ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 764/2025

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei:

I.1. Obiectul cererii deduse judecății:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova, Secția I civilă sub nr. x/105/2022, reclamanții A, B (născută C) și D au chemat în judecată pe pârâtul Spitalul E Ploiești, solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să dispună, conform prevederilor art. 1357 C. civ. raportat la prevederile art. 1373 C. civ. și art. 1381 - 1392 C. civ. și a Legii malpraxis-ului nr. 95/2006, republicată, a deciziei nr. 1982 din 8 octombrie 2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție și a O.U.G. 80/2013, obligarea pârâtului la plata despăgubirilor materiale și morale cuvenite pentru repararea prejudiciului cauzat de decesul mamei lor din 02 noiembrie 2020, respectiv: a) daune materiale: 50 000 lei; b) daune morale: 100.000 euro pentru fiecare dintre reclamanți.

La data de 04 mai 2022, pârâtul Spitalul E Ploiești a formulat cerere de chemare în garanție împotriva numitei S.C. F S.A., prin care a solicitat instanței ca, în cazul admiterii acțiunii reclamanților, să dispună obligarea celui chemat în garanție la plata în solidar cu pârâtul a sumelor reprezentând daune materiale și morale.

I.2. Sentința pronunțată de Tribunalul Prahova, în primă instanță:

Prin sentința civilă nr. 563 din 19 aprilie 2023, Tribunalul Prahova, Secția I civilă a respins acțiunea formulată de formulate de reclamanții A, B (născută C) și D, în contradictoriu cu pârâtul Spitalul E Ploiești, ca fiind neîntemeiată. Totodată, a respins cererea de chemare în garanție formulată de pârât, ca fiind rămasă fără obiect.

I.3. Decizia pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, în apel:

Prin decizia nr. 970 din 13 iunie 2024, Curtea de Apel Ploiești, Secția I civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanții D, A și B, împotriva sentinței civile nr. 563 din 19 aprilie 2023, pronunțate de Tribunalul Prahova, în contradictoriu cu intimatul-pârât Spitalul E Ploiești și intimata-chemată în garanție S.C. F S.A., prin lichidator judiciar G Filiala Cluj.

II. Calea de atac exercitată în cauză:

Împotriva deciziei nr. 970 din 13 iunie 2024, pronunțate de Curtea de Apel Ploiești, Secția I civilă, au declarat recurs reclamanții A, B și D.

Calea de atac a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, Secția I civilă, la 19 noiembrie 2024, sub nr. x/105/2022, fiind repartizat computerizat aleatoriu, spre soluționare, completului filtru nr. x care, prin rezoluția din 25 noiembrie 2024, a constatat că cererea de recurs îndeplinește cerințele prevăzute de art. 486 alin. (1) lit. a), c) și e) C. proc. civ.; în ceea ce privește cerința impusă de lit. d) a aceluiași articol, a reținut că recurenții-reclamanți au procedat la încadrarea criticilor formulate în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.; în temeiul dispozițiilor art. 24 alin. (2) teza a II-a raportat la art. 7 alin. (2) din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru, a stabilit că recurenții-reclamanți datorează, în solidar, taxa judiciară de timbru în cuantum de 100 lei față de invocarea dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., reținând, totodată, că taxa judiciară de timbru a fost achitată conform dovezii aflate la fila 15 din dosar.

II.1. Motivele de recurs:

Recurenții-reclamanți A, B și D au solicitat admiterea recursului și anularea hotărârii atacate, cu consecința admiterii acțiunii așa cum a fost formulată precum și a cererii de chemare în garanție formulate de pârâtul Spitalul E Ploiești, cu cheltuieli de judecată în fond și recurs.

În dezvoltarea motivelor de recurs, prevalându-se de motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenții-reclamanți au arătat că instanța de apel, neținând cont de efectul devolutiv al apelului, a apreciat că nu este necesar să verifice toate motivele de apel invocate și condițiile răspunderii civile delictuale, de vreme ce s-a referit la doar la unul dintre aceste motive pe care l-a considerat ca fiind neîntemeiat.

Au mai arătat că instanța de apel s-a subrogat medicilor din sistemul de sănătate considerând că niciun test Covid nu este sigur și că tot ceea ce s-a întâmplat în timpul pandemiei de Covid 19 nu este real. Astfel, referindu-se la raportul medico-legal unde se specifică data debutului bolii ca fiind 20 octombrie 2020, a reținut că data este necontestată, la 8 zile de la internarea în spital, și că testele negative efectuate la data de 12 octombrie 2020 nu sunt bune, deci toate persoanele testate negativ sunt de fapt pozitive, deși în spital s-au respectat toate regulile instituite de Ministerul Sănătății prin protocoalele specifice.

