ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 884/2020

Ședința publică din data de 14 mai 2020

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă la data de 21.09.2015, reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâții Ministerul Sănătății și Institutul Național de Neurologie și Boli Neurovasculare București, au solicitat obligarea pârâților la plata daunelor morale în cuantum de câte 500.000 euro, pentru fiecare reclamant în parte, prejudiciu cauzat prin fapta ilicită a furnizorului de servicii medicale, respectiv Institutul Național de Neurologie și Boli Neurovasculare București, în activitatea de prevenție, diagnostic și/sau tratament, în urma contractării infecției nosocomiale în cursul anului 2014 de către numita C., care a condus la scăderea rezistenței organismului, favorizând apariția unor grave complicații, determinând decesul persoanei infectate.

Astfel, reclamanții au arătat ca evoluția stării de sănătate a pacientei, potrivit actelor medicale, demonstrează că aceasta a contractat după fiecare internare cel puțin câte o afecțiune acută în spital ce reprezintă complicații în urma unor manevre instrumentale, ce nu au respectat măsurile ce privesc profilaxia acestor infecții, astfel ca într-o perioadă scurtă - februarie 2014 - octombrie 2014 - pacienta, în afara afecțiunilor cronice pe care le avea, a mai dobândit un cumul de afecțiuni pe care reclamanții le consideră infecții nosocomiale după cum urmează: Hidrocefalie internă operată complicată cu meningită bacteriană (foaie de observație nr. 5373 în perioada 15.05 - 29.06.2014), Meningită bacteriană cu gramnegativ (Klebsiella) în perioada 15.05 - 29.06.2014 și în perioada 08.08 - 22.08.2014;Meningită cu Enterobacter, perioada 08.10 - 30.10.2014; Meningită acută nosocomială recidivantă cu Serratia marcescens în perioada 29.06 - 16.07.2014 și în perioada 22.08 - 05.09.2014; Infecție urinară cu Candida albicans în perioada 22.08 - 05.09.2014.

Față de repetatele infecții nosocomiale pe care pacienta le-a contractat în cursul anului 2014 ce au dus în final, prin slăbirea și alterarea rezistenței organismului, la decesul acesteia, reclamanții au susținut că această situație ar fi putut fi evitată, dacă instituția sanitară și-ar fi îndeplinit și respectat obligațiile prevăzute de Legea nr. 95/1996.

Acțiunea în răspundere civilă delictuală a fost întemeiată pe dispozițiile art. 1349 și 1.373 C. civ. cu referire la art. 644 din Legea nr. 95/2006, art. 2 din Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale.

Prin sentința civilă nr. 1477/13.10.2017, Tribunalul București, secția a III-a civilă a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Sănătății, ca neîntemeiată și a fost respinsă acțiunea, ca neîntemeiată, motivat de neîntrunirea condițiilor răspunderii civile delictuale.

Prin decizia nr. 295 A din 4 martie 2019 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie au fost respinse apelurile declarate de reclamanții A. și B. și de pârâtul Ministerul Sănătății împotriva sentinței civile nr. 1477/13.10.2017, pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, reținând existența faptei ilicite în cadrul răspunderii civile delictuale obiective apreciindu-se ca soluția de respingere a acțiunii se impune pentru lipsa legăturii de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciul invocat.

Împotriva deciziei pronunțate de curtea de apel, reclamanții A. și B. au declarat recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând casarea ei cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleași instanțe.

Astfel, reclamanții au arătat că hotărârea recurată este nelegală, fiind dată cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1349 alin. (1), art. 1357 alin. (1), art. 1373 C. civ., și art. 644 din Legea nr. 95/2006, în condițiile în care, deși instanța de apel reține existența faptei ilicite, în mod greșit a apreciat că în cauză nu a fost probată legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciul produs, și că reclamanții aveau obligația de a face dovada unor probe suplimentare.

Din această perspectivă, recurenții arată că instanța de apel a făcut o greșită interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 664 alin. (4) din Legea nr. 95/2006, în condițiile în care fapta este reprezentată de încălcarea normelor de igienă și dezinfecție curentă, iar rezultatul acestei încălcări a avut ca efect decesul pacientei C..

