ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2490/2020

Ședința publică din data de 19 noiembrie 2020

deliberând asupra cauzei civile de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Dolj, secția I civilă, sub nr. x/2018, la 8 martie 2018, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâții Ministerul Culturii și Identității Naționale, Direcția Județeană pentru Cultură, Culte și Patrimoniul Cultural National Dolj, Muzeul Olteniei Craiova și Instituția Prefectului Dolj, solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să dispună obligarea pârâților la acordarea de despăgubiri privind contravaloarea obiectelor de patrimoniu și artefacte descoperite de reclamant și predate acestora, în cuantum aproximativ de 1.500.000 RON.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 46-49 din Legea nr. 182/2000.

Pe parcursul procesului, reclamantul a solicitat introducerea, în cauză, în calitate de pârât, și a Consiliului Județean Dolj, reprezentat de Președinte.

Pârâtul Muzeul Olteniei Craiova a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive și, pe fond, a solicitat respingerea acțiunii, ca neîntemeiată.

Pârâta Direcția Județeană pentru Cultură Dolj a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive, iar, pe fond, respingerea acțiunii.

Pârâtul Ministerul Culturii și Identității Naționale a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția lipsei calității procesuale active, excepția lipsei calității procesuale pasive și, pe fond, respingerea acțiunii.

Pârâtul Consiliul Județean Dolj a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția netimbrării cererii de chemare în judecată, excepția lipsei calității procesuale active, excepția lipsei calității procesuale pasive, excepția lipsei capacității procesuale de folosință, iar, pe fond, respingerea acțiunii.

Prin sentința civilă nr. 587/11 septembrie 2018, Tribunalul Dolj, secția I civilă a admis excepția lipsei calității procesuale active, excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Muzeul Olteniei Craiova, a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei Direcția Județeană pentru Cultură Dolj și excepția lipsei capacității procesuale de folosință a pârâtului Consiliul Județean Dolj; a respins acțiunea formulată de reclamant.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamantul A. și pârâta Direcția Județeană pentru Cultură Dolj, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Prin decizia nr. 1291/7 mai 2019, Curtea de Apel Craiova, secția I civilă a admis ambele apeluri, a anulat sentința atacată și a trimis cauza, spre rejudecare, la aceeași instanță.

Pentru a pronunța această hotărâre, Curtea a reținut următoarele:

Apelul reclamantului vizează soluția de admitere a excepției lipsei calității procesuale active și a excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Muzeul Olteniei.

Sub aspectul calității procesuale active, Curtea a reținut că, potrivit art. 36 C. proc. civ., aceasta presupune existența unei identități între persoana reclamantului și titularul dreptului dedus judecății.

În speță, dreptul dedus judecății, prin cererea introductivă, îl reprezintă acordarea recompensei prevăzute de Legea nr. 182/2000, pentru obiectele de patrimoniu descoperite de reclamant.

Din prevederile art. 49 alin. (4) din actul normativ menționat reiese că este îndreptățit la acordarea recompensei pentru obiectele de patrimoniu autorul unei descoperiri întâmplătoare, care a predat aceste obiecte autorităților competente, acesta fiind și persoana care, din perspectiva art. 36 C. proc. civ., are calitate procesuală activă în acțiunea promovată în vederea valorificării acestui drept.

Definind noțiunea de "descoperire umană cu caracter întâmplător", art. 2 alin. (1) lit. g) din O.G. nr. 43/2000 privind protecția patrimoniului arheologic și declararea unor situri arheologice ca zone de interes național prevede că, "prin descoperire arheologică întâmplătoare se înțelege evidențierea de bunuri de patrimoniu arheologic ca urmare a acțiunii factorilor naturali sau a acțiunilor umane, altele decât cercetarea arheologică atestată".

Totodată, în conformitate cu art. 2 alin. (1) lit. k) din aceeași ordonanță, "prin zonă cu potențial arheologic evidențiat întâmplător se înțelege terenul în care existența bunurilor de patrimoniu arheologic s-a evidențiat, în mod neprevăzut, ca urmare a: acțiunilor umane, altele decât cercetarea arheologică atestată, cum ar fi: lucrări de construcții, lucrări de prospecțiuni geologice, inclusiv teledetecție, lucrări agricole, precum și alte tipuri de lucrări și cercetări efectuate subteran sau subacvatic; (…)".

Reclamantul a descoperit obiectele pentru care a solicitat acordarea recompensei prin tehnica teledetecției, fiind titularul autorizației de deținere a detectoarelor de metale nr. x/11 martie 2014 eliberată de I.P.J. Dolj, depusă în copie la dosarul primei instanțe.