Au precizat că, în ancheta epidemiologică efectuată în Spitalul E Ploiești, a reieșit că după întoarcerea de la încercarea de mutare în alt spital s-a mai îmbolnăvit o singură persoană din salon, dar nu s-a efectuat anchetă epidemiologică în vechiul salon, unde nu s-a îmbolnăvit nimeni, context în care se pune întrebarea unde s-a îmbolnăvit pacienta H.

Conform protocoalelor medicale specifice infecției Sars-cov-2 Covid 19, perioada de incubare este 2-14 zile, verificarea îmbolnăvirii în spital se efectuează periodic, la maxim 5 zile, iar toate testele pacientei H au fost negative până în 28 octombrie 2020, medicii legiști stabilind că debutul bolii pacientei H a fost la 20 octombrie 2020, adică în spital.

Or, luând în considerare starea de sănătate precară a pacientei, în ipoteza în care ar fi contractat virusul Sars Cov2 înainte de internarea în spital, aceasta ar fi ajuns într-o stare critică mult mai repede, nu după două săptămâni de la internare, ținând cont și de faptul că la 29 octombrie 2020 pacienta era deja intubată, ceea ce înseamnă că boala a evoluat extrem de repede.

Au menționat că instanța de apel nu a analizat motivele prin care au adus critici sentinței Tribunalul Prahova, iar referitor la situația dedusă judecății a apreciat că reclamanților le revine obligația legală de a dovedi că mama acestora a decedat de Sars Cov2 - Covid 19 în urma îmbolnăvirii din spital.

Or, în motivele de apel s-au referit la faptul că instanța de fond nu a ținut cont de raportul medico-legal nr. 621 din 30 septembrie 2022 efectuat de către I.M.L. Ploiești, care a reținut la pagina 2 că fișa UPU la internare nr. 54298 din 12 octombrie 2020 a arătat că diagnosticul este de insuficiență renală cronică, însă instanța de fond a reținut în mod eronat că la internare pacienta H a avut bronhopenumonie, întrucât una dintre cauzele decesului este bronhopeumonie pe fond Sars Cov 2 Covid 19, deși la la internare testul a fost negativ. Abia în 28 octombrie 2020. pacienta a fost diagnosticată cu bronhopeumonie pe fond Sars Cov 2 Covid 19, testul fiind pozitiv, la aceeași dată.

Mai mult, la pagina 7 a raportului sunt constatate cauze morbide anterioare: insuficiență renală, diabet zaharat tip II, obezitate, etc., nu bronhopneumonie, iar la pagina 7 s-a menționat că perioada de incubare pentru Covid-19 este estimată a fi între 2 și 14 zile, susținând că internarea a avut loc la 12 octombrie 2020 și testarea pozitivă a avut loc în 28 octombrie 2020, cu mult peste cele 14 zile.

Au arătat că la capitolul Concluzii este specificat că infecția virală ar fi putut contribui la producerea decesului, dar fără legătură cu boala sau stările morbide care l-au provocat (bronhopeunonia a cărei patologie este bacteriană, etc).

Așadar, concluziile instanței de fond sunt negate de raportul medico-legal și nesusținute de dovezile administrate în cauză.

În suplimentul la raportul de expertiză din 27 ianuarie 2023, la pagina 4, s-a precizat faptul că data debutului bolii a fost în 20 octombrie 2020, la 8 zile de la internare, ceea ce relevă faptul că pacienta s-a îmbolnăvit în spital, iar cauza decesului a fost bonhopneumonie în contextul infecției cu Sars Cov2, acesta fiind motivul pentru care Spitalul Județean de Urgență a solicitat admiterea cererii de chemare în garanție a asigurătorului său.

După cum au susținut prin acțiune, mama acestora a fost internată fără să fie infectată cu virusul Sars Cov2, aspect confirmat de analizele efectuate de către Spitalul Județean de Urgență la momentul internării. Deși nu a ținut cont de evoluția cronologică a evenimentelor, raportul de expertiză medico-legală nr. 621 din 30 septembrie 2022, la pagina 6, ultimul paragraf, a reținut că defuncta H a fost mutată pe secția de nefrologie din locația Buna Vestire, ulterior fiind relocată în Secția Interne II, fără a menționa data relocării. Abia prin suplimentul la acest raport s-a menționat și data în care H a fost mutată, respectiv 15 octombrie 2022, precum și debitul bolii la 20 octombrie 2020, la multe zile după ce a fost internată în spital.

Cert este faptul că în 28 octombrie 2020, aceasta a fost retestată și confirmată pozitiv cu virusul Sars Cov2.

Conform raportului de expertiză, cât și a întâmpinării, pe secția de nefrologie, unde pacienta a stat internată în perioada 12 octombrie 2020-15 octombrie 2020 nu s-a efectuat ancheta epidemiologică și nici personalul care a trasferat-o pe pacientă până în locația Buna Vestire și înapoi nu a fost testată, motiv pentru care planează o suspiciune asupra acestor persoane. Când a fost internată pe secția Interne II a fost iarăși testată, rezultatul fiind negativ.