Reclamanții mai învederează că legătura de cauzalitate între fapta ilicită săvârșită de către unitatea sanitara D. și prejudiciul produs, este evidentă în cauză, fapta D. fiind reprezentată de încălcarea normelor de gospodărire, igienă și dezinsecție curentă (art. 664 alin. (4) din Legea nr. 95/2006), rezultatul acestor fapte/încălcări având ca efect decesul pacientei C.. Legătura de cauzalitate în cauza de față poate fi probată numai prin existența faptei ilicite, care este suficientă pentru a prezuma legătura de cauzalitate dintre faptă și prejudiciu, existența faptei ilicite fiind de natură și notorietate să determine decesul.

În aceeași idee, se mai arată că legătura de cauzalitate este directă în speță, având în vedere că între efectul și cauza ce au dus la decesul numitei C. nu este interpus niciun alt factor, intervenția chirurgicală fiind realizată în parametri normali, efectul fiind reprezentat numai de acțiunile produse ulterior intervenției chirurgicale de către bacteriile nosocomiale, cu atât mai mult cu cât, susțin reclamanții, în speță, nu există nicio cauză de excludere a raportului de cauzalitate (forță majoră, cazul fortuit, fapta victimei sau a unei terțe persoane), ceea ce face ca legătura de cauzalitate să fie evidentă, clară și indiscutabilă. În acest sens, se arată că trebuie avut în vedere faptul că pacienta, deși supusă unor intervenții medicale, a supraviețuit de fiecare dată, fapt ce arată că și în cazul ultimei intervenții chirurgicale acesta a fost o reușită, însă fenomenul-cauză al alterării stării acesteia după operație l-au constituit infecțiile nosocomiale, ajungându-se astfel la efectul negativ produs, respectiv decesul pacientei.

Recurenții au formulat critici și asupra modului în care instanța de apel a interpretat suplimentul raportului de expertiză și certificatul constatator al decesului, arătând că în mod greșit instanța de apel, în raport de concluziile din suplimentul raportului de expertiză, reține că infecția nosocomială nu a determinat decesul pacientei și nu a fost de natură sa accelereze evoluția nefavorabilă a tumorii, în condițiile în care prin concluzia ce reiese din suplimentul la expertiză se subliniază faptul că nu se poate aprecia cu privire la o supraviețuire pe termen lung și nicidecum că nu s-ar fi afectat starea de sănătate a pacientei.

Reclamanții mai arată că argumentele instanței sunt raportate în mod greșit la certificatul de deces, în condițiile în care niciun furnizor de servicii medicale nu are competența să pună un diagnostic privind o infecție nosocomială post-mortem atunci când eliberează certificatul constatator al decesului, motiv pentru care se susține că certificatul de deces nu poate fi relevant în privința cauzelor concrete ce au dus la decesul numitei C.. În acest sens, recurenții dau ca exemplu situația existentă în urma unui deces datorat unui accident auto, unde în certificatul de deces nu se trece că decesul este urmare a unui accident rutier, ci cauza morții o constituie stopul-cardiorespirator, ca urmare a accidentului respectiv. Or, susțin reclamanții, și în litigiul pendinte în certificatul de deces nr. x/08.12.2014 s-a trecut ca și cauze ale decesului: stop cardiorespirator, hidrocefalee internă și tumoare epidermoidă, situație în care certificatul de deces nu poate fi relevant în privința cauzelor concrete ce au dus la decesul numitei C..

Ca atare, susțin recurenții, instanța de apel deși reține existența faptei ilicite și a infecțiilor nosocomiale precum și rezultatele negative produse de acestea, în mod greșit a apreciat că nu se poate dovedi o legătură de cauzalitate între faptă și prejudiciu, că această concluzie reprezintă o greșită interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 664 alin. (4) din Legea nr. 95/2006, întrucât fapta constă în încălcarea normelor de igienă și dezinfecție curentă, iar rezultatul acestor fapte/încălcări a avut ca efect decesul pacientei C..

