ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1046/2021

Ședința publică din data de 20 aprilie 2021

Asupra recursurilor civile de față;

Examinând actele și lucrările dosarului constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 2762/10.07.2017, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă în dosarul nr. x/2015 s-a respins excepția inadmisibilității cererii de constatare a caracterului abuziv al clauzelor prevăzute în contractul de credit încheiat cu A., B. și C., ca neîntemeiată.

S-a respins excepția inadmisibilității cererii de constatare a caracterului abuziv al clauzelor prevăzute în contractul de credit încheiat cu D. și E., în calitate de garanți ipotecari, ca neîntemeiată.

S-a respins excepția lipsei de interes a cererii privind constatarea caracterului abuziv al clauzelor privind dobânda variabilă, prevăzute în contractele încheiate de F., G. (art. 1.2, 5.1 și 5.3), H. și I. (art. 1.2, 5.1 și 5.4), ca neîntemeiată.

Prin aceeași hotărâre s-a admis excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei în ceea ce privește capătul de cerere nr. x al acțiunii principale, având ca obiect restituirea de către pârâtă către clienții săi a sumelor de bani percepute în baza clauzelor constatate ca abuzive, cu consecința respingerii acestui capăt de cerere.

S-a admis excepția lipsei de interes a capătului nr. 5 din cererea de intervenție principală formulată de intervenientul J., având ca obiect restituirea sumelor reprezentând contravaloarea comisionului de conversie și, în consecință, s-a respins acest capăt de cerere.

Tribunalul a admis, în parte, cererea principală formulată de reclamanta Autoritatea Națională pentru Protecția Consumatorilor în contradictoriu cu pârâta K. S.A.. Totodată, s-a admis, în parte, cererea de intervenție accesorie formulată de intervenienta L. în interesul pârâtei. S-a respins cererea de intervenție principală formulată de intervenienții M. și N., ca neîntemeiată.

S-a admis, în parte, cererea de intervenție principală formulată de intervenientul J. în contradictoriu cu pârâta K. S.A..

Tribunalul a constatat caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzei de la art. 5.1 în privința criteriului în funcție de care variază marja băncii, respectiv criteriul denumit conform deciziei băncii din contractele de credit ce au făcut obiectul procesului-verbal de constatare a contravenției nr. x din 23.03.2015, emis de reclamanta ANPC.

S-a menținut, în parte, procesul-verbal de constatare a contravenției nr. x din 23.03.2015 emis de reclamanta ANPC, în ceea ce privește clauzele constatate ca fiind abuzive și a anulat, în parte, procesul-verbal pentru restul clauzelor. A aplicat pârâtei K. S.A. sancțiunea amenzii contravenționale în cuantum de 1000 de RON. A obligat pârâta K. România S.A. la modificarea tuturor contractelor de adeziune în curs de executare ce conțin clauzele constatate ca fiind abuzive și nule absolut, prin eliminarea acestora. A constatat caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzelor din contractul de credit nr. x/10.01.2008 încheiat de intervenientul J., inserate la art. 1.3 lit. a), privind comisionul de acordare.

Tribunalul a obligat pârâta la plata către intervenientul J. a sumei de 920 CHF în echivalent RON la cursul BNR din data plății, actualizată cu indicele de inflație de la data plății, precum și la plata dobânzii legale aferente acestei sume, ce se va calcula de la data rămânerii definitive a hotărârii și până la data plății efective.

Prin hotărâre s-a respins în rest cererea principala, ca neîntemeiată. De asemenea, s-a respins, în rest, cererea de intervenție principală formulată de intervenientul J., ca neîntemeiată.

Reclamanta ANPC a fost obligată să plătească pârâtei cheltuieli de judecată în sumă de 2000 RON, reprezentând onorariu avocat. Tribunalul a compensat cheltuielile de judecată între intervenientul J. și pârâtă și a obligat pârâta la plata către intervenientul J. a sumei de 500 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentințe au formulat apel Autoritatea Națională pentru Protecția Consumatorilor, K. S.A., J., M. și N..

Prin decizia civilă nr. 2420A din 29 noiembrie 2018, Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a respins, ca nefondate, apelurile declarate de apelanții Autoritatea Națională pentru Protecția Consumatorilor, J., M. și N., împotriva sentinței civile nr. 2762 din 10.07.2017, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2015, în contradictoriu cu intimata L. și K. S.A..

A admis apelul declarat de apelanta K. S.A. împotriva aceleiași hotărâri pe care a schimbat-o, în parte, în sensul că:

A respins cererea de intervenție principală formulată de J., ca neîntemeiată.

A menținut celelalte dispoziții ale sentinței atacate.

A obligat intimata A.N.P.C. să plătească apelantei K. S.A. suma de 2000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu avocat.

Împotriva deciziei pronunțate de instanța de apel au declarat recurs principal intervenientul J. și pârâta O. S.A. (fosta K. SA) și recurs incident Autoritatea Națională pentru Protecția Consumatorilor (ANPC).

Recursul declarat de recurentul-intervenient J.;

Prin cererea de recurs, recurentul J. a solicitat admiterea recursului, casarea în totalitate a deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare în vederea admiterii în totalitate a cererii de intervenție principală în sensul:

- constatării nulității absolute, și a clauzelor abuzive inserate în art. 1.3 lit. c), 4.2, 5.1 (în totalitate), 5.4, 5.5, 6.3 din contractul de credit nr. x din 10.01.2008 încheiat între J. și K. S.A. și obligarea băncii pârâte la modificarea acestora;

- constatării nulității absolute a actului adițional nr. x/20.09.2010 la contractul de credit si restituirea sumelor încasate de bancă în baza actului adițional, sume ce urmează a fi reactualizate în funcție de indicele de inflație la data plații acestora și la care se aplică dobânda legală calculată de la data încasării până la data restituirii efective;

- stabilizării cursului de schimb CHF/LEU pentru calculul fiecărei rate succesive datorate de recurent la cursul CHF/LEU valabil la data încheierii contractului de credit nr. x și anume 10.01.2008, începând cu data scadenței primei rate și până la finalizarea raporturilor contractuale dintre părți;

- modificării clauzelor contractuale, în sensul eliminării acestor clauze abuzive din contract și obligarea băncii la restituirea către recurent a sumelor de bani încasate în temeiul clauzelor abuzive constatate de instanță ca atare, sume ce urmează a fi reactualizate în funcție de indicele de inflație la data plății acestora și la care se aplică dobânda legală calculată de la data încasării până la data restituirii efective;

- obligării intimatei-pârâte la plata către recurent a sumei de 11000 CHF la cursul BNR din ziua efectuării plații cu titlu de daune morale.