Conform suplimentului la raportului de expertiză, la pagina 8, nu a existat niciun contact direct în perioada 12-15 octombrie 2020, pe secția de nefrologie, 1 pacient fiind pozitivat pe secția Interne II în data de 01 noiembrie 2020, ceea ce relevă că în perioada în care pacienta H a stat internată pe secția de nefrologie nu era infectată, întrucât în acel salon nu s-a îmbolnăvit nimeni, ulterior mutată (posibil moment în care s-a îmbolnăvit pacienta) pe secția interne II, unde deja infectată este posibil să mai fi îmbolnăvit și pe altcineva sau unde s-a infectat, pentru că aici s-a mai pozitivat cineva. Același supliment precizează, la capitolul Concluzii, că decesul numitei H este bronhopneumonie în contextul infecției Sars Cov2.

În plus, peste infecția cu Sars Cov2, medicii de la Spitalul Județean de Urgență au hotărât să îi administreze pacientei care avea insuficiență renală severă fraxiparina, deși acest medicament este contraindicat în această afecțiune.

Toate aceste cauze au dus la decesul pacientei H, care a fost internată pe secția de nefrologie cu insuficiență renală severă fără nici o legătură cu bolile de plămâni, nefiind tratată de la internare până în 28 octombrie 2020 pentru afecțiuni bronșice.

Referitor la îndeplinirea cumulativă a condițiilor privind antrenarea răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie, recurenții-reclamanți au arătat că fapta ilicită imputabilă spitalului constă în faptul că infectarea cu Sars Cov 2 a mamei acestora s-a produs pe durata spitalizării, întrucât personalul medical nu a respectat protocolul impus de pandemie, ceea ce a dus la decesul acesteia fie prin tratarea acesteia, fie prin transferul acesteia la secția Buna Vestire și înapoi.

În ceea ce privește prejudiciul, făcând trimitere la definiția dată noțiunii în doctrină și la aspectele luate în considerare de către reglementările Consiliului Europei privind reparația daunelor morale, recurenții-reclamanți au evidențiat suferința generată de decesul mamei, singurul părinte rămas în viață.

Cu privire la legătura de cauzalitate, recurenții-reclamanți au considerat că aceasta este dovedită prin actele medicale depuse la dosar unde se menționează că la 12 octombrie 2020, testul Covid era negativ și la 28 octombrie 2020, testul Covid era pozitiv, iar raportul de expertiză medico-legal nr. 621 și suplimentul la raport clarifică momentul debutului bolii ca fiind 20 octombrie 2020.

Referitor la existența culpei în desfășurarea actului medical, respectiv malpraxisul, au arătat că aceasta rezultă din faptul că mama acestora s-a infectat în spital, infectare care a dus la decesul acesteia. Deși rapoartele de expertiză medico-legale menționează că s-au respectat toate regulile de siguranță și protocol cerute de pandemie, totuși nu există date certe, câtă vreme îmbolnăvirea pacientei s-a produs în cadrul spitalului.

Referindu-se la art. 1381 alin. (1) - (3) C. civ., art. 1385 alin. (1) - (4) C. civ. și art. 1357 C. civ., au evidențiat prejudiciul moral reflectat de suferința încercată de pierderea mamei, singurul părinte rămas în viață la acel moment, cu trimitere punctuală la condițiile în care a fost înmormântată.

II.2. Apărările formulate în cauză:

II.2.1. Întâmpinarea:

Prin întâmpinarea formulată în termen legal, intimatul-pârât Spitalul E Ploiești a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, și menținerea ca temeinică și legală a sentinței civile nr. 563 din 19 aprilie 2023 a Tribunalului Prahova și a deciziei civile nr. 970 din 13 iunie 2024 a Curții de Apel Ploiești.

În susținerea poziției sale procesuale, a arătat că instanța de fond a avut în vedere înscrisurile depuse la dosar cu privire la respectarea metodologiei în cazul infecției Sars Cov2, respectiv identificarea infecției, izolarea, ancheta epidemiologică, dezinfecție, stabilirea contacților și a personalului medico-sanitar și auxiliar, recomandările privind limitarea focarului infecției și a răspândirii virusului.

Ulterior, instanța de apel a reținut că nu există răspundere civilă delictuală, conform prevederilor art. 1357 C. civ., din moment ce nu există o faptă ilicită, precizând că infecția cu Sars Cov 2 nu este o infecție nosocomială (intraspitalicească), iar la data internării pacientei era declarată pandemie la nivel global.