În drept au fost invocate dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 21 noiembrie 2019 completul de filtru a înlăturat excepția nulității recursului invocată de intimatul Ministerul Sănătății prin întâmpinare, și constatând că susținerile recurenților se încadrează în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. și admițând în principiu recursul declarat de reclamanții A. și B. împotriva deciziei nr. 295 A din 4 martie 2019 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, s-a fixat termen de judecată în ședință publică pentru soluționarea recursului la data de 12 martie 2020.

La data de 2 iulie 2020, intimatul Ministerul Sănătății a depus întâmpinare, prin care a invocat nulitatea recursului pentru neîncadrarea criticilor în motivele de recurs prevăzute de art. 488 C. proc. civ. și, pe fond, a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

La data de 17 iulie 2019, recurenții-reclamanți au depus răspuns la întâmpinare, prin care au combătut excepția nulității recursului, solicitând admiterea recursului astfel cum a fost formulat, în cauză fiind incidente dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele:

Reclamanții și-au întemeiat acțiunea pe dispozițiile art. 1394, 1373 C. civ., art. 644 din Legea nr. 95/2006 și art. 2 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, susținând existența faptei ilicite a furnizorului de servicii medicale respectiv a Institutului Național de Neurologie și Boli Neurovasculare București în activitatea de prevenție, diagnostic și tratament în condițiile contractării infecției nosocomiale de către pacienta C. în cursul anului 2014, ce a condus la scăderea rezistenței organismului, determinând apariția unor complicații ce au dus în cele din urmă la decesul pacientei.

Înalta Curte constată că instanța de apel, deși a reținut existența faptei ilicite în cadrul răspunderii civile delictuale, a menținut soluția de respingere a acțiunii pentru nedovedirea raportului de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu, constatând că răspunderea medicală a unității sanitare, așa cum a fost ea reglementată prin Legea nr. 95/2006, prezintă particularități specifice față de dreptul comun, determinate tocmai de obiectul de activitate al unității ce implică o rigoare deosebită în respectarea condițiilor de cazare, igienă, alimentație și de prevenire a infecțiilor nosocomiale.

În ceea ce privește existența faptei ilicite din perspectiva considerentelor dezvoltate de instanța de apel, Înalta Curte reține că într-adevăr din perspectiva Legii nr. 95/2006, răspunderea unității medicale este una obiectivă, întemeiată pe ideea de garanție, că întrucât raportul obligațional vizează integritatea corporală și viața pacientului, obligația de securitate reglementată de art. 168 este una de de rezultat, în considerarea dreptului de a beneficia de îngrijiri medicale de cea mai înaltă calitate (art. 2 din Legea nr. 46/2003 privind drepturile pacienților), situație în care orice atingere adusă acestui drept atrage răspunderea celui care a săvârșit fapta păgubitoare, chiar dacă nu i se poate reproșa nicio culpă, aspect corect reținut de instanța de apel.

Astfel, din perspectiva argumentelor de fapt și de drept pe care instanța de apel le-a dezvoltat în ceea ce privește existența faptei ilicite, precum și în condițiile în care pârâții nu a declarat recurs, Înalta Curte reține întrunirea condiției faptei ilicite în cadrul răspunderii delictuale obiective reglementată de Legea nr. 95/2006.

În ceea ce privește legătura de cauzalitate între fapta ilicită reținută anterior și prejudiciul cauzat reclamanților prin decesul pacientei C., instanța de apel a reținut însă că, în cauză, nu s-a făcut dovada acesteia, că dincolo de prejudiciul invocat și de obligația de rezultat relativă decurgând din aplicarea prevederilor art. 168 din Legea nr. 95/2006, sarcina dovedirii legăturii de cauzalitate între fapta ilicită a unității sanitare și prejudiciul revine celui care pretinde recunoașterea dreptului, în speță reclamanților, contractarea unei infecții nosocomiale urmare a încălcării obligației de securitate a intimatului nefiind suficientă și nici notorie în stabilirea legăturii de cauzalitate, fiind necesare probe certe care să conducă la stabilirea relației directe între cele două condiții, reclamanții având obligația de a face dovada unor probe suplimentare, elocvente, care să susțină răspunderea medicală a unității sanitare pentru repararea daunele morale cauzate de decesul pacientei C..