Recurentul a criticat decizia pronunțată de instanța de apel, întemeindu-se pe cazurile de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivelor de recurs recurentul a prezentat următoarele argumente:

În ceea ce privește comisionul de acordare reglementat de art. 1.3 lit. a) din contract, instanța de apel a apreciat că redactarea clauzei din contract este realizată într-un limbaj clar și ușor de înțeles pentru orice consumator mediu informat, iar lipsa definirii termenului - acordare - nu duce automat la calificarea ca abuzivă a clauzei atât timp cât termenul este folosit în mod curent.

În ceea ce privește comisionul de conversie reglementat de art. 1.3 lit. c) din contract, instanța de apel a apreciat că nu s-a creat un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților în detrimentul consumatorului.

Recurentul consideră instanța de apel a dat o interpretare greșită prevederilor art. 4 alin. (1) și (2) din Legea nr. 193/2000, conform cărora o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bune-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților. O clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul, dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitatea consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv. Intimata nu a probat caracterul negociat al acestei clauze. Recurentul susține că nu a avut posibilitatea să negocieze clauza, iar comisionul de acordare nu este definit în cuprinsul contractului pentru ca să fie în deplină cunoștință cu privire la motivele pentru care sunt percepute sume de bani cu acest titlu.

Atât timp cât funcția și destinația comisionului nu au fost evidențiate în contract, orice consumator se află într-o poziție dezavantajată și în imposibilitatea de negociere a comisionului.

Această clauză contractuală nu a fost negociată direct cu recurentul în calitate de consumator, fiind de natură a crea, în detrimentul său, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților și reprezintă o clauză abuzivă, sancționată, potrivit legii, cu nulitatea absolută. Pe cale de consecință, apreciază că este necesară restituirea de către bancă a sumelor încasate cu titlu de comision de acordare.

Totodată, perceperea unui comision doar pentru acordarea creditului, adică pentru simpla exercitare a obiectului de activitate al intimatei-pârâte, într-un cuantum ridicat, reprezintă un cost nejustificat, fără o contraprestație obiectivă din partea băncii.

În ceea ce privește clauzele privind dobânda variabilă, cu referire la clauzele reglementate prin art. 5.1 și 5.4 din contract, recurentul arată că instanța de apel nu a motivat în niciun fel respingerea cererii de constatare ca abuzivă a clauzelor de la art. 5.1 și 5.4 din contract. Consideră că instanța de apel motivează în mod contradictoriu decizia sa. În acest sens arată că, pe de o parte, constată că instanța de fond a apreciat că art. 5.4 conține o clauza abuzivă, doar prin corelare cu art. 5.1., iar, pe de altă parte, instanța de apel consideră că aceste clauze nu sunt abuzive, respingând în totalitate atât apelul ANPC, cât și apelul său.

Recurentul consideră că prin respingerea cererii de constatare a caracterului abuziv al clauzelor stabilite la art. 5.1 și 5.4 din contract au fost încălcate următoarele norme materiale: pct. 1 lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000, art. 3 alin. (1) și (2) din Directiva Consiliului Europei nr. 93/13/CEE/05.04.1993, art. 1 alin. (3) și art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.

Clauzele menționate dau dreptul băncii să modifice în mod unilateral marja, fără un motiv întemeiat și specificat în contract, prin necircumstanțierea în niciun fel a unor elemente sau a unor criterii obiective care să-i permită acesteia să o modifice în mod unilateral, decizia băncii în acest sens fiind una discreționară și imposibil de controlat de către consumator. Clauza stabilită la art. 5.1 este abuzivă și din perspectiva lipsei caracterului previzibil, în lipsa descrierii cazurilor când ar putea să fie modificată, prevederile sale fiind echivoce și lipsite de claritate, motiv pentru care se impune eliminarea sa din contractul de credit.

Recurentul consideră că intimata nu a reușit să justifice existența unei motivații temeinice în accepțiunea lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000, care să genereze modificarea unilaterală a marjei băncii și care să poată fi verificată în mod obiectiv și nu a indicat o formulă de calcul pentru marja băncii aplicată la momentul încheierii contractului de credit.

Conform art. 75 și art. 76 din Legea nr. 296/2004 privind Codul consumatorului, contractele de credit trebuie să conțină clauze clare, corecte, care să nu determine interpretări echivoce și pentru înțelegerea cărora să nu fie necesare cunoștințe de specialitate, art. 77 prevăzând că în caz de dubiu asupra interpretării unor clauze contractuale, ele vor fi interpretate în favoarea consumatorului.

Clauzele contractului trebuie să confere, așadar, dobânzii un caracter determinabil, care presupune ca momentul exigibilității obligației ce reprezintă obiectul contractului să determine, în mod obiectiv, întinderea acesteia (în cazul de față cuantumul dobânzii).

Recurentul susține că este imposibilă determinarea modalității în care intimata, lună de lună, a calculat în mod discreționar cuantumul dobânzii, fapt ce echivalează cu o nerespectare a caracterului determinabil al dobânzii.

Invocă și dispozițiile art. 3 din Directiva nr. 93/13/CEE, susținând că părțile trebuie să acționeze cu bună-credință, atât la negocierea și încheierea contractului, cât și pe parcursul executării acestuia, neputându-se înlătura sau limita această obligație.

În ceea ce privește dobânda penalizatoare reglementată prin art. 5.5 din contract, recurentul consideră că instanța de apel a dat o interpretare greșita prevederilor art. 4 alin. (1) și (2) din Legea nr. 193/2000.