Făcând trimitere la prevederile art. 655 alin. (l) și (2) din Legea nr. 96/2006 privind reforma în domeniul sănătății, cu modificările și completările ulterioare, a precizat că recurenții-reclamanți au avut în vedere la formularea cererii de chemare în judecată ca vinovăția aparține în exclusivitate intimatului-pârât, ignorând faptul că îngrijirile medicale sunt acordate de angajații acestuia.

Medicul răspunde civil în caz de malpraxis în condițiile prevăzute de art. 653 din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății, cu modificările și completările ulterioare, respectiv în caz de eroare profesională săvârșită în exercitarea actului medical generatoare de prejudicii asupra pacientului, eroare care includ și neglijență, imprudență sau cunoștințe medicale insuficiente în exercitarea profesiuniii, prin acte individuale în cadrul procedurilor de prevenție, diagnostic sau tratament, în caz de depășire a limitelor competențelor, pentru prejudicii ce decurg din nerespectarea reglementarilor prezentului titlu privind confidențialitatea, consimțământul informat și obligativitatea acordării asistenței medicale.

Din raportul de expertiză medicală nr. 621 din 30 septembrie 2022 reiese că personalul medical a depus toate diligențele în acordarea îngrijirilor medicale defunctei H, că nu s-au identificat elemente care să arate neglijența sau să întrunească condițiile unei culpe medicale, că infecția virală ar fi putut contribui la producerea decesului, fără legătura cu boala sau stările morbide care l-au provocat.

Din suplimentul la raport nr. 1 din 27 ianuarie 2023 la raportul de expertiză medico-legală nu reiese că 20 octombrie 2020 reprezintă data debutului infecției cu Sars Cov2, făcând trimitere la starea de sănătate cu care pacienta s-a prezentat la internare și tratamentul care i-a fost administrat, precum și la faptul că rezultatele negative nu exclud posibilitatea existentei infecției cu Covid 19 ținând cont de perioada de incubație și debutul simptomelor, persoanele cu vârstă peste 60 de ani, precum și cele cu comorbidități (cum ar fi, hipertensiune arterială, diabet zaharat, boală cronică de rinichi) prezentând un risc mai mare de boală severă.

În ceea ce privește interpretarea rezultatelor, a arătat un rezultat pozitiv indică prezența în proba analizată a ARN-ului Sars Cov2, fiind sugestiv pentru diagnosticul Covid-19.

Un rezultat nedetectabil (negativ) indică absența în proba analizată a ARN-ului Sars-Cov, însă nu poate fi exclusă prezența unei infecții cu noul coronavirus, având în vedere faptul că rezultatul RT-PCR poate fi influențat atât de stadiul infecției cât și de calitatea specimenului recoltat. Pacienta prezenta încă de la internare formula leucocitară modificată, cu număr mare de leucocite.

A precizat că din înscrisurile medicale depuse la dosar reiese că persoana decedată s-a prezentat în 12 octombrie 2020 în Unitatea de Primiri Urgențe cu stare generală alterată, fiind internată pe secția Nefrologie.

Pacienta figura în evidentele secției de Nefrologie fiind internată cu diagnosticul de boală cronică renală, diabet zaharat II complicat, nefropatie diabetică, hipertensiune arterială secundar, sindrom anemic în tratament, obezitate. La internare pacienta a prezentat dispnee de repaus, oligurie, edeme periferice mari.

A menționat că recurenții-reclamanți solicită daune materiale în cuantum de 50.000 lei fără să facă dovada acestei sume prin chitanțe, facturi atașate la cererea de chemare în judecată sau fără să precizeze ce reprezintă această sumă.

Referitor la daunele morale pretinse de către recurenții-reclamanți în cuantum de 100.000 euro pentru fiecare recurent-reclamant, a considerat că acestea sunt exagerate, iar în prezenta cauză nu s-a stabilit un malpraxis, aceștia urmărind decât o îmbogățire în urma decesului numitei H.

Din foaia de observație clinică generală nr. 21995 a pacientei H rezultă că starea generală era alterată de la internare, având în vedere fluctuația zilnică a saturației de oxigen, aceasta primind oxigen anterior infectării cu Sars-Cov2.

Ca atare, nu poate fi atrasă nici răspunderea furnizorului de servicii medicale, nici răspunderea civilă a medicilor, având în vedere ca aceștia au depus toate diligențele pentru stabilirea diagnosticului și tratamentul pacientei decedate, însă recurenții-reclamanți trebuie să ia în considerație și starea de sănătate anterioară internării numitei H.

Recurenții-reclamanți au invocat eronat în cererea de chemare în judecată răspunderea delictuală indirectă, conform prevederilor art. 1373 C. civ., fără a preciza îndeplinirea cumulativă a celor 4 condiții, respectiv: existența unui fapt ilicit, a unui prejudiciu, raportul de cauzalitate între faptul ilicit și prejudiciu, vinovăția.