Față de argumentele instanței de apel, Înalta Curte, reține, în ceea ce privește raportul de cauzalitate ca element al răspunderii civile delictuale, că în unele situații raportul de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu poate fi stabilit cu ușurință, că alteori raportul de cauzalitate este mai greu de stabilit în condițiile în care producerea prejudiciului poate fi precedată sau însoțită de mai multe acțiuni sau inacțiuni care pot fi directe sau indirecte, succesive sau concomitente, imediate sau mediate, principale sau secundare, alcătuind un complex de împrejurări, unele cu rol de cauze, altele de condiții, așa încât este dificil de decelat care dintre ele, în multiplele lor legături de interdependență și interacțiune, se afla într-un raport de cauzalitate suficient de caracterizat cu prejudiciul pentru a duce la antrenarea răspunderii civile delictuale. Din această perspectivă, Înalta Curte constată că, în literatura de specialitate și în doctrină, precum și în jurisprudență, s-a pus problema dacă loviturile aplicate unei persoane, ce prin natura lor nu sunt cauzatoare de moarte, dar suferind de o maladie cronică de inimă persoana face un atac de cord și moare, se află sau nu în raport de cauzalitate cu decesul victimei.

Legat de această ipoteză în doctrina juridică au fost conturate diferite sisteme/criterii pentru stabilirea raportului de cauzalitate în acele situații când producerea prejudiciului este precedată sau însoțită de mai multe fapte și împrejurări, și anume: sistemul echivalenței condițiilor sau condiției sine qua non, sistemul cauzei proxime, sistemul cauzei adecvate și sistemul unității indivizibile dintre cauză și condiții.

Dintre aceste sisteme/criterii propuse pentru stabilirea raportului de cauzalitate, element al răspunderii civile delictuale, Înalta Curte reține că sistemul unității indivizibile dintre cauză și condiții este rezultatul sintezei tuturor celorlalte sisteme, că în fundamentarea lui se pornește de la ideea potrivit căreia în stabilirea raportului cauzal trebuie avut în vedere că fenomenul - cauză nu acționează singur și izolat, ci în anumite condiții externe care "fără a produce efectul păgubitor, au favorizat totuși producerea acestui efect, înlesnind nașterea procesului cauzal, grăbind, favorizând dezvoltarea lui sau agravându-i sau asigurându-i rezultatele negative" .

Astfel, că din punctul de vedere al răspunderii juridice, asemenea condiții exterioare care au contribuit precumpănitor la producerea efectului păgubitor, alcătuiesc împreună cu împrejurarea cauzală, o unitate indivizibilă, în cadrul căreia asemenea condiții dobândesc și ele prin interacțiune cu cauza, un caracter cauzal.

Prin urmare, Înalta Curte reține că unitatea acestor împrejurări este dată de faptul că ele concură ca un tot la producerea prejudiciului, motiv pentru care trebuie recunoscută eficiența cauzală a fiecăreia dintre elementele complexului cauzal. Cu alte cuvinte, între cauza principală și condiții există o unitate indivizibilă, raportul de cauzalitate cuprinzând nu numai faptele care constituie cauza necesară și directă, ci și condițiile cauzale, fapte care au făcut posibilă acțiunea/cauza sau i-au asigurat ori agravat efectele dăunătoare. De aceea, din perspectivă criteriilor sistemului unității indivizibile și a legăturii dintre cauză și condiții, pentru stabilirea faptelor ilicite care intră în câmpul cauzal se impune efectuarea unor expertize de specialitate (medicale, tehnice) pentru a se putea determina toate corelațiile dintre fapte și împrejurări, reținându-se în câmpul cauzal doar acelea ce au contribuit direct sau indirect, mediat sau nemijlocit la producerea prejudiciului, cauze principale și secundare, interne sau externe, concurente sau asociate precum și a condițiilor care au asigurat sau facilitat acțiunea cauzelor.

Sintetizând cele expuse, în ceea ce privește raportul de cauzalitate între faptă și prejudiciu, Înalta Curte apreciază că premisa caracterului obiectiv al raportului de cauzalitate se desprinde din multitudinea factorilor aflați în corelație, factori antecedenți prejudiciului care au putut determina producerea prejudiciului, sau care au putut favoriza sau au pus în mișcare cauze cu efect păgubitor.

