ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2472/2020

Obiectul cererii de chemare în judecată și apărările formulate de pârât: Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Argeș, secția civilă, sub nr. x/2018, la 11 octombrie 2018, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâtul B., solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să constate nulitatea absolută a actului "Recunoașterea de datorie", autentificat de către B.I.N. C. sub nr. 100/18 februarie 2015, cu cheltuieli de judecată. Pârâtul a formulat întâmpinare, solicitând respingerea acțiunii, ca nefondată.

Hotărârea pronunțată în primă instanță: Prin sentința civilă nr. 163/17 aprilie 2019, Tribunalul Argeș, secția civilă a respins acțiunea formulată de reclamant.

Hotărârea pronunțată în apel: Împotriva acestei hotărâri a declarat apel reclamantul A.. Prin decizia civilă nr. 4289/6 noiembrie 2019, Curtea de Apel Pitești, secția I civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamant. Pentru a pronunța această hotărâre, Curtea de Apel a reținut următoarele: Prin acțiunea dedusă judecății, reclamantul a solicitat constatarea nulității absolute a actului juridic intitulat "Recunoaștere de datorie", autentificat de notar sub nr. 100/18 februarie 2015, pentru lipsa cauzei, raportat la împrejurarea că suma recunoscută ca fiind datorată nu a fost remisă efectiv de pârât, predarea fiind necesară pentru încheierea valabilă a unui contract de împrumut. A invocat reclamantul și cauza ilicită, deoarece pârâtul ar fi urmărit o îmbogățire nejustificată, fără a fi împrumutat vreo sumă de bani, precum și intervenția prescripției dreptului la acțiune, în privința sumei împrumutate în anul 2011 și nerestituite integral. Așadar, primul aspect care trebuie lămurit este natura juridică a actului încheiat la 18 februarie 2015. Așa cum chiar denumirea lui o dovedește, prin încheierea acestui act s-a intenționat confirmarea unei creanțe pe care pârâtul B. o avea împotriva reclamantului A., stabilirea unui nou termen de plată a datoriei, precum și confecționarea unui titlu executoriu, în cazul neexecutării obligației. Prin urmare, actul notarial nu cuprinde un contract de împrumut privind suma de 80.000 euro, încheiat la acel moment, pentru a se putea vorbi de cerința obligatorie pentru valabilitatea convenției, a remiterii sumei de bani, dat fiind caracterul real al acestui contract (conform art. 1174 alin. (4) și art. 2158 din noul C. civ.). Premisa recunoașterii unei datorii este existența acesteia, printr-un contract valabil încheiat, astfel încât ea nu s-a născut la data încheierii actului notarial contestat; în consecință, nu se poate vorbi de lipsa cauzei imediate, pentru neremiterea sumei de bani la momentul autentificării actului, cum susține apelantul reclamant. În realitate, recunoașterea de datorie consemnată în înscrisul notarial reprezintă un contract nenumit, distinct de contractele de împrumut din care a luat naștere datoria, prin care părțile au stabilit un nou termen pentru executarea obligației de restituire a împrumuturilor contractate anterior, modificând, așadar, convențiile anterioare. Contestând actul autentic, reclamantul a susținut că respectiva datorie recunoscută nu există, fiind indus în eroare la momentul încheierii lui. Prin urmare, ar fi vorba nu de lipsa cauzei, ci, așa cum a observat și prima instanță, de lipsa unui consimțământ liber, serios și neviciat, o cauză de nulitate cu totul distinctă de cea invocată de reclamant, care a beneficiat de asistență juridică calificată. Pe de altă parte, sub acest aspect, se constată, raportat la dispozițiile art. 270 C. proc. civ., că înscrisul autentic face dovada până la înscrierea în fals a celor constatate personal de cel care a autentificat actul, iar, sub aspectul declarațiilor părților, până la dovada contrară. În consecință, consimțământul dat de reclamantul debitor, în sensul recunoașterii datoriei, constatat personal de notar, după citirea actului, și înțelegerea conținutului lui au fost, pe deplin, dovedite. În plus, reclamantul nu a făcut dovada erorii în care s-a aflat la momentul semnării actului autentic. Prin acțiune, a susținut că a semnat acest act, având credința că, astfel, pârâtul îi va împrumuta o sumă de bani în viitorul apropiat, însă, răspunzând la interogatoriu, la întrebarea nr. 13, a declarat că a semnat acest act pentru confortul psihic al pârâtului. Așadar, prin încheierea actului s-a dorit obținerea de către creditor a unui titlu executoriu, în baza căruia să primească sumele deja împrumutate, dar nerestituite, reclamantul având înțelegerea clară a conținutului și consecințelor actului juridic semnat. Au fost avute în vedere și dispozițiile art. 1208 C. civ., reclamantul neputând invoca lipsa sa de diligență sau ușurința de care a dat dovadă în înțelegerea conținutului și a efectelor actului juridic la încheierea căruia a consimțit, cu atât mai mult cu cât clauzele acestuia sunt clare, iar notarul public putea oferi toate informațiile necesare. Nu în ultimul rând, sub aspectul existenței contractelor de împrumut anterioare, s-a constatat că reclamantul a recunoscut că a împrumutat suma de 200.000 RON, la 27 iulie 2011, de la mama pârâtului, prin virament bancar, din care a restituit suma de 152.000 RON, la 11 octombrie 2011, tot prin virament bancar . Cu toate acestea, din răspunsurile la interogatoriul administrat reclamantului a rezultat că, între cele două părți, au existat relații de prietenie și colaborare pe plan profesional, împrumutul fiind contractat cu pârâtul, chiar dacă banii au fost virați