Referitor la prejucidiul suferit, recurenții-reclamanți au solicitat daune materiale nejustificate și daune morale fără să aibă în vedere că pacienta decedată avea în istoric probleme de sănătate care oricând puteau determina decompensarea stării generale și chiar exitus.

Recurenții-reclamanți nu au făcut dovada îndeplinirii celor 4 condiții pentru antrenarea răspunderii civile delictuale indirecte, respectiv vinovăția medicului și implicit a furnizorului de servicii medicale, respectiv pârâtul din prezenta cauză.

În concluzie, a solicitat respingerea recursului, ca netemeinic și nelegal, cu consecința respingerii solicitării de acordare a daunelor morale și materiale.

De asemenea, a solicitat admiterea cererii de chemare în garanție formulată de către intimatul-pârât și obligarea chematei în garanție în solidar cu intimatul-parat la plata daunelor materiale și morale, în ipoteza admiterii recursului.

În cazul obligării pârâtului la plata cheltuielilor de judecată, a solicitat a se avea în vedere că aceasta este o instituție publică care se finanțează din serviciile medicale prestate, precum și complexitatea cauzei și valoarea obiectului cauzei.

II.2.2. Răspunsul la întâmpinare:

La data de 03 ianuarie 2025, prin poștă electronică, recurenții-reclamanți A, B și D au depus răspuns la întâmpinarea formulată de intimatul-pârât Spitalul E Ploiești, prin care au solicitat admiterea cererii de chemare în garanție a S.C. F S.A. și citarea acesteia la sediul arătat în întâmpinarea la cererea de chemare în garanție, precum și respingerea întâmpinării, ca neîntemeiată.

Reiterând situația de fapt dedusă judecății, recurenții-reclamanți au susținut că, în cauză, sunt îndeplinite cumulativ cele 4 condiții prevăzute de lege pentru antrenarea răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie a spitalului. În privința existenței faptei ilicite, au arătat că mama acestora a fost infectată cu Sars-cov-2 în timpul spitalizării, întrucât personalul medical nu a respectat protocolul impus de pandemie, infectare care a dus la decesul acesteia, fie prin tratarea, fie prin transferul acesteia la secția Buna Vestire și înapoi.

Referitor la prejudiciu, au precizat că suferințele au fost și sunt mari, întrucât le-a decedat singurul părinte rămas în viață, pierzându-și astfel ambii părinți la o vârstă foarte fragedă.

Cu privire la existența legăturii de cauzalitate, au precizat că aceasta este dovedită prin actele medicale depuse la dosar, iar vinovăția sau, în cazul lor, neglijența, este dovedită de faptul că mama acestora s-a infectat, infectare care a dus la decesul acesteia, în condițiile în care rapoartele de expertiză medico-legale, chiar dacă relevă faptul că au fost respectate toate normele cerute de pandemie, nu dețin date certe.

Referitor la repararea prejudiciului în cazul răspunderii civile delictuale, recurenții-reclamanți au făcut trimitere la art. 1381 alin. (1) - (3), art. 1385 alin. (1) - (4) și art. 1357 C. civ., reiterând circumstanțele în care a fost înmormântată mama acestora.

II.3. Procedura derulată în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție:

Reținând incidența dispozițiilor art. 24 C. proc. civ., potrivit cărora: „Dispozițiile legii noi de procedură civilă se aplică numai proceselor și executărilor silite începute după intrarea acesteia în vigoare‟, se constată că recursul nu a parcurs procedura de filtrare, prevăzută de art. 493 C. proc. civ., având în vedere că cererea de chemare în judecată a fost înregistrată la 31 martie 2022, ulterior datei de 21 decembrie 2018, când a intrat în vigoare Legea nr. 310/2018 pentru modificarea și completarea Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, precum și pentru modificarea și completarea altor acte normative, prin care a fost abrogat art. 493 C. proc. civ.

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471 ind. 1 și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., cu aplicare și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471 ind. 1 alin. (5) C. proc. civ., prin rezoluția din 13 ianuarie 2025, s-a fixat termen de judecată la 25 martie 2025, în ședință publică, cu citarea părților, pentru soluționarea recursului declarat în cauză.

II.4. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție:

În condițiile art. 248 alin. (1) și ale art. 499 teza finală C. proc. civ., analizând, cu prioritate, excepția nulității recursului prin raportare la dispozițiile art. 489 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte constată următoarele:

Potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., cererea de recurs trebuie să cuprindă, între altele, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat. Potrivit alineatului 3 al aceluiași articol, mențiunea privind motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea acestora este prevăzută sub sancțiunea nulității.