Susține că această clauză este abuzivă conform pct. l lit. i) din Lista anexă a Legii nr. 193/2000, în temeiul căruia are caracter abuziv acea clauză prin care consumatorul este obligat la plata unor sume disproporționat de mari în cazul neîndeplinirii obligațiilor contractuale, comparativ cu pagubele suferite de comercianți, clauza referitoare la dobânda penalizatoare constituind clauză penală, care este nulă și, mai mult, nici această clauză nu a fost negociată.

În ceea ce privește clauza de risc valutar din art. 6.3 din contract (cu privire la stabilizarea cursului CHF/Leu la data încheierii contractului de credit, 10.01.2008, recurentul susține că instanța de apel a interpretat și aplicat în mod greșit dispozițiile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, apreciind, în mod eronat, că această clauză este exceptată de la analiza instanței, deoarece se asociază cu definirea obiectului principal, fiind, totodată, exprimată într-un limbaj clar și ușor inteligibil; în mod contradictoriu, a purces totuși la analizarea acestei clauze pe care în final a apreciat-o ca nefiind abuzivă.

Recurentul arată că aceste clauze sunt exceptate de la aprecierea caracterului abuziv, doar în măsura în care au fost redactate de profesionist în mod clar și inteligibil.

Cerința potrivit căreia o clauza contractuală trebuie redactată în mod clar și inteligibil, așa cum a reținut CJUE, trebuie înțeleasă în sensul că este necesar ca și contractul să expună în mod transparent funcționarea corectă a mecanismului la care se referă clauza respectivă, precum și, dacă este cazul, relația dintre acest mecanism și cel prevăzut prin alte clauze, astfel încât consumatorul să fie în măsura să evalueze, pe baza unor criterii precise și inteligibile, consecințele economice care rezultă din aceasta în ceea ce îl privește (cauza Andriciuc pct. 43), cerință prevăzută și de art. 4 alin. (2) și art. 5 din Directiva 93/13.

În acest sens, CJUE a statuat că revine instanței naționale obligația să verifice dacă, în cauza respectivă, au fost comunicate consumatorului toate elementele care pot avea un efect asupra întinderii obligației sale și care-i permit acestuia să evalueze, printre altele, costul total al împrumutului său.

Or, recurentul apreciază că, în cuprinsul contractului de împrumut supus cenzurii nu pot fi identificate elemente care să facă dovada că intimata-pârâtă și-a îndeplinit în mod adecvat obligația de informare care să confere clauzei respective caracter clar și inteligibil.

Recurentul mai susține și faptul că instanța face o aplicare greșită a principiului nominalismului monetar prevăzut de art. 1578 C. civ. din 1864, menționând că părțile ar încălca această normă cu caracter de lege. Clauza referitoare la rambursarea ratelor în aceeași monedă relevă un mecanism care, în contextul declarării nulității sale, nu aduce în fond prin consecința sa, constând în necesitatea plăților în moneda națională, atingere principiului nominalismului monetar, atâta vreme cât în realitate părțile din contract s-au raportat la CHF, ca un criteriu de evaluare a creditului și plăților. Se arată că dispoziția art. 1578 C. civ., chiar aplicabilă în cauză, nu poate împiedica instanța să dea efect cu prioritate normelor de drept european, atât celor transpuse, cât și celor cu aplicabilitate directă, astfel cum au fost interpretate de către instanța europeană în jurisprudența sa.

În lumina considerentelor Directivei nr. 93/13/CEE, în speță, nici anterior și nici în momentul încheierii contractului de credit, între părți nu a avut loc o negociere a clauzei de risc valutar, iar în condițiile în care pe parcursul derulării contractului, reclamantul a achitat suplimentar pârâtei sume apreciabile de bani, decurgând din variația cursului de schimb CHF/RON, calculate atât asupra debitului principal cât și a dobânzii lunare, există un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în defavoarea consumatorilor, neexistând o contraprestație a băncii pentru sumele încasate în plus.

Totodată, în temeiul jurisprudenței CJUE, clauza care impune suportarea de către reclamantul-consumator a riscului valutar nu expune în mod transparent funcționarea concretă a mecanismului de schimb al monedei străine la care se referă clauza respectivă, precum și relația dintre acest mecanism și cel prevăzut prin alte clauze referitoare la deblocarea împrumutului, astfel încât consumatorul să poată să evalueze, pe baza unor criterii clare și inteligibile, consecințele economice care rezultă din aceasta în ceea ce îl privește.

Consideră că revizuirea efectelor contractului corespunde acordului de voință al părților, întrucât hipervalorizarea CHF deturnează contractele de la scopul în vederea cărora au fost încheiate, schimbând natura acestora, astfel că executarea lor, în contextul actual, nu mai corespunde voinței părților de la momentul încheierii contractului.

Riscul valutar se materializează în obținerea de către bancă a unui câștig injust în detrimentul consumatorului, contrar principiului echității și bunei-credințe, principii ce trebuie să guverneze relațiile contractuale.

Cu privire la art. 5 din Directiva 93/13/CEE privind clauzele abuzive, CJUE a statuat că, pentru un consumator, informarea, înaintea încheierii unui contract, cu privire la condițiile contractuale și la consecințele pe care le produc, este de o importanță fundamentală, iar cerința privind transparența clauzelor contractuale trebuie înțeleasă în mod extensiv.

Referitor la înghețarea cursului de schimb valutar CHF/Leu la valoarea de la data încheierii și semnării convenției, având în vedere caracterul abuziv al clauzelor de suportare a riscului valutar exclusiv de către cumpărători, recurentul solicită înghețarea cursului de schimb valutar CHF/Leu, pentru efectuarea plăților în temeiul convenției încheiate, la valoarea de la data încheierii și semnării convenției, calcularea și plata ratelor de rambursare a creditului la această valoare pe întreaga perioadă de valabilitate a contractului și restituirea sumelor plătite în plus către recurent.

În ceea ce privește art. 4.2 din contract, referitor la dreptul de a alege societatea de asigurare, instanța de apel a interpretat, în mod greșit, principiul libertății de alegere a unei persoane și art. 4 din Legea nr. 193/2000, apreciind că atâta timp cât i s-a acordat recurentului posibilitatea de alegere dintr-o listă de societăți de asigurare, nu s-ar fi încălcat acest drept.