Raportând cele expuse la litigiul pendinte în analiza raportului de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu, Înalta Curte reține că instanța de apel în argumentarea existenței faptei ilicite a avut în vedere că, potrivit raportului de expertiză medico legală și actelor medicale existente la dosar, pacienta C. în perioada 17.02. până la - 30.10.2014, când a fost internată succesiv a contractat infecții nosocomiale, respectiv infecții cu 6 bacterii și anume - bacteria Klebsiella conform buletinului de analize - Cod set x - recoltat în 30.05.2014, ce a provocat meningită bacteriană cu gramnegativ Klebsiella,- bacteria Serratia marcescens ESBL pozitivă conform analizei LCR-ului recoltat la Spitalul Bagdazar din 29.06.2014 în urma căreia s-a pus diagnosticul: meningită acută nosocomială recidivantă cu Serratia marcescens ESBL pozitivă, - bacteria Pseudomonas,- apoi Stafilococ aureus, conform buletinului de analize medicale x din 02.06.2014 - cu bacteria candida albicans ce a provocat o infecție urinară, și cu bacteria enterobacter, infecții în urma cărora a fost diagnosticată cu "Hidrocefalie internă operată complicată cu meningită bacteriană (foaie de observație nr. 5373 în perioada 15.05 - 29.06.2014), Meningită bacteriană cu gramnegativ (Klebsiella) în perioada 15.05 - 29.06.2014 și în perioada 08.08 - 22.08.2014; Meningită cu Enterobacter, perioada 08.10 - 30.10.2014; Meningită acută nosocomială recidivantă cu Serratia marcescens în perioada 29.06 - 16.07.2014 și în perioada 22.08 - 05.09.2014; Infecție urinară cu Candida albicans în perioada 22.08 - 05.09.2014". De asemenea din actele medicale rezultă că la data externării 30 oct. 2014 de la secția Neurochirurgie a Institutului National de neurologie și boli Neurovasculare București, în biletul de externare a fost menționat și diagnosticul de meningită cu enterobacter.

Or, în raport de această stare de fapt necontestată, Înalta Curte apreciază că pentru a se putea determina câmpul cauzal și toate corelațiile dintre fapte și împrejurări ce ar fi putut contribui direct sau indirect, mediat sau nemijlocit la producerea prejudiciului, cauze principale și secundare, interne sau externe, concurente sau asociate precum și a condițiilor care au asigurat sau facilitat acțiunea cauzelor, instanța de apel în condițiile în care a reținut existența faptei ilicite trebuia să procedeze la analiza tuturor aspectelor medicale legate de acțiunile și efectele infecțiilor nosocomiale produse în evoluția lor în timp, de la contractare și până la decesul pacientei, cu atât mai mult cu cât se face referire la raportul de expertiză medico legală efectuat la instanța de fond și la suplimentul acestuia (filele x volum. III dosarul Tribunalului București), cu atât mai mult cu cât raportul de expertiză la pct. 1 evidențiază faptul "că moartea numitei C. în vârsta de 38 de ani a survenit în evoluția unei tumori epidermoide cerebrale recidivantă ... complicată cu ... meningită bacteriană", iar în suplimentul la raportul de expertiză medico legală se arată consecințele infectării cu bateria Klebsiella, ce este o " bacterie gram negativă care poate coloniza tractul digestiv la un pacient sănătos sau fără simptologie și determină pe fond de imunosupresie ulterioaă infecții grave pulmonare, osoase meningeene la distanță în timp de la contractarea inițială a microorganismului", că " contractarea unei bacterii cutanat sau digestiv reprezintă un moment fiziopatologic diferit de colonizarea acesteia la nivelul unui organ precum creierul, meningele, țesutul osos spațiul alveolar pulmonar, parenchinul renal".