Prin urmare, descoperirea pentru care reclamantul a solicitat recompensă a fost rezultatul unei acțiuni calificate chiar de lege ca fiind una de natură a conduce la evidențierea în mod întâmplător/neprevăzut a unor bunuri de patrimoniu arheologic, ceea ce îi conferă acestuia calitate procesuală activă în cauză.

Sub acest aspect, Curtea a reținut și faptul că teledetecția a fost definită, în lucrările de specialitate, ca reprezentând știința și tehnologia de obținere a informației privind suprafața terestră de la distanță (fără a intra în contact cu aceasta) prin utilizarea radiației electromagnetice.

Având în vedere scopul acestei tehnologii, acela de detectare a anumitor informații despre structura sau compoziția suprafeței terestre, teledetecția presupune, implicit, un proces de căutare, de cercetare a suprafeței terestre, care exclude, într-o anumită măsură, caracterul întâmplător al identificării anumitor obiecte. Însă, atât timp cât aceasta este inclusă, de art. 2 alin. (1) lit. k) pct. 1 din O.G. nr. 43/2000, în categoria acțiunilor umane care pot conduce la identificarea, cu caracter întâmplător, a unor bunuri de patrimoniu arheologic, înseamnă că acest caracter întâmplător nu trebuie examinat strict din perspectiva tehnicii de descoperire folosite, ci în opoziție cu ceea ce acest act normativ definește ca activitate de cercetare arheologică organizată.

De altfel, din sintagma "acțiunile umane, altele decât cercetarea arheologică atestată", folosită de art. 2 alin. (1) lit. g) din O.G. nr. 43/2000 pentru a defini descoperirea arheologică întâmplătoare, se desprinde concluzia că orice acțiune umană care nu este parte a unei cercetări arheologice atestate are natura de descoperire întâmplătoare, la această interpretare conducând și caracterul exemplificativ al enumerării folosite de art. 2 alin. (1) lit. k) pct. 1 din Ordonanță, pentru a contura sfera acțiunilor umane ce pot conduce la evidențierea, în mod neprevăzut, a unor obiecte de patrimoniu arheologic.

Potrivit art. 2 alin. (1) lit. c) din O.G. nr. 43/2000, "prin cercetare arheologică se înțelege ansamblul de măsuri având caracter științific și tehnic, menite să asigure prospectarea, identificarea, decopertarea prin săpături arheologice, investigarea, recoltarea, înregistrarea și valorificarea științifică, inclusiv publicarea, patrimoniului arheologic; (...)".

De asemenea, alin. (4), (5) și 6 ale aceluiași articol prevăd că:

"(4) Toate etapele cercetării arheologice sunt parte integrantă a activității de cercetare științifică, așa cum este definită de legislația în domeniu.

(5) Toate etapele cercetării arheologice, constând în inventariere, diagnostic, săpătură, supraveghere și intervenții asupra materialului arheologic, vor fi întreprinse folosindu-se toate acele metode, tehnici și practici specifice, considerate necesare pentru a obține maximum de informații referitoare la patrimoniul arheologic din zona cercetată.

(6) Toate etapele cercetării arheologice se realizează numai pe baza unui proiect aprobat de Comisia Națională de Arheologie și se vor finaliza prin rapoarte ce cuprind datele esențiale pentru justificarea metodei și tehnicilor folosite, a resurselor utilizate, precum și a concluziilor la care s-a ajuns".

În speță, reclamantul nu a descoperit obiectele de patrimoniu arheologic pentru care a solicitat recompensa în cadrul unei cercetări arheologice atestate, în oricare dintre etapele pe care aceasta le presupune potrivit prevederilor legale enunțate, și nici într-o zonă cu patrimoniu arheologic cunoscut și cercetat sau într-un sit arheologic declarat zonă de interes național, așa cum sunt definite acestea de art. 2 alin. (1) lit. h) și i) din O.G. nr. 43/2000, astfel că, și din această perspectivă, descoperirea sa a avut un caracter întâmplător, neîncadrându-se în niciuna dintre formele de cercetare arheologică atestată.

Drept urmare, Curtea a apreciat că descoperirea făcută de reclamant prin teledetecție este una întâmplătoare, în sensul art. 2 alin. (1) lit. g) și lit. k) pct. 1 din O.G. nr. 43/2000.

Nu în ultimul rând, a reținut că, sub aspectul existenței calității procesuale active, trebuie avut în vedere că, din modul de formulare a acțiunii, rezultă că obiectul acesteia îl reprezintă, mai degrabă, contestarea valorii recompensei care a fost deja oferită reclamantului pentru obiectele descoperite și predate autorităților, iar nu atât îndreptățirea reclamantului la acordarea unei astfel de recompense, potrivit art. 49 alin. (4) din Legea nr. 182/2000.