Consideră că i-a fost îngrădit dreptul de alegere sub aspectul posibilității de a încheia un contract de asigurare. Totodată, s-a creat un dezechilibru contractual semnificativ prin prisma sumelor ce trebuie achitate în mod obligatoriu către asigurătorul ales de bancă, prin aceea că această clauză nu a făcut obiectul negocierii (fiind preformulată) și că este contrară cerințelor bunei-credințe, astfel cum prevăd dispozițiile art. 4 din Legea nr. 193/2000.

Recurentul susține că intimata i-a impus, prin clauzele contractuale, să încheie prin P. o asigurare de viață și una de locuință, având drept scop final garantarea creditului, prin impunerea contractului și a clauzelor de asigurare ale Asigurătorului. Astfel, prin aceste practici, consideră că intimata i-a îngrădit dreptul de a alege cea mai avantajoasă ofertă sau cele mai avantajoase clauze de asigurare ale asigurătorului Q..

Consideră că prin lipsa unor "clauze de incapacitate parțială", banca a prejudiciat recurentul cu peste 1000 CHF, perioada cât a fost efectiv internat în spital.

În ceea ce privește constatarea nulității absolute a actului adițional nr. x/20.09.2010 la contractul de credit nr. x/10.01.2008 și restituirea către recurent a sumelor încasate de pârâtă în baza actului adițional, sume ce urmează a fi reactualizate în funcție de indicele de inflație la data plății acestora și la care se aplică dobânda legală calculată de la data încasării până la data restituirii efective, recurentul a motivat că instanța de apel a făcut aplicarea greșită a art. 968 C. civ. de la 1864.

Astfel, consideră că instanța de apel a apreciat, în mod netemeinic, că recurentul nu ar fi răsturnat prezumția valabilității cauzei actului adițional încheiat între părți.

Recurentul apreciază că, în speță, cauza actului adițional este prohibită de lege și anume de O.U.G. nr. 50/2010.

Dobânda variabilă calculată după o dobândă internă a fost transformată în Libor + o marjă fixă mult mai mare decât cea inițială, lăsându-1 pe recurent cu rate pe încă 25 de ani, vulnerabil la creșterile referințelor din piețe.

Precizează că este adevărat că dobânda a fost majorată anterior semnării actului adițional, respectiv în urma notificării nr. x/17.04.2009, pe care pârâta susține că a transmis-o, însă nu a făcut aceasta dovadă. Ulterior, prin actul adițional din 20.09.2010 încheiat cu recurentul, banca menționează că valoarea marjei fixe este de 6.3%, în următorul context:

"Banca poate modifica valoarea marjei fixe, în valoare de 6.3%, din componenta ratei dobânzii doar ca urmare a unor modificări legislative care impun în mod expres acest lucru".

Contrar susținerii instanței de apel, recurentul nu a consimțit în niciun caz la majorarea marjei, ci a fost obligat să semneze actul adițional.

Susține că numai marjele stabilite inițial sunt singurele care pot fi luate în considerare și la momentul actual, neexistând nicio justificare rezonabilă și pertinentă pentru aplicarea altora, în sprijinul acestei susțineri venind dispozițiile art. 9 indice 3 lit. g) pct. 3 din O.G. nr. 21/1992.

Astfel, constatarea caracterului abuziv al clauzelor nu trebuie nici să conducă la o intervenție a instanței în contract contrară autonomiei de voință, însă nici să contribuie la blocarea în continuare a derulării contractului.

Intervenția instanței asigură eliminarea clauzelor abuzive din contract, reechilibrând dezechilibrul existent între părți la momentul încheierii contractului, cu posibilitatea și necesitatea continuării derulării contractului, cu eliminarea clauzelor contrare cerințelor aplicabile în raporturile dintre profesioniști și consumatori.

Mai susține și faptul că, în cauza C-241/98, Curtea de Justiție a Uniunii Europene recunoaște judecătorului puterea de a declara din oficiu, ca nule, clauzele abuzive ale unui contract și că nu pot fi ignorate a prevederilor art. 9

3

, lit. g) din O.G. nr. 21/1992 privind protecția consumatorilor.

Recurentul consideră că instanța de apel a încălcat și dispozițiile art. 478 alin. (2) C. proc. civ., întrucât mod nelegal, a apreciat că în fața instanței de fond, prin cererea de intervenție nu ar fi contestat și comisionul de administrare de la pct. II 3 din actul adițional, deși în cererea de intervenție, la pagina 16, recurentul susține că a contestat acest comision.

Invocând cele statuate de art. 35 alin. (1) lit. b) din O.U.G. nr. 50/2010, recurentul consideră că actul adițional a fost implementat tocmai pentru a nu se aplica prevederile O.U.G. nr. 50/2010, iar acesta trebuie să fie declarat nul pentru cauza ilicită.

Recurentul critică și faptul că graficul de rambursare i-a fost înmânat exclusiv în limba engleză (dovada a relei-credințe a pârâtei), susținere invocată atât în fond, cât și în apel, susținând că instanța de apel nu a motivat deloc această critică.

În ceea ce privește capătul de cerere prin care a solicitat modificarea clauzelor contractuale, în sensul eliminării acestor clauze abuzive din contract și obligarea pârâtei la restituirea către recurent a sumelor de bani încasate în temeiul clauzelor abuzive constatate de instanță ca atare, sume ce urmează a fi reactualizate în funcție de indicele de inflație la data plății acestora și la care se aplică dobânda legală calculată de la data încasării până la data restituirii efective, recurentul apreciază că instanța de apel nu a motivat deloc acest capăt de apel, fiind în această situație aplicabil motivul de nelegalitate reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Singura apreciere este făcută cu privire la apelul declarat de ANPC, în care instanța a reținut că aceasta nu a adus critici cu privire la soluția de admitere a excepției lipsei calității procesuale active a ANPC pe acest capăt de cerere, însă instanța de apel nu a făcut nicio referire la criticile din apel formulate de recurent.