În același sens sunt și dispozițiile art. 489 alin. (2) C. proc. civ. care prevăd că recursul este nul dacă motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

Potrivit art. 488 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere numai pentru motive de nelegalitate, acestea fiind enumerate în cuprinsul textului legal menționat la pct. 1 - 8.

A motiva recursul înseamnă, pe de o parte, arătarea motivului de recurs prin indicarea unuia dintre motivele prevăzute la art. 488 alin. (1) pct. 1 - 8 C. proc. civ., iar, pe de altă parte, dezvoltarea acestuia, în sensul formulării unor critici privind modul de judecată al instanței, raportat la motivul de recurs invocat.

Mai precis, motivele de nelegalitate a hotărârii trebuie să îmbrace forma unor critici aduse acesteia, a unor aspecte referitoare la modul de aplicare a legii de către instanța de apel la situația concretă, ele neputând fi formulate sub forma unor susțineri de fapt, din care instanța de recurs să poată deduce anumite aspecte, neprecizate expres de recurent, legate de nelegalitatea hotărârii.

În speță, din analiza cererii de recurs, Înalta Curte constată că, deși reclamanții au invocat ca temei de drept al acesteia dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., motivarea sa nu cuprinde nicio critică de nelegalitate susceptibilă de a fi încadrată în acest caz de casare a unei hotărâri judecătorești.

Recurenții consideră, în esență, că în mod greșit instanța de apel a apreciat că în sarcina pârâtului nu poate fi reținută săvârșirea unei fapte ilicite și solicită ca instanța de control judiciar, reanalizând probele administrate în cauză, să stabilească ea însăși situația de fapt și să constate că pârâtul se face vinovat de decesul mamei lor, provocându-le prejudiciul a cărui reparare o solicit.

Or, în mod evident, aceste susțineri nu relevă chestiuni de nelegalitate a deciziei atacate, susceptibile de analiză din perspectiva motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., ci, cel mult, de netemeinicie, circumscriindu-se unor critici referitoare la modul în care instanța de apel a apreciat situația de fapt, a interpretat probele administrate în cauză și, în final, a apreciat asupra existenței faptei ilicite.

Simpla afirmare a împrejurării că hotărârea instanței de apel este nelegală, fiind dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material, nu cuprinde prin ea însăși concluzia nelegalității hotărârii, deoarece nelegalitatea la care se referă art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. trebuie să fie legată de legea aplicabilă iar nu de chestiuni de fapt, de apreciere a probelor administrate în cauză. Mai precis, încălcarea sau aplicarea greșită a legii la care se referă cazul de casare mai sus menționat presupune aplicarea unui text de lege străin situației de fapt, extinderea unei norme juridice dincolo de ipotezele la care se aplică ori restrângerea nejustificată a aplicării prevederilor acesteia, interpretarea greșită a unui text de lege corespunzător situației de fapt, etc. Or, în cauză, recurenții nu au demonstrat niciuna dintre aceste ipoteze, ci au invocat în mod generic încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, fară a indica în concret dispozițiile legale presupus încălcate, referindu-se exclusiv la interpretarea și aprecierea eronată a situației de fapt, ceea ce nu echivalează, însă, cu aplicarea greșită a legii în sensul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Dintr-o altă perspectivă, în speță, nu i se poate imputa instanței de apel nici faptul că ar fi omis să se pronunțe asupra tuturor motivelor de apel și că nu ar fi analizat îndeplinirea tuturor condițiilor răspunderii civile delictuale, câtă vreme, în realitate, preocuparea principală a instanței exact aceasta a fost, respectiv, de a stabili dacă pârâtul și-a încălcat sau nu vreuna dintre obligațiile ce îi revenea pe perioada internării mamei reclamanților și dacă, astfel, îi poate fi imputată săvârșirea cu vinovăție a unei fapte ilicite de natură a atrage răspunderea civilă delictuală.

Analiza pe care instanța a făcut-o sub acest aspect rezultă cu prisosință din considerentele deciziei atacate.

Astfel, pornind de la susținerile apelanților-reclamanți potrivit cărora autoarea acestora, H, a decedat în Spitalul E Ploiești, ca urmare a inacțiunii ilicite a angajaților acestei unități medicale, care nu au luat măsurile corespunzătoare pentru izolarea și protejarea pacientei, infectată cu Sars-Cov 2, infecție instalată în perioada internării și care ar fi singura cauză a decesului Curtea de apel a analizat legalitatea și temeinicia sentinței primei instanțe prin prisma condițiilor specifice acțiunii în răspundere civilă delictuală, reglementate de art. 1357 și urm. C. civ., menținând soluția de respingere a pretențiilor deduse judecății după ce a verificat ea însăși, raportat la criticile formulate de reclamanți, întrunirea în cauză a condițiilor pentru antrenarea acesteia.