Astfel, prin adresa nr. x/15 martie 2017 a Muzeului Olteniei, reclamantul este invitat la sediul acestei instituții în vederea derulării procedurii de încasare a procentului de 30% din valoarea bunurilor, aducându-i-se, totodată, la cunoștință valoarea rezultată din expertizele efectuate, respectiv 1.675 RON.

Prin urmare, pârâții au recunoscut, deja, că reclamantul este titularul dreptului la recompensa prevăzută de art. 49 alin. (4) din Legea nr. 182/2000 și, implicit, caracterul întâmplător al descoperirii sale, propunându-i acestuia o sumă drept recompensă, ca și în celelalte ocazii în care acesta a predat autorităților competente obiecte cu valoarea arheologică, reclamantul adresându-se instanței nu ca urmare a faptului că i s-ar nega acest drept, ci pentru a contesta cuantumul sumei propuse drept recompensă.

În concluzie, având în vedere și acest aspect, Curtea a apreciat că reclamantul are calitate procesuală activă în acțiunea de față, în mod greșit fiind soluționată această excepție la prima instanță.

În ceea ce privește calitatea procesuală pasivă a pârâtului Muzeul Olteniei, Curtea a considerat că excepția a fost soluționată, în mod greșit, de către prima instanță, raportat la obiectul acțiunii și la temeiul de drept invocat.

Sub acest aspect s-a constatat că, prin cererea introductivă, reclamantul a solicitat obligarea pârâților la acordarea de despăgubiri privind contravaloarea obiectelor de patrimoniu și artefactelor descoperite de el la 15 ianuarie 2015 și predate autorităților, despăgubiri estimate la 1.500.000 de RON, invocând, în drept, art. 46-49 din Legea nr. 182/2000.

Potrivit art. 49 alin. (6) din actul normativ menționat, "recompensele și bonificația, stabilite potrivit alin. (4) și (5), vor fi suportate din bugetul ordonatorului principal de credite sau din bugetele locale, în funcție de subordonarea instituțiilor culturale în administrarea cărora vor fi transmise bunurile descoperite și vor fi plătite în cel mult 18 luni de la data predării bunului".

Așadar, alin. (6) al art. 49, reținut de prima instanță în susținerea argumentului că pârâtul Muzeul Olteniei nu are calitate procesuală pasivă, a făcut referire la bugetul din care s-au suportat aceste recompense, altfel spus la debitorul obligației de alocare a fondurilor necesare plății, iar nu la debitorul obligației de plată.

Din perspectiva scopului pe care orice recompensă îl are, plata acesteia se realizează de către cel care a beneficiat sau beneficiază de descoperirea făcută, în speță, Muzeul Olteniei, căruia obiectele și artefactele descoperite i-au fost predate și în administrarea căruia se află în prezent, așa cum a rezultat din procesele-verbale de predare-primire din 23 ianuarie 2015 și din 3 februarie 2015, încheiate între Direcția Județeană de Cultură Dolj și Muzeul Olteniei, din adresa nr. x/16 august 2016 a Ministerului Culturi, din Hotărârile din 29 august 2016 și din 26 iunie 2018 emise de același minister .

De altfel, din adresa nr. x/15 martie 2017 a Muzeului Olteniei a rezultat că această instituție urma a efectua plata recompensei, reclamantul fiind invitat la sediul Muzeului Olteniei începând cu 15 aprilie 2019, cu mențiunea că, de la acea dată, se preconiza că instituția va avea bugetul aprobat de către Consiliul Județean Dolj, " în vederea derulării procedurii de încasare a procentului de 30% din valoarea totală a celor 8 bunuri culturale (…)".

Nu în ultimul rând, s-a constatat că, în celelalte ocazii în care reclamantul a fost recompensat pentru obiectele de patrimoniu arheologic descoperite și predate autorităților, plata a fost făcută de instituția în administrarea căreia au fost date aceste obiecte și care le valorifică potențialul arheologic și muzeal, și anume Muzeul Olteniei, astfel cum a rezultat și din ordinele de plată depuse la dosarul de apel.

Drept urmare, Curtea a apreciat că pârâtul Muzeul Olteniei are calitate procesuală pasivă în litigiul de față, existând identitate între această instituție și debitorul obligației de plată a recompensei solicitate de reclamant.

Pentru aceste motive, apelul declarat de reclamant s-a apreciat a fi fondat.

În ceea ce privește apelul formulat de pârâta Direcția Județeană pentru Cultură Dolj, Curtea a reținut că acesta vizează, în principal, soluția de respingere a excepției lipsei calității sale procesuale pasive, dar subsumat acesteia s-a criticat și admiterea excepției lipsei calității procesuale pasive a Muzeului Olteniei, cu motivarea că, în raport de dispozițiile art. 49 alin. (6) din Legea nr. 182/2000, această din urmă instituție avea obligația plății recompensei solicitate de reclamant.