Susține că în materia contractelor de consum legiuitorul național și cel european a urmărit în anumite ipoteze atenuarea principiului pacta sunt servanda, dând instanței de judecată posibilitatea de a modifica clauzele unui contract, contrar a ceea ce a susținut instanța de fond sau de a-1 anula în măsura în care reține că acesta cuprinde clauze abuzive. Aceasta intervenție nu este de natură să înfrângă principiul forței obligatorii a contractelor consacrat de art. 969 alin. (1) C. civ., întrucât libertatea contractuală nu este una absolută. Forța juridică deplină este recunoscută numai acelor convenții care nu intră în conflict cu principiul constituțional al bunei-credințe și cu bunele moravuri, în caz contrar, el nu poate fi opus părților, terților sau instanței de judecată.

Mai mult decât atât, prezenta cauză își găsește temeiul de drept în legislația specială și derogatorie de la dreptul comun al protecției consumatorilor. Această împrejurare face ca prevederile art. 969 C. civ. de la 1864 să nu-și găsească incidența, deoarece lipsește condiția caracterului legal al convențiilor.

În ceea ce privește petitul referitor la rambursarea către recurent a sumelor plătite nedatorat în temeiul clauzelor nule, s-a reținut că principiul restituito in integrum impune ca tot ceea ce s-a executat în temeiul unui act juridic inexistent sau lovit de nulitate să fie restituit, acest principiu decurgând din cel al retroactivității efectelor nulității.

Temeiul restituirii prestațiilor îl constituie și principiul care interzice îmbogățirea unei persoane în dauna alteia fără o cauză legitimă. Odată dispărută cauza legitimă, ca efect al pronunțării nulității absolute, rezultă că toate prestațiile executate în temeiul clauzelor nule trebuie întoarse.

De asemenea, consideră că în speță sunt întrunite și condițiile plății nedatorate, în cazul executării unei obligații nule.

Recurentul susține că pârâta nu a acționat cu bună-credință, aceasta având obligația de a explica riscurile clienților, de a le pune la dispoziție informațiile necesare, astfel încât aceștia să aibă posibilitatea de a evalua consecințele economice ale contractării creditelor. Având în vedere pozițiile de inegalitate de pe care acționează părțile și, în vederea asigurării unei angajări în deplină cunoștința de cauză a consumatorului în contractele de credit, este instituita în sarcina operatorului economic - banca, care are o poziție dominanta în raport cu consumatorul, obligația informării în mod complet, corect și precis a celui din urmă cu privire la aspectele esențiale ale produsului/serviciului oferit (art. 18 din O.G. nr. 21/1992) și, cu privire la implicațiile îndatorării și la riscurile reprezentate de volatilitatea cursului valutar, astfel cum reiese din O.UG. nr. 50/2010.

Astfel, în lipsa informării în mod complet, corect și precis a reclamantului cu privire la aspectele esențiale ale produsului/serviciului oferit, acesta nu a avut posibilitatea de a determina consecințele economice ale clauzelor contractuale în baza unor criterii clare și precise.

În ceea ce privește obligarea pârâtei la plata către recurent a sumei de 11000 CHF, la cursul BNR din ziua efectuării plății, cu titlu de daune morale, recurentul susține că instanța de apel a interpretat în mod greșit art. 998 C. civ. și art. 999 C. civ. de la 1864.

Recurentul menționează că, pe parcursul derulării contractului de credit, din cauza stresului suferit prin împovărarea de către bancă, s-a îmbolnăvit de o boala incurabilă, fiind obligat să renunțe la slujba pe care o deținea și să intre în șomaj, venitul micșorându-se considerabil.

Prin urmare, contrar susținerii instanței de apel, în cauză sunt întrunite cumulativ condițiile angajării răspunderii civile delictuale a pârâtei, sub forma daunelor interese morale, respectiv existența unei fapte ilicite - banca, profitând de starea de nevoie în care s-a aflat, a stipulat clauze abuzive în contractul încheiat, obținând sume de bani ca urmare a nerespectării dispozițiilor Legii nr. 193/2000, iar apoi a modificat unilateral convenția. Există un prejudiciu moral cert și nereparat - starea de teamă, de stres și de incertitudine resimțită de recurent, ca urmare a faptului ca banca a mărit în mod discreționar rata dobânzii, cuantumul acesteia devenind astfel și mai greu de anticipat, starea de revoltă cu privire la sumele percepute de pârâtă care a profitat de starea de nevoie a recurentului pentru a-și impune condițiile contractuale și a percepe abuziv sume importante de bani.

Recurenta-pârâtă O. S.A. a depus întâmpinare la recursul formulat de recurentul-intervenient, la 19 iulie 2019, în termen legal, prin care a solicitat respingerea recursului, ca neîntemeiat și menținerea ca legală și temeinică a deciziei recurate, precum și obligarea recurentului-intervenient la plata cheltuielilor de judecată.

La 19 iulie 2019, în termen legal, a depus întâmpinare intimata-pârâtă L. prin care a solicitat respingerea, ca neîntemeiat, a recursului declarat de recurentul-intervenient J.. De asemenea, a solicitat obligarea recurentului-intervenient la plata cheltuielilor de judecată.

La 18 iulie 2019, în termen legal, intimata-reclamantă Autoritatea Națională pentru Protecția Cosumatorilor a depus întâmpinare prin care a solicitat admiterea recursului declarat de recurentul-intervenient J..

În ceea ce privește recursul incident declarat de Autoritatea Națională pentru Protecția Consumatorilor, se constată că prin cererea recurs se invocă nelegalitatea deciziei pronunțate de instanța de apel decurgând din greșita aplicare a normelor de drept material și a normelor din domeniul protecției consumatorului reglementate prin Legea nr. 193/2000.

Făcând referire la clauza pe care o conține art. 6.3 prevăzut la Secțiunea 6 - Rambursare, recurenta apreciază că, în mod greșit, a reținut instanța de apel faptul ca examinarea unei astfel de clauze excedează analizei prin prisma Legii nr. 193/2000. Instanțele naționale au dat curs unei asemenea analize, iar în Cauza Arpad Kasler contra OTP, Curtea de justiție a Uniunii Europene a reținut că plata ratelor la un curs valutar diferit de cel care a fost luat în considerare la data la care s-a încheiat contractul de credit poate fi considerată de către instanță o clauză abuzivă.