Instanța de apel s-a raportat la probele administrate în cauză (înscrisuri medicale, raportul de expertiză medico-legală, suplimentul la raport) în raport cu care a constatat că nu s-a dovedit în mod direct faptul pretins, acela că autoarea reclamanților a contractat infecția cu virusul Sars Cov 2 în perioada internării în Spitalul E Ploiești, apreciind că apelanții-reclamanți urmăresc a se da relevanță probatorie unei prezumții simple, adică a se deduce că față de împrejurarea că la momentul internării, 12 octombrie 2020, testul efectuat nu a indicat prezența virusului în organism, în raport de momentul următoarei testări, 28 octombrie 2020, cu rezultat pozitiv și cu perioada estimată de incubație a virusului, între 2 și 14 zile, infectarea s-a produs în spital, ca rezultat al faptei ilicite a personalului din unitatea medicală, care nu a respectat măsurile igienico-sanitare impuse de starea de pandemie.

Astfel, în concordanță cu dispozițiile art. 327 C. proc. civ. în virtutea cărora legiuitorul recunoaște forță probantă prezumțiilor, ca probe indirecte, luând în considerare succesiunea evenimentelor așa cum reiese din actele medicale și din constatările medicilor legiști și faptele cunoscute invocate de apelanții-reclamanți în susținerea prezumției (testul negativ la internare, data de debut a bolii, testul pozitiv și perioada de incubație), instanța de apel a apreciat că cel puțin una din faptele reclamate are un grad de certitudine redus.

O atare concluzie s-a bazat pe conținutul buletinul de analize medicale din 12 octombrie 2020, care nu a relevat prezența virusului la acea dată în organismul pacientei H, existând posibilitatea unor rezultate fals negative, ce pot fi generate, printre altele, de împrejurarea că proba a fost recoltată foarte devreme sau foarte târziu în evoluția infecției, iar unul sau mai multe rezultate negative nu exclud posibilitatea infecției cu Covid 19.

Așadar, exista posibilitatea ca la momentul prelevării primei probe, în data internării, infecția cu virusul să se fi instalat deja, iar prelevarea probei foarte devreme în raport cu data infectării să fie cauza unui rezultat fals negativ.

Coroborând această posibilitate cu faptul cert, necontestat în cauză, că boala a debutat la 20 octombrie 2020 cu intervalul perioada de incubație a bolii, de până la 14 zile dar și cu constatările și concluziile experților legiști, potrivit cărora personalul medical a respectat măsurile impuse de pandemie, iar medicația a fost una adecvată, instanța de apel a apreciat că se impune o altă prezumție decât cea invocată de apelanții-reclamanți, anume că infectarea cu virusul s-a produs la o dată anterioară celei corespunzătoare primei testări și internării pacientei.

În aceste condiții, a reținut neîndeplinirea primei condiții a răspunderii civile delictuale, respectiv existența unei fapte ilicite, împrejurare ce a făcut inutilă analizarea celorlalte condiții prevăzute de art. 1357 C. civ.

Este adevărat că instanța de apel nu a mai analizat și celelalte condiții referitoare la vinovăție și prejudiciu dar acest lucru nici nu mai era necesar câtă vreme constatarea neîndeplinirii a cel puțin uneia dintre condițiile răspunderii civile delictuale este suficientă pentru a justifica soluția de respingere a pretențiilor deduse judecății.

Înalta Curte constată, contrar susținerilor recurenților reclamanți, că argumentele redate în cuprinsul deciziei recurate au aptitudinea de a constitui un raționament logico-juridic judicios, clar și convingător, de natură a susține soluția pronunțată, instanța de apel demonstrând aplicarea normelor de drept incidente la situația de fapt din speță, prin referiri concrete la materialul probator administrat în cauză, astfel încât decizia recurată cuprinde toate elementele de natură a permite instanței de recurs realizarea controlului judiciar.

Împrejurarea că recurenții sunt nemulțumiți de concluzia la care a ajuns instanța de apel cu privire la existența faptei ilicite și, implicit, la imposibilitatea de a se reține răspunderea civilă delictuală a pârâtului nu echivalează cu aplicarea greșită a normelor de drept material, concluzia curții de apel fiind rezultatul aprecierii pe care acesta a făcut-o cu privire la toate aspectele de fapt rezultate din probe, apreciere care este o chestiune ce ține de temeinicia iar nu de nelegalitatea deciziei pronunțate și care, în raport de cadrul restrictiv în care poate fi analizat recursul, stabilit prin dispozițiile art. 488 alin. (1) C. proc. civ., nu poate face obiect de verificare și reapreciere pentru instanța de control judiciar.