Sub aspectul calității procesuale pasive a pârâtei Direcția Județeană pentru Cultură Dolj, Curtea a avut în vedere că solicitarea adresată instanței, de plată a recompensei, a fost determinată de nemulțumirile reclamantului cu privire la valoarea propusă a acesteia, stabilită în urma expertizării și evaluării obiectelor descoperite, de către experți desemnați de instituția apelantă pârâtă. Așa cum s-a arătat și anterior, cu ocazia examinării apelului reclamantului, obiectul cererii pare a fi, mai degrabă, contestarea acestei valori decât stabilirea dreptului la recompensă în contradictoriu cu instituțiile pârâte.

Potrivit art. 49 alin. (5) din Legea nr. 182/2000, valoarea obiectelor descoperite "se stabilește de experții acreditați ai serviciului public deconcentrat al Ministerului Culturii și Identității Naționale sau, după caz, de alți experți acreditați".

Or, în speță, serviciul public deconcentrat al Ministerului Culturii și Identității Naționale este Direcția de Cultură Dolj, iar valoarea obiectelor și, implicit, valoarea recompensei de care reclamantul este nemulțumit au fost stabilite în urma expertizării realizate de experți autorizați ai acestei instituții, așa cum rezultă din adresa nr. x/15 martie 2017 a Muzeului Olteniei, adresa nr. x/19 iulie 2016 a Consiliului Județean Dolj, adresa nr. x/31 octombrie 2016 a Direcției Județene pentru Cultură Dolj și foaia de înaintare nr. 1306/25 octombrie 2016 a aceleiași instituții.

În aceste condiții, se impunea ca, în cazul contestării recompensei, o altă valoare a acesteia, prin raportare la valoarea obiectelor descoperite, să fie stabilită în cadrul unei proceduri derulate în contradictoriu cu această instituție, sub supravegherea căreia s-a realizat expertizarea obiectelor, instituție cu atribuții în domeniul protejării patrimoniului cultural, precum și punerii în valoare a bunurilor din patrimoniul cultural.

Având în vedere aceste aspecte, precum și atribuțiile prevăzute de art. 17 alin. (1) din H.G. nr. 90/2010 privind organizarea și funcționarea Ministerului Culturii, invocate și în motivarea primei instanțe, Curtea a apreciat că pârâta Direcția Județeană pentru Cultură Dolj are calitate procesuală pasivă, excepția în discuție fiind corect soluționată prin hotărârea atacată.

Dat fiind însă că apelul pârâtei cuprinde și critici privind admiterea excepției lipsei calității procesuale pasive a Muzeului Olteniei, critici apreciate ca întemeiate pentru motivele expuse anterior, s-a impus și admiterea acestui apel, în considerarea art. 477 alin. (1) C. proc. civ.

În concluzie, Curtea a reținut că Tribunalul a soluționat, în mod greșit, cauza pe excepții, fără a intra în cercetarea fondului, și, întrucât, prin apelul reclamantului, s-a solicitat anularea cu trimitere spre rejudecare la aceeași instanță, sunt incidente dispozițiile art. 480 alin. (3) teza a II-a C. proc. civ.

Pentru aceste motive, Curtea, în temeiul art. 480 C. proc. civ., a admis apelurile declarate, a anulat sentința atacată și a trimis cauza, spre rejudecare, la aceeași instanță.

A stabilit că, în rejudecare, Tribunalul va examina, în fond, cererea reclamantului, stabilind valoarea recompensei la care acesta este îndreptățit pentru obiectele descoperite, și, după administrarea probatoriilor pe care le va considera necesare, se va pronunța motivat asupra cererii formulate, având în vedere dezlegările date de instanța de apel cu privire la calitatea procesuală pasivă a Muzeului Olteniei și Direcției Județene pentru Cultură Dolj, precum și excepțiile intrate în puterea lucrului judecat prin necriticarea modului de soluționare a acestora prin apelurile declarate.

Împotriva deciziei pronunțate de Curtea de Apel Craiova a declarat recurs pârâtul Ministerul Culturii și Identității Naționale, criticând-o pentru următoarele motive:

În raport de dispozițiile art. 49 din Legea nr. 182/2000, incidente în speță, a invocat excepția lipsei calității procesuale active a intimatului reclamant și, totodată, excepția lipsei calității procesuale pasive a recurentului pârât, dat fiind că A. nu a probat că bunurile pentru care a cerut despăgubiri au fost descoperite întâmplător și că Muzeul Olteniei îi este subordonat. Sub acest ultim aspect, recurentul nu are calitatea de ordonator principal de credite.