Clauza care stabilește realizarea plății ratelor unui credit în moneda străină nu face parte din preț și poate fi analizată în ceea ce privește caracterul său abuziv. Ea poate fi considerată abuzivă de către instanța națională, în măsura în care diferența dintre rata de schimb de la data acordării creditului și cel de la data plății ratelor este una foarte mare contractul nu a fost negociat de către părți, iar banca a ascuns clientului riscul la care se supune. În aceste condiții, în cazul în care clauza este considerată abuzivă va fi lăsată fără efect de către instanță, plățile realizate în temeiul ei urmând să fie returnate, alături de dobânda legală aferentă.

În privința prevenirii impactului dramatic pe care 1-a avut asupra consumatorilor creșterea cursului valutar, recurenta invocă faptul că Banca nu a respectat prevederile art. 7 din Regulamentul Băncii Naționale nr. 17/12.12.2012.

Susține faptul că Banca a informat, în mod eronat, consumatorul înainte de încheierea contractului, când nu numai că nu a expus riscurile valutare aferente unei monede străine, dar a și prezentat moneda CHF ca fiind una stabilă și sigură, determinând astfel consumatorii să ia o decizie de tranzacționare pe care nu ar fi luat-o dacă ar fi avut toate informațiile, precum și faptul că nici prin contract consumatorii nu au fost informați cu privire la riscul valutar, nici măcar după impunerea obligației de către BNR.

Recurenta-reclamantă consideră că fluctuația cursului de schimb constituie prin sine însăși o împrejurare care să determine a se reține caracterul abuziv al clauzelor privind rambursarea sumei împrumutate, fiind îndeplinite, numai pentru acest considerent, condițiile prevăzute de art. 4 din Legea nr. 193/2000.

Or, clauzele privind suportarea riscului valutar sunt lipsite de claritate și necesită cunoștințe de specialitate pentru a le înțelege, încadrându-se, astfel, în cerințele art. 1 din Legea nr. 193/2000.

Creditoarea și-a asumat o poziție favorabilă, deoarece a continuat să încaseze, integral, dobânzile și comisioanele, iar riscul fluctuațiilor de curs valutar, care este considerabil în cazul CHF a fost suportat doar de către consumatori.

Totodată, o astfel de variație de curs valutar nu era, în mod rezonabil, previzibilă la momentul contractului și nici nu a avut posibilitatea negocierii vreunei clauze contractuale, contractul fiind unul de adeziune. Deși banca nu i-a informat cu privire la riscul fluctuațiilor de curs valutar, pretinde de la consumatori plata unor sume disproporțional de mari comparativ cu suma acordată în 2007, când a fost încheiat contractul, asigurându-și un profit nejustificat, fondat pe un dezechilibru contractual.

Consumatorii sunt persoane mediu avansate și mediu diligente care nu puteau face abstracție de faptul că fluctuațiile cursului valutar afectează participanții unei piețe libere în cazul contractului de împrumut bancar.

Recurenta consideră că sunt îndeplinite condițiile cerute de art. 4 din Legea nr. 193/2000, art. 78 din Legea nr. 296/2004 și art. 2 pct. 16 din O.G. nr. 21/1992, în sensul că aceste clauze sunt abuzive, deoarece nu au fost negociate direct și au creat un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în defavoarea consumatorilor, contrar cerințelor bunei-credințe.

Susține că este abuzivă clauza privind dreptul profesionistului de a debita automat orice cont al consumatorului. În plus, precizează că abuzul rezultă din lipsa oricăror criterii care să individualizeze conturile ce pot fi debitate automat, în condițiile în care consumatorii au dreptul de a-și deschide conturi bancare cu destinații speciale. Sumele din conturi, afectate anumitor scopuri, pot crea prejudicii pentru titularii respectivelor conturi sau pentru terțe persoane, străine de convențiile de credit, cu încălcarea unor dispoziții legale imperative.

Instanța de apel a tratat, cu precădere, problema dedusă judecății, din perspectiva prevederilor de drept comun, or, în cauza de față este dedusă judecății o cerere de constatare a caracterului abuziv al unor clauze dintr-un contract de credit, consemnate într-un proces-verbal de constatare a unor clauze abuzive, iar contractul care a stat la baza întocmirii lui trebuie analizat, cu precădere din perspectiva Legii nr. 193/2000, a Directivei 93/13/CEE, a jurisprudenței CJUE și a jurisprudenței Înaltei Curți de Casație și Justiție în această materie.

Simpla informare a reclamanților în legătură cu prevederile contractului nu echivalează, în nici un fel, cu negocierea contractului, jurisprudența CJUE și a instanței supreme, fiind în concordanță cu ideea că acest tip de contracte de adeziune sunt prezumate a fi nenegociate, cât timp, potrivit art. 4 alin. (3) din Legea nr. 193/2000, clauză a fost prestabilită unilateral de comercianți, fiind de datoria comerciantului (în speță, profesionistului) de a prezenta probe în sensul negocierii clauzei, ceea ce în cauza de față nu s-a petrecut.

Referitor la clauza privind comisionul de conversie, prevăzută la art. 1.3 din contract, recurenta-reclamantă susține că, deși atât instanța de fond, cât și instanța de apel au reținut caracterul nenegociat al acestei clauze, au respins caracterul abuziv al acesteia prin greșita aplicare a prevederilor Legii nr. 193/2000.

Arată că există o practică constantă, atât a Înaltei Curți de Casație și Justiție cât și a Curții de Justiție a Uniunii Europene, cu privire la faptul că o instanță poate analiza o clauză ce se referă la obiectul principal al contractului sau la caracterul adecvat al prețului sau al remunerației, cât timp acestea nu au fost redactate în mod clar și inteligibil. Această problemă a fost tranșată în jurisprudența CJUE, jurisprudență ce este obligatorie pentru instanțele din România, sens în care invocă cauzele C-484/08 și C-241/98 ale CJUE.