Or, toate aceste aspecte, precum și împrejurările în care au fost contractate infecțiile cu cele 6 bacterii ce sunt evidențiate în actele medicale, în condițiile în care instanța de apel a reținut existența faptei ilicite a pârâtului, trebuiau analizate din perspectiva legăturii dintre cauză și condiții, a unității indivizibile dintre acestea, dat fiind faptul că, așa cum s-a arătat deja, în stabilirea raportului de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu ca element sine qua non al răspunderii civile delictuale, nu întotdeauna raportul cauzal este un raport direct între faptă și prejudiciu.

Cum raportul de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu ca element al răspunderii civile delictuale nu a fost analizat de instanța de apel din perspectiva unității dintre cauză și condiții prin raportare la toate împrejurările, condițiile și efectele faptei ilicite (ce în litigiul pendinte constă, așa cum legal și corect a reținut instanța de apel, în infectarea pacientei C. cu bacterii nosocomiale), Înalta Curte, reținând incidența motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., urmează a admite recursul reclamanților și în temeiul art. 496 C. proc. civ. a casa hotărârea recurată cu trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel.

Cum instanța de apel a constatat existența faptei ilicite în cadrul răspunderii civile delictuale obiective, precum și în condițiile în care pârâții nu au declarat recurs acest aspect intrând în puterea lucrului judecat, Înalta Curte reține că în rejudecare, analiza raportului de cauzalitate urmează a se face prin raportare la toate împrejurările/condițiile și efectele faptei ilicite, situație în care se impune administrarea tuturor probelor necesare inclusiv a probei cu expertiza medico legală prin care, în raport de afecțiunile pe care pacienta C. le avea anterior contractării infecțiilor nosocomiale, să se stabilească dacă acțiunea separată, în raport de efectele și complicațiile pe care le produce fiecare bacterie în parte, dar și în raport de acțiunea lor cumulată în timp bacteriile cu care a fost infectată pacienta ar fi putut sau nu să contribuie respectiv să constituie condiții în producerea stopului cardiorespirator și a hidroencefaliei interne ce sunt menționate ca și cauze a decesului numitei C. în certificatul de deces eliberat la 8 decembrie 2014, interacțiunea acestora cu boala de care suferea pacienta și efectele în timp a acestei interacțiuni raportat și la faptul că diagnosticul de "Hidrocefalie internă operată complicată cu meningită bacteriană cu gramnegativ (Klebsiella) este trecut chiar și în foaia de observație nr. 5373 din perioada internării - 15.05 - 29.06.2014-, precum și la faptul că diagnosticul de meningită bacteriană a fost evidențiat și în actul de externare din 30 oct. 2014.

Aceste aspecte se impun a fi analizate în rejudecare în vederea aflării adevărului obiectiv, cu atât mai mult cu cât instanța de apel, deși a reținut existența faptei ilicite element al răspunderii obiective a pârâtului, conchide că reclamanții aveau obligația de dovedi raportul de cauzalitate prin administrarea unor probe suplimentare.

Or, potrivit principiului aflării adevărului în procesul civil, consacrat de art. 22 C. proc. civ., principiu care prevede că "(2) Judecătorul are îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunțării unei hotărâri temeinice și legale. În acest scop, cu privire la situația de fapt și motivarea în drept pe care părțile le invocă, judecătorul este în drept să le ceară să prezinte explicații, oral sau în scris, să pună în dezbaterea acestora orice împrejurări de fapt sau de drept, chiar dacă nu sunt menționate în cerere sau în întâmpinare, să dispună administrarea probelor pe care le consideră necesare, precum și alte măsuri prevăzute de lege, chiar dacă părțile se împotrivesc" Înalta Curte reține că instanța de apel, potrivit art. 391 C. proc. civ., avea posibilitatea de principiu de a proceda la completarea ori refacerea unor probe, cu atât mai mult cu cât doar în apel s-a constatat și reținut existența faptei ilicite.

Din perspectiva celor expuse, în temeiul art. 496 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a admite recursul formulat de reclamanții A. și B. împotriva deciziei nr. 295 A din 4 martie 2019 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a casa decizia recurată cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe de apel, în vederea analizării raportului de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu din perspectiva aspectelor învederate și a unității indivizibile dintre cauză și condiții.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul formulat de reclamanții A. și B. împotriva deciziei nr. 295 A din 4 martie 2019 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Casează decizia recurată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe de apel.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 14 mai 2020.