Faptul că reclamantul deține un detector de metale pe care l-a folosit pentru a căuta astfel de bunuri, așa cum a rezultat din toate înscrisurile atașate cererii, nu îi conferă dreptul de a cere despăgubiri, caracterul întâmplător al descoperirii fiind anulat de utilizarea detectorului de metale, utilizare premeditată, gândită în scopul de a descoperi asemenea bunuri.

Corelativ, recurentul nu îi poate plăti despăgubiri, în lipsa dovedirii caracterului întâmplător al descoperirii, și deci, nu are nicio obligație în raportul juridic litigios.

În mod greșit, instanța de apel a interpretat dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. g) din O.G. nr. 43/2000 privind protecția patrimoniului arheologic, reținând că intimatul a descoperit obiectele prin tehnica teledetecției. Legiuitorul nu a avut în vedere "acțiunea calificată ca fiind de natură a conduce la evidențierea întâmplătoare a unor bunuri cu valoare arheologică", așa cum, în mod eronat, a considerat instanța de apel.

Conform art. 1 din O.G. nr. 43/2000, "prin descoperire arheologică întâmplătoare" se înțelege evidențierea de bunuri de patrimoniu arheologic ca urmare a acțiunii factorilor naturali sau a acțiunilor umane, altele decât cercetarea arheologică atestată.

Prin "zonă cu potențial arheologic evidențiat întâmplător" se înțelege terenul în care existența bunurilor de patrimoniu arheologic s-a evidențiat, în mod neprevăzut, ca urmare a acțiunilor umane, altele decât cercetarea arheologică atestată, cum ar fi: lucrări de construcții, lucrări de prospecțiuni geologice, inclusiv teledetecție, lucrări agricole, precum și alte tipuri de lucrări și cercetări efectuate subteran sau subacvatic; a acțiunilor factorilor naturali, cum ar fi: seisme, alunecări de teren, inundații, eroziunea solului și altele, și în cazul cărora este necesară o cercetare arheologică în vederea înregistrării și valorificării științifice a acestora.

Conform acestor prevederi legale, sunt descoperiri arheologice întâmplătoare fie cele datorate unor cauze naturale, fie cele datorate acțiunilor umane, în acest ultim caz, altele decât cercetarea arheologică atestată.

La lit. k) sunt prevăzute acțiunile umane care pot conduce la descoperiri arheologice întâmplătoare și care dau, ulterior, zonei caracteristica de zonă cu potențial arheologic evidențiat întâmplător, și anume: lucrări de construcții, lucrări de prospecțiuni geologice, inclusiv teledetecție, lucrări agricole, precum și alte tipuri de lucrări și cercetări efectuate subteran sau subacvatic.

Instanța de apel s-a raportat doar la tehnica teledetecției, fără a reține ipoteza normei care face trimitere la lucrări de construcții, lucrări de prospecțiuni geologice, inclusiv teledetecție, lucrări agricole, precum și alte tipuri de lucrări și cercetări efectuate subteran sau subacvatic.

În accepțiunea dată de legiuitor, caracterul întâmplător se apreciază în contextul lucrărilor care au ocazionat descoperirea, de construcții, chiar teledetecție, dar care au fost făcute nu în scopul descoperirii de artefacte, ci în cu totul alte scopuri, diferite total de îndeletnicirea "căutătorului de comori".

Curtea a dat un înțeles greșit nu doar literei legii, dar, mai ales, spiritului acesteia, încurajând, prin decizia dată, o îndeletnicire nepermisă de lege și ignorând că întâmplarea trebuie să fie legată de alte lucrări autorizate, sistematizate și începute într-un alt scop, diferit, cu totul, de acela premeditat al intimatului, de a găsi artefacte. Utilizarea detectoarelor de metale și căutarea intenționată de bunuri arheologice cu acestea nu constituie temei legal pentru acordarea de despăgubiri, cum eronat a considerat instanța de apel.

Curtea a ignorat că reclamantul este titularul unei autorizații pentru deținerea și utilizarea detectorului de metale.

Normele tehnice privind deținerea și comercializarea detectoarelor de metale au fost aprobate prin Ordinul comun nr. 251/2.275/409/M 115/2004 al Ministrului Administrației și Internelor, Ministrului Culturii și Cultelor, Ministrului Economiei și Comerțului și Ministrului Apărării Naționale, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 704 din 04 august 2017.

În acest ordin s-a arătat, expres, că unul dintre actele normative în baza căruia a fost emis este Ordonanța Guvernului nr. 43/2000 privind protecția patrimoniului arheologic și declararea unor situri arheologice ca zone de interes național. Potrivit acestor norme, autorizarea persoanelor fizice pentru a utiliza și deține detectoare de metale se face în scopul cercetărilor arheologice, care, în mod evident, nu mai pot fi întâmplătoare.