Ca atare, instanțele au dreptul să examineze caracterul abuziv al clauzelor privind prețul chiar dacă acestea sunt redactate în mod clar și inteligibil, cu atât mai mult atunci când aceste clauze nu sunt redactate într-un limbaj clar și inteligibil, astfel încât se poate afirma că instanțele nu au doar dreptul, ci au, chiar, această obligație, iar sintagma "limbaj clar și inteligibil" trebuie analizată nu din perspectiva dreptului comun, ci din perspectiva legislației speciale privind protecția consumatorului. În acest sens, consideră că sunt relevante concluziile la care a ajuns CJUE în cauza C-26/13 (Arpad Kasler împotriva OTP Jelzalogbank Zrt), expuse în paragrafele 67, 72, 73, 74 și mai ales paragraful 75.

Față de comisionul de conversie, recurenta susține că acesta nu a fost niciodată negociat cu consumatorii. Potrivit art. 4 alin. (3) din Legea 193/2000, dacă un comerciant pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul este de datoria lui să prezinte probe în acest sens.

Destinația acestui comision nu a fost inclusă în contract, astfel încât să fie cunoscută de consumator. Scopul pentru care a fost perceput comisionul, destinația acestuia, trebuia să se regăsească în cuprinsul contractului de credit la momentul încheierii acestuia, astfel încât să ofere reclamantului toate informațiile necesare în raport de care să încheie sau nu contractul respectiv.

Astfel, prin neintroducerea în cadrul contractelor a contraprestațiilor băncii în schimbul unei sume de bani, se poate observa dezechilibrul contractual. Mai mult, banca nu explică nicăieri de ce acest comision este stabilit ca un procent de 3% din soldul creditului, nefiind identificate în vreun fel costurile efective pe care banca le-ar fi putut suporta cu conversia.

Față de cele expuse consideră faptul că acest comision de conversie se circumscrie prevederilor de la lit. b) din Anexa 1 la Legea nr. 193/2000.

Pentru prestarea serviciilor de administrare a creditului, banca obține un profit sub forma dobânzii. Comisionul fiind o dobândă ascunsă, acesta nu poate fi considerat un preț al banilor.

Cu privire la clauzele contractuale referitoare la dobânda percepută, recurenta redă conținutul clauzelor pe care le conțin art. 5.4. și art. 5.5 din contract și precizează faptul că aceste clauze, nu a fost negociate cu petenții, în condițiile în care au fost redactate în prealabil, iar consumatorul nu a avut posibilitatea de a influența conținutul respectivelor clauze, așa cum se menționează în art. 3 pct. 2 din Directiva 93/13.

Clauza care permite băncii modificarea unilaterală a dobânzii stabilită prin contract, în lipsa unui criteriu clar și previzibil, creând în acest mod un dezechilibru semnificativ între prestațiile reciproce ale părților, contrar bunei-credințe și de natură a prejudicia consumatorul, prezintă caracterul abuziv în sensul art. 4 din Legea nr. 193/2000.

Recurenta susține că, în speța de față, consumatorilor le este imposibil să determine modalitatea în care va fi calculată dobânda, fapt ce echivalează cu o nerespectare a caracterului determinabil al dobânzii, încălcându-se nu numai dispozițiile legislației protecției consumatorilor, ci și prevederile art. 948 pct. 3 și art. 964 C. civ., care se sancționează cu nulitatea absolută lipsa caracterului determinabil al obiectului tocmai pentru a proteja interesele persoanelor ce se află în situația consumatorilor. Acest aspect este susținut și prin Decizia nr. 3913/13.11/2013 pronunțată de către Înalta Curte de Casație și Justiției, în dosarul nr. x/2011.

Apreciază că, prin modul deosebit de elaborat de redactare a textelor, claritatea și coerența clauzelor se disipează, pierzându-se astfel din înțelesul contextual general, fiind redactate într-un limbaj ce utilizează terminologii de tehnică financiar-bancară, neaccesibil marii mase a clientelei.

Coroborând textul legal precizat cu situația de fapt constatată de către agenții constatatori în cuprinsul procesului-verbal de constatare a contravenției, se poate observa corecta încadrare a faptelor pe dispozițiile Legii nr. 193/2000.

Mai mult, consideră că semnătura clienților înscrisă pe formularele de contracte de credit prin care aceștia înțeleg să desfășoare raporturi contractuale cu banca nu este de natură a suplini acordul lor și asupra modificărilor ulterioare survenite la nivelul contractelor, asupra necesității acestor modificări existând suspiciunea de a nu fi corect și legal informați.

Arată că modificările de structură intervenite la nivelul obligațiilor create în sarcina clientului, fără a se face dovada existenței consimțământului ambelor părți conferă legitimitate deplină procesului-verbal de control încheiat în cauză.

Nu pot fi primite nici aspectele conform cărora dreptul băncii de a modifica, în tot sau în parte, tarifele și comisioanele, precum și modalitatea prin care aceste majorări sunt aduse la cunoștința clienților sunt prevăzute în contractul negociat direct cu clienții, câtă vreme este vorba de acte juridice bilaterale, care presupun acordul de voință valabil exprimat al ambelor părți.

Mai mult, având în vedere faptul că dobânda constituie elementul esențial într-un contract de credit bancar, orice clauză nelegală, cu incidență asupra dobânzii, este de natură a afecta grav normală derulare a raporturilor contractuale.

În subsidiar, recurenta-reclamantă solicită respingerea cererii de acordare a onorariului avocațial în cuantum de 2000 RON.

În privința cheltuielilor de judecată solicitate de către O. S.A. arată faptul că, deși a fost admis apelul formulat de către aceasta, nu a fost schimbată sentința civilă apelată cu privire la reclamantă, ci cu privire la intervenția principală formulată.

În aprecierea cuantumului onorariului, instanța trebuia să aibă în vedere atât valoarea pricinii, cât și proporționalitatea onorariului cu volumul de muncă presupus de pregătirea apărării în cauză, determinat de elemente precum complexitatea, dificultatea sau noutatea litigiului.

Recurenta consideră că este justificată reducerea onorariului achitat de parte avocatului. Faptul că avocatul a determinat, exclusiv în limitele prerogativelor legale și statutare, conferite profesiei de avocat, soluționarea cererii "la numai două termene" reprezintă un motiv de reducere a onorariului avocațial, diligenta profesională a reprezentantului instituției A.N.P.C. conducând la soluționarea cererii într-un timp foarte scurt, scopul apărătorului pârâtei fiind acela de tergiversare și amânare.