Invocarea ca temei de drept al recursului a unor dispoziții legale nu este suficientă pentru a atrage admisibilitatea recursului în condițiile în care, în motivarea acestuia, nu se regăsesc și critici de nelegalitate. Prin urmare, textul de lege invocat de reclamanți ca temei juridic al cererii de recurs, respectiv art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., justifică doar posibilitatea exercitării de către aceștia a căii de atac a recursului împotriva hotărârii instanței de apel, problema admisibilității acestui recurs, însă, nepunându-se în cauză.

Deși recurenții pretind că instanța de apel nu a analizat și nu a motivat de ce nu sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale, că motivarea este insuficientă sau că lipsește, Înalta Curte reamintește că judecătorul nu trebuie să răspundă fiecărui argument invocate de părți, în mod separate. În condițiile în care instanța de apel și-a prezentat argumentele pentru care a considerat că, în raport de elementele de fapt ale cauzei, nu se poate stabili săvârșirea de către pârât aunei fapte ilicite, nu se poate reține absența unei motivări care să susțină soluția pronunțată.

Faptul că judecătorul interpretează elementele procesului într-o altă manieră decât cea agreată de parte nu echivalează cu o nemotivare în sensul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. Motivarea unei hotărâri nu este o problemă de volum, ci una de esență, de conținut, aceasta trebuind să fie clară, concisă și concretă, în concordanță cu actele de la dosar și cu dispozițiile legale aplicabile litigiului. Trebuie ca instanța de judecată să examineze și să dea un răspuns argumentat problemelor esențiale de fapt și de drept care se pun în cauza dedusă judecății, în principiu, și gruparea argumentelor fiind admisibilă, atât timp cât instanța răspunde acestora, chiar printr-un considerent comun. Or, în cauză, toate aceste condiții sunt îndeplinite, decizia recurată întrunind exigențele impuse de textul art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., câtă vreme prezintă cu suficientă claritate motivele pe care se întemeiază.

Pe de altă parte, deși susțin lipsa unei motivări efective a deciziei atacate, în concret, recurenții nu fac nimic altceva decât să combată argumentele reținute de instanța de apel, opunând acestora propriile lor aprecieri și susțineri formulate în cursul procesului, susțineri care, însă, au fost analizate în cuprinsul deciziei de apel, or, o asemenea comparație exclude incidența cazului de recurs mai sus menționat, susținerea referitoare la insuficienta motivare a hotărârii fiind pur formală.

În consecință, reținând că hotărârea atacată cu recurs respectă cerințele legale de indicare a argumentelor de fapt și de drept care au fundamentat soluția adoptată în cauză și că instanța de apel a luat în considerare, a analizat și a răspuns tuturor criticilor esențiale formulate prin motivele de apel, Înalta Curte constată că susținerile din cuprinsul memoriului de recurs nu pot fi subsumate nici motivelor de casare reglementate de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 C. proc. civ., astfel că nici din perspectiva acestora nu poate fi exercitat controlul de legalitate asupra deciziei atacate.

Excedează controlului de legalitate al hotărârii atacate și critica prin care recurenții-reclamanți pretind depășirea atribuțiilor instanței de apel în sensul subrogării medicilor din sistemul de sănătate în legătură cu aprecierea rezultatelor testelor Covid, critică menită să impună o analiză a deciziei recurate din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., care are în vedere situația în care, prin hotărârea recurată, instanța a depășit atribuțiile autorității judecătorești, intrând în cele ale autorității legislative sau executive.

Acest motiv de recurs se întemeiază pe conceptul de „exces de putere” ce derivă din principiul constituțional al separației puterilor în stat și vizează imixtiunea instanțelor judecătorești în domeniul atribuțiilor puterii legislative sau executive, or, niciunul dintre argumentele expuse în memoriul de recurs nu relevă o ipoteză susceptibilă de încadrare în acest caz de casare, trimiterile punctuale la mijloacele de probă și la modul în care au fost evaluate circumstanțele cauzei de către instanța de apel demonstrând că, de fapt, recurenții urmăresc repunerea în discuție a fondului litigiului cu consecința reevaluării situației de fapt și a probatoriului în scopul pronunțării unei soluții diametral opuse celei adoptate în cauză, chestiune incompatibilă cu calea extraordinară de atac a recursului.

Pentru aceste considerente, având în vedere că motivele invocate de recurenții-reclamanți nu se încadrează în niciunul din cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 4, 5, 6 și 8 C. proc. civ. și că nu există nici motive de ordine publică c ear putea fi invocate din oficiu, conform alin. (3) al art. 489 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 489 alin. (2) din același act normativ, va constata nul recursul declarat de reclamanții A, B și D împotriva deciziei nr. 970 din 13 iunie 2024, pronunțate de Curtea de Apel Ploiești, Secția I civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată nul recursul declarat de reclamanții A, B și D împotriva deciziei nr. 970 din 13 iunie 2024, pronunțate de Curtea de Apel Ploiești, Secția I civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 25 martie 2025.