Potrivit Anexei nr. 1 la Normele tehnice, în cererea formulată de persoana fizică pentru obținerea autorizației de deținere a detectoarelor de metale, aceasta trebuie să declare expres că a luat cunoștință de prevederile Ordonanței Guvernului nr. 43/2000, modificate și completate prin Legea nr. 462/2003.

De asemenea, în Anexa nr. 4 la Normele tehnice se prevede, expres, că autorizația de deținere a detectoarelor de metale de către persoanele fizice se emite în baza art. 5 alin. (10) din O.G. nr. 43/2000, republicată. Autorizația se emite, așadar, pentru cercetări arheologice. Astfel fiind, tocmai elementul cu privire la care reclamantul insistă în susținerile sale (și anume, faptul că detectorul său de metale era autorizat) este cel care dovedește că acțiunile sale nu au fost întâmplătoare și că nu s-au înscris în cele enumerate de lege. Ca urmare, cererea de chemare în judecată este nefondată, nerespectând condiția prevăzută de art. 1 alin. (1) lit. g) din O.G. nr. 43/2000, cu privire la existența unei descoperiri arheologice întâmplătoare.

Mai mult, se dovedește, din actele dosarului, că reclamantul se ocupă de "cercetări arheologice", fiind autorizat, în acest scop, să dețină și să utilizeze detectorul de metale. Această ocupație tinde să devină aducătoare de venituri, urmărindu-se obținerea recompenselor din partea autorităților.

Instrucțiunea nr. 2/8 aprilie 2016 privind regimul descoperirilor arheologice întâmplătoare, emisă de Ministerul Culturii și Identității Naționale, a valorificat același caracter întâmplător al descoperirii. Această instrucțiune precizează că evidențierea întâmplătoare a bunurilor de patrimoniu arheologic se poate realiza în mod neprevăzut, în urma activităților umane, și exclude intenția de a căuta și descoperi bunuri culturale aparținând patrimoniului arheologic. Deși recurentul a invocat și atașat această interpretare, instanța de apel a înlăturat-o din analiza sa în totalitate.

Termenul de "neprevăzut", utilizat de Instrucțiuni, se regăsește în art. 1 alin. (1) lit. k) din O.G. nr. 43/2000, fiind, de altfel, sinonim celui de "întâmplător". Așadar, și în absența aplicării Instrucțiunii nr. 2/8 aprilie 2016, se ajunge la aceeași concluzie, bazată strict pe dispozițiile legale citate mai sus, și anume aceea că acțiunea deliberată de a căuta vestigii arheologice, utilizând un detector de metale autorizat de autoritățile competente tocmai în scopul identificării de artefacte, nu poate fi considerată descoperire arheologică întâmplătoare.

În ceea ce privește procedura prevăzută de Legea nr. 182/2000, republicată, cu privire la bunurile arheologice mobile descoperite întâmplător, aceasta are rolul a evita distrugerea bunurilor arheologice, a zonelor în care ele se află sau se pot afla, pentru a le asigura protecția și pentru a descuraja acțiunile de căutare și braconare, dat fiind ca bunurile respective fac, de drept, obiectul proprietății publice.

Recurentul pârât a solicitat, în baza art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., admiterea recursului, casarea deciziei atacate și menținerea, ca legală, a hotărârii primei instanțe.

Intimații pârâți Consiliul Județean Dolj și Muzeul Olteniei Craiova au formulat întâmpinare, prin care au arătat că achiesează la concluziile recurentului și au solicitat admiterea recursului, astfel cum a fost formulat.

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ., a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, care nu au depus puncte de vedere, iar, prin încheierea din 9 iulie 2020, completul de filtru a admis, în principiu, recursul declarat de pârâtul Ministerul Culturii și Identității Naționale împotriva deciziei nr. 1291 din 7 mai 2019 a Curții de Apel Craiova, secția I civilă și a fixat termen de judecată la 5 noiembrie 2020, în ședință publică, complet C4, cu citarea părților.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:

Contrar opiniei recurentului, în determinarea legitimării procesuale active a reclamantului de a solicita recompensa bănească pretinsă ca urmare a descoperii întâmplătoare realizate de acesta, instanța de apel a procedat la o corectă interpretare și aplicare a dispozițiilor legale incidente, astfel cum au fost evocate în considerentele deciziei atacate.

Recurentul susține, în esență, că folosirea detectorului de metale în scopul identificării obiectelor de patrimoniu arheologic evidențiază intenția unui asemenea demers și exclude caracterul "întâmplător" al descoperirii realizate în aceste condiții.

Un astfel de raționament nu poate fi fundamentat pe niciunul dintre textele de lege relevante, privite atât în litera lor, cât și în spiritul actelor normative care le conțin.