Totodată, practica în această materie a Curții Europene a Drepturilor Omului statuează în sensul că partea care a câștigat procesul nu va putea obține rambursarea unor cheltuieli decât în măsura în care se constată realitatea, necesitatea și caracterul lor rezonabil (cauzele Costin împotriva României, Străin împotriva României, Stere și alții împotriva României, Raicu împotriva României).

Dispozițiile legii privind organizarea și exercitarea profesiei de avocat consacră principiul obligativității respectării contractului de asistență judiciară exclusiv între părțile contractante.

Prin reducerea cuantumului onorariului avocațial pus în sarcina părții care a pierdut procesul, instanța nu intervine în contractul de asistență judiciară și nu-1 modifică, în sensul diminuării sumei convenite cu titlu de onorariu, ci doar apreciază în ce măsură onorariul părții care a câștigat procesul trebuie suportat de partea care se află în culpă procesuală.

Dreptul de a pretinde despăgubiri pentru prejudiciile cauzate printr-o faptă ilicită, ca orice drept civil, este însă susceptibil de a fi exercitat abuziv.

Jurisprudența C.E.D.O este relevantă sub aspectul principiului pe care îl degajă și anume, acela că cheltuielile de judecată efectuate în proces urmează să fie recuperate de partea care are câștig de cauză numai în măsura în care au constituit cheltuieli necesare, reale și rezonabile.

Proporționalitatea onorariului avocațial cu valoarea ori complexitatea cauzei și cu munca prestată de avocat reprezintă o chestiune de temeinicie, aceasta justificând reducerea onorariului avocațial, astfel încât acesta să reflecte valoarea muncii depuse de apărător pe parcursul prezentului litigiu.

Față de considerentele expuse solicită respingerea cheltuielilor de judecată acordate de către instanța de apel, ca neîntemeiate și nefondate.

În consecință, recurenta ANPC solicită admiterea recursului incident formulat, casarea, în parte, a deciziei civile nr. 2420A/29.11.2018 și reținerea cauzei spre rejudecare cu consecința menținerii în integralitate a Procesului-Verbal de Constatare nr. x/23.03.2015, ca temeinic și legal.

Recurenta-pârâtă O. S.A. a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului incident formulat de reclamanta Autoritatea Națională pentru Protecția Consumatorilor, ca nefondat și obligarea la plata cheltuielilor de judecată din recurs.

Recursul de declarat de recurenta-pârâtă O. SA

Prin cererea de recurs a solicitat admiterea recursului și casarea în parte a deciziei recurate, numai în ceea ce privește soluția de respingere în parte a apelului pe care l-a exercitat și modificarea în parte a deciziei în sensul admiterii în integralitate a apelului împotriva încheierii din data de 28.09.2016 și a sentinței nr. 2762/10.07.2017.

Recurenta-pârâtă a invocat motivele de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ.

Recurenta a criticat soluția de respingere a apelului formulat de bancă împotriva încheierii din data de 28.09.2016 referitoare la prescripția dreptului ANPC de a constata contravenția.

Recurenta-pârâtă apreciază că raționamentul instanței de apel este eronat, deoarece dacă dreptul de a constata contravenția ar fi stins ca urmare a intervenirii prescripției, atunci ANPC nu putea constata utilizarea unor contracte de adeziune care conțin clauze abuzive și deci nu putea sesiza instanța care ar fi sancționat în cele din urmă contravențional banca în temeiul art. 13 din Legea 193/2000. Prin urmare, admiterea excepției prescripției era de natură a paraliza demersul ANPC în integralitate, deci sub toate capetele cererii de chemare în judecată.

Totodată, arată că, în mod greșit, s-a apreciat că ar fi incidente dispozițiile art. 13 alin. (2) din O.G. nr. 2/2011, deoarece elementul material al faptei de stipulare în contract a unor clauze se consumă la momentul redactării sau cel mult la momentul semnării contractului, fiind o faptă cu executare uno ictu, astfel că această pretinsă încălcare nu a durat în timp.

Contravenția este continuă dacă acțiunile prin care a fost săvârșită sunt continue, adică sunt săvârșite în mod constant, fără întrerupere, până la data constatării contravenției, sens în care statuează și dispozițiile art. 16 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.

Așadar, susține recurenta, pretinsa încălcare a avut loc o singură dată, la momentul încheierii contractului, astfel că nu a durat și nici nu avea cum să dureze în timp, în mod obiectiv. Împrejurarea că respectivele clauze au fost puse în executare (prin perceperea de dobânzi, comisioane) nu justifică reținerea caracterului continuu al faptei.

Arată că, în sensul admiterii excepției prescripției este și practica instanțelor de judecată, sens în care redă considerente reținute în diferite decizii pronunțate de Tribunalul București și Tribunalul Constanța.

Prin urmare, recurenta-pârâtă concluzionează că nu există justificare din punct de vedere juridic și obiectiv pentru a raționa diferit în prezenta cauză față de practica judiciară învederată, ambele ipoteze comportând aceleași consecințe economico-juridice, fiind quasi-identice.

Recurenta consideră greșită soluția de respingere a excepției inadmisibilității cererii de constatare a caracterului abuziv al clauzelor din contractul încheiat cu A., R. și C., aceasta fiind rezultatul încălcării unor reguli de procedură.

Petentul S. a formulat, separat și anterior sesizării instanței de către ANPC, cererea de chemare în judecată ce face obiectul dosarului nr. x/2015 aflat pe rolul Tribunalului București, având ca obiect anularea mai multor clauze din Contractul S., inclusiv a celor ce fac obiectul acțiunii ANPC din prezente cauză.

În aceste condiții, consideră recurenta, o nouă cerere formulată de ANPC este inadmisibilă prin raportare la procedura generală privind soluționarea petițiilor consumatorilor care instituie, prin art. 4.1 alin. (11), obligația ANPC de a clasa petițiile formulate de către consumatori atunci când aceștia decid să își valorifice drepturile în instanță, iar nicidecum de a formula acțiuni în constatare care să îi vizeze pe acești c