebuie să adopte, ținând seama de ansamblul dreptului său intern, toate măsurile necesare în vederea protejării consumatorului de consecințele deosebit de prejudiciabile pe care anularea contractului menționat le-ar putea provoca. În împrejurări precum cele în discuție în litigiul principal, nimic nu se opune printre altele ca instanța națională să invite părțile să negocieze în vederea stabilirii modalităților de calcul al ratei dobânzii, cu condiția ca aceasta să stabilească cadrul negocierilor respective și ca ele să urmărească stabilirea unui echilibru real între drepturile și obligațiile cocontractanților, ținând seama printre altele de obiectivul protecției consumatorului care stă la baza Directivei 93/13."

În contextul relevat, Înalta Curte constată că instanța de apel, dacă ar fi interpretat corect dispozițiile legale ce reglementează forța obligatorie a contractului între părți, ar fi constatat că, în speță, dreptul băncii de a modifica dobânda contractuală este o consecință a caracterului variabil al dobânzii, pentru care chiar împrumutatul a optat prin cererea de creditare, iar acest aspect nu poate satisface exigențele unei analize a raportului juridic dedus judecății, din perspectiva aspectelor de nelegalitate evocate.

În aceste condiții, apreciază că se impune admiterea recursului cu privire la acest capăt de cerere, având în vedere că în cauza de față soluția instanței de apel reprezintă o modificare a contractului de credit nr. x/06.08.2007, soluție dată cu încălcarea jurisprudenței CJUE, în materia clauzelor abuzive, iar din această perspectivă, se constată că instanța de apel a procedat în mod eronat admițând apelul reclamantului.

Astfel, cu ocazia rejudecării cauzei, instanța de apel se va preocupa să răspundă criticilor formulate de părți în susținerea pretențiilor și apărărilor lor, în raport cu temeiurile de drept invocate, în condițiile în care aceasta nu s-a pronunțat asupra tuturor criticilor formulate în cauză.

Constatând că instanța de fond nu a intrat în cercetarea pretențiilor deduse judecății sub aspectul cererilor cu care a fost învestită, Înalta Curte, în aplicarea dispozițiilor art. 496 alin. (2) C. proc. civ., apreciază că se impune admiterea recursului declarat de recurenta-pârâtă D. S.A. împotriva deciziei nr. 644 din 22 martie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, cu consecința casării deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei nr. 644 din 22 martie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Admite recursul declarat de recurenta-pârâtă D. S.A. împotriva deciziei nr. 644 din 22 martie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Casează în parte decizia recurată.

Trimite cauza spre rejudecarea apelului reclamantului sub aspectul soluției asupra capătului de cerere vizând restituirea sumelor aferente clauzelor anulate.

Menține în rest dispozițiile deciziei recurate.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 22 aprilie 2021.