Art. 2 alin. (1) lit. g) din O.G. nr. 43/2000 privind protecția patrimoniului arheologic și declararea unor situri arheologice ca zone de interes național definește noțiunea de "descoperire arheologică întâmplătoare" ca semnificând "evidențierea de bunuri de patrimoniu arheologic ca urmare a acțiunii factorilor naturali sau a acțiunilor umane, altele decât cercetarea arheologică atestată".

Totodată, lit. k) din același text de lege, în definirea sintagmei "zonă cu potențial arheologic evidențiat întâmplător", cu referire la acțiunile umane, vizează acele acțiuni, "altele decât cercetarea arheologică atestată, cum ar fi: lucrări de construcții, lucrări de prospecțiuni geologice, inclusiv teledetecție, lucrări agricole, precum și alte tipuri de lucrări și cercetări efectuate subteran sau subacvatic; (...)".

Prin urmare, chiar legea nu numai că nu exclude, dar chiar prevede, în mod expres, teledetecția, ca mijloc de realizare a descoperirii întâmplătoare, astfel încât, în mod corect, instanța de apel a determinat caracterul întâmplător al descoperirii și în cazul utilizării detectorului de metale, ipoteză incidentă în speță.

Recurentul a acreditat și ideea că folosirea teledetecției ar conferi caracter întâmplător descoperirii de bunuri de patrimoniu arheologic doar în contextul în care aceasta a avut loc în cadrul efectuării unor lucrări care au un alt scop decât cel al identificării artefactelor. Or, o astfel de distincție nu se regăsește în cuprinsul dispoziției legale enunțate, după cum nu rezultă nici din cuprinsul celorlalte norme legale reținute de instanța de apel, raționamentul pârâtului conducând la încălcarea regulii de interpretare care interzice efectuarea diferențierilor pe care legea nu le încorporează - "Ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus" ("Unde legea nu distinge, nici noi nu trebuie să distingem").

A mai susținut partea că, de vreme ce reclamantul este titularul unei autorizații pentru deținerea și utilizarea detectorului de metale, acesta efectuează cercetări arheologice, întrucât numai într-un astfel de caz se eliberează o asemenea autorizație, cu consecința neîndeplinirii condiției prevăzute de art. 2 alin. (1) lit. g) din O.G. nr. 43/2000, privind caracterul întâmplător al descoperirii. În acest sens, a invocat Ordinul comun nr. 251/2.275/409/M 115/2004 pentru aprobarea Normelor tehnice privind deținerea și comercializarea detectoarelor de metale (Anexa 1, Anexa 4 cu referire la art. 5 alin. (10) din O.G. nr. 43/2000).

Și aceste afirmații sunt neîntemeiate.

Din cuprinsul Normelor tehnice sus-menționate nu rezultă că autorizarea persoanelor fizice de a deține și utiliza detectoare de metale se face doar în cazul cercetărilor arheologice.

Dimpotrivă, în art. 1 alin. (1) din Ordin, se face referire la necesitatea obținerii, în prealabil, a autorizației inspectoratului de poliție al județului, respectiv a Direcției Generale de Poliție a Municipiului București, din raza teritorială de domiciliu sau sediu, precum și înregistrării la aceste autorități de către persoanele fizice și juridice care dețin și/sau comercializează detectoare de metale. Distinct de norma generală, aplicabilă în cazul tuturor persoanelor fizice și juridice, în art. 1 alin. (3) din Ordin, se prevede, pentru personalul atestat și înscris în Registrul arheologilor, deci pentru cei abilitați să efectueze cercetări arheologice, obligația de a obține, pe lângă autorizația emisă de Poliție și anterior acestui document, avizul prealabil eliberat de Ministerul Culturii și Cultelor. Or, dacă raționamentul recurentului referitor la emiterea autorizației doar în cazul cercetărilor arheologice ar fi corect, nu s-ar mai justifica rațiunea pentru care legiuitorul a înțeles să prevadă, în mod distinct, actele necesare pentru persoanele fizice și juridice care intenționează să dețină și/sau să comercializeze detectoare de metale și, separat, actele necesare pentru categoria personalului de specialitate atestat și înscris în Registrul arheologilor.

În același sens, art. 5 alin. (1) din O.G. nr. 43/2000 se referă la adoptarea măsurilor științifice, administrative și tehnice care urmăresc păstrarea vestigiilor descoperite întâmplător sau ca urmare a cercetării arheologice, textul de lege reglementând, în alin. (10), respectiv alin. (12), de asemenea, diferențiat, obligațiile și actele necesare pentru persoanele fizice în general și, în special, pentru categoria personalului de specialitate atestat și înscris în Registrul arheologilor.

Anexa 1 la Normele tehnice privește formularul tip de cerere în cazul persoanelor fizice care intenționează să obțină autorizația de deținere a detectoarelor de metale, iar Anexa 4 formularul autorizației de deținere pentru persoanele fizice, în cuprinsul celor două formulare neexistând mențiuni din care să rezulte că tipul de cerere, respectiv de autorizație, se formulează și eliberează doar în ipoteza cercetărilor arheologice. De altfel, nici nu se poate pune o astfel de problemă, de vreme ce, potrivit normelor legale enunțate mai sus, toate persoanele fizice și juridice au obligația de a obține autorizația emisă de Poliție, iar, în plus, personalul de specialitate este necesar să obțină și avizul prealabil al Ministerului Culturii.

Prin urmare, Normele tehnice nu reprezintă cadrul legal care să confirme cele susținute de recurent, privind eliberarea autorizației de deținere a detectoarelor de metale de către persoanele fizice doar în cazul cercetărilor arheologice, cu consecința anihilării caracterului întâmplător al descoperirii realizate de reclamant, care se află în posesia acestui document.

Referitor la Instrucțiunea nr. 2 din 8 aprilie 2016 privind regimul descoperirilor arheologice întâmplătoare, aceasta reprezintă un act cu forță normativă inferioară atât Legii nr. 182/2000, cât și O.G. nr. 43/2000, dat în explicitarea acestora din urmă, și, ca atare, nu poate modifica sau adăuga la actele normative superioare. Prin urmare, cum nici Legea nr. 182/2000 și nici O.G. nr. 43/2000 nu disting, în legătură cu caracterul întâmplător al descoperirii, în funcție de tehnica utilizată (dimpotrivă, art. 2 alin. (1) lit. k) din O.G. nr. 43/2000 chiar prevede teledetecția printre metodele posibil folosite în cazul acțiunilor umane rezultate cu descoperiri întâmplătoare) și nici nu exclud un asemenea caracter al descoperirii în ipoteza folosirii detectorului de metale cu intenția de a căuta și descoperi bunuri culturale aparținând patrimoniului arheologic, Înalta Curte nu va avea în vedere, în soluționarea cauzei, dispozițiile normei inferioare cuprinse în Instrucțiunea nr. 2/8 aprilie 2016, emisă de Ministrul Culturii.

În ceea ce privește "spiritul" Legii nr. 182/2000, care, în opinia recurentului, nu ar permite recompensarea celor care folosesc metoda teledetecției în scopul descoperirii de tezaure, pentru a descuraja braconajul arheologic și traficul ilegal cu bunuri de valoare deosebită, nici această susținere nu poate fi primită.

Fără discuție că întreg cadrul legal adoptat în domeniul protecției patrimoniului arheologic are un astfel de scop, care trebuie însă interpretat în mod diferențiat, în funcție de atitudinea descoperitorului de comori. În alți termeni, nu se poate pune semnul egalității între persoana care nu deține detectorul în mod legal sau care nu a predat artefactele sau a acționat în zone cunoscute cu potențial arheologic și cel care deține detectorul în condițiile legii și a predat, în mod voluntar, obiectele de patrimoniu. În acest ultim caz, Statul, care este beneficiarul rezultatului activității desfășurate de "căutătorul de comori", și anume al bunurilor descoperite, fiind primul interesat în păstrarea tezaurului, are rolul de a-l cointeresa pe acesta din urmă, iar forma transpusă de legiuitor este tocmai cea a recompensării pecuniare, potrivit art. 49 din Legea nr. 182/2000.

În concluzie, prin interpretarea și aplicarea corectă a dispozițiilor legale în materie, instanța de apel a reținut că reclamantul justifică legitimare procesuală activă în cauză, în calitate de autor al unei descoperiri cu caracter întâmplător, el deținând autorizație pentru detectorul de metale și predând, în condițiile legii, obiectele de patrimoniu găsite.

Referitor la lipsa calității procesuale pasive a recurentului, determinat de împrejurarea că nu s-a probat subordonarea Muzeului Olteniei către Muzeu și, prin urmare, acesta din urmă nu are calitatea de ordonator principal de credite, nici această critică nu poate fi primită.

În primul rând, susținerile respective sunt formulate, pentru prima dată, în recurs, ceea ce exclude analiza lor direct în calea extraordinară de atac, și, pe de altă parte, la acest moment procesual nici nu prezintă interes, de vreme ce instanța de apel nu a reținut calitatea de ordonator principal de credite în persoana Muzeului Culturii și Identității Naționale.

Pentru toate aceste considerente, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat, nefiind întrunite cerințele motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 din același cod.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Ministerul Culturii și Identității Naționale împotriva deciziei nr. 1291 din 7 mai 2019 a Curții de Apel Craiova, secția I civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 19 noiembrie 2020.