din contul mamei acestuia, cont cu privire la care pârâtul avea calitate de împuternicit, cum a recunoscut chiar reclamantul prin întrebarea nr. 3 adresată pârâtului. De altfel, și prin apel s-a recunoscut că acel împrumut a fost luat de la pârât, fiind cert că susținerea inițială, privind inexistența unor raporturi juridice între părți, nu este reală. De asemenea, din înscrisul sub semnătură privată încheiat la 20 octombrie 2012 a rezultat că reclamantul a primit, de la pârât, suma de 55.000 euro, cu titlu de împrumut, pe care urma a o restitui la 31 decembrie 2012. Reclamantul a contestat acest înscris, invocând nulitatea absolută pentru neîndeplinirea condiției multiplului exemplar și lipsa formulei "bun și aprobat". Sub acest aspect, Curtea a constatat că reclamantul nu a formulat un capăt de cerere distinct, privind nulitatea contractului de împrumut încheiat la 20 octombrie 2012 (negotium iuris), consemnat în formă scrisă prin înscrisul depus la dosar, ci a invocat, în apărare, lipsa puterii doveditoare a acestui înscris (instrumentum probationis). Prin urmare, față de ceea ce s-a invocat, incidente sunt dispozițiile C. civ. de la 1864, raportat la data încheierii înscrisului, respectiv art. 1176 și următoarele. Astfel, art. 1179 din vechiul C. civ. impune condiția multiplului exemplar pentru înscrisurile ce consemnează convenții sinalagmatice. Însă, contractul de împrumut este un contract unilateral, întrucât din el se nasc obligații doar în sarcina împrumutatului, astfel încât este suficientă redactarea înscrisului într-un singur exemplar, care rămâne în posesia creditorului obligației. Cât privește formalitățile ce rezultă din art. 1180 C. civ., așa cum a reținut și Tribunalul, înscrisul contestat de reclamant a fost scris integral de acesta, fapt recunoscut la interogatoriu (întrebarea nr. 5) și necontestat prin apel. În aceste condiții, în mod just a reținut prima instanță forța probantă a acestui înscris și a constatat existența împrumutului în cuantum de 55.000 euro, nerestituit. Aspectele referitoare la eventuala practică ilicită a pârâtului, care a rezultat din termenul de scadență foarte scurt stabilit, exced limitelor învestirii, deoarece, așa cum s-a arătat deja, reclamantul a invocat doar faptul că înscrisul amintit nu îndeplinește condiții de formă cerute de lege pentru a avea forța doveditoare a unui înscris sub semnătură privată, nesolicitând constatarea nulității actului juridic. Sub aspectul celorlalte sume împrumutate, în lipsa contractelor încheiate în formă scrisă (relațiile de prietenie fiind recunoscute de ambele părți), pârâtul a încercat a face dovada lor prin audierea unui martor, D.. Aceasta a negat orice implicare în raporturile dintre părți, susținând că nu are cunoștință despre împrumuturi. Însă, această declarație trebuie privită cu reținere, în condițiile în care martorul lucrează la firma al cărei administrator este reclamantul, cum s-a arătat și la termenul de judecată din 30 ianuarie 2019. Pe de altă parte, existența datoriei totale de 80.000 euro a fost recunoscută, în mod expres, de reclamant în fața notarului, prin actul contestat, și, tacit, prin plata parțială efectuată la 19 ianuarie 2018, plată efectuată de reclamant în contul actului nr. 100/18 februarie 2015, cum reiese din extrasul de cont depus la dosar. Referitor la prescripția dreptului la acțiune, Curtea a constatat că prima instanță a înțeles, eronat, aspectul invocat de reclamant, analizând prescripția dreptului de a cere restituirea sumei împrumutate prin prisma datei scadenței stabilite prin convenția încheiată în 18 februarie 2015. În realitate, reclamantul a invocat, în susținerea cererii sale privind nulitatea acestui din urmă act juridic, faptul că, în ceea ce privește suma de 48.000 RON, reprezentând diferență neachitată din împrumutul contractat în iulie 2011, intervenise termenul de prescripție a dreptului material la acțiune la momentul încheierii actului autentic. Or, aspectul invocat nu are nicio relevanță cu privire la valabilitatea recunoașterii de datorie. Dincolo de faptul că nici măcar reclamantul nu a indicat termenul de restituire a împrumutului contractat în 2011, iar termenul de prescripție curge de la data nașterii dreptului de a cere restituirea, respectiv de la data scadentă a împrumutului, neputându-se verifica afirmația reclamantului, împlinirea termenului de prescripție nu stinge obligația în sine, ci doar dreptul la acțiune pentru executarea ei, transformând obligația într-o obligație naturală, fiind posibilă plata benevolă de către debitor, fără a se putea solicita, ulterior, restituirea. Pe de altă parte, debitorul poate renunța la beneficiul prescripției împlinite, iar recunoașterea dreptului, prin act scris, efectuată în favoarea creditorului, este valabilă, chiar dacă debitorul nu cunoștea că a intervenit prescripția, reprezentând o renunțare la dreptul de a invoca prescripția, cum reiese din art. 2506 alin. (3) din noul C. civ. Așadar, faptul că, la data încheierii actului contestat, ar fi intervenit prescripția dreptului la acțiune pentru restituirea unei părți din suma împrumutată nu afectează valabilitatea recunoașterii de datorie, aceasta reprezentând, sub aspectul analizat, o renunțare a reclamantului debitor la beneficiul prescripției și, totodată, intenția de modificare a obligației naturale într-o obligație perfectă. Apelantul a contestat soluția pronunțată de Tribunal și în ceea ce privește analiza susținerilor privind reaua-credință a pârâtului, invocând diferențe între susținerile din întâmpinare și răspunsurile la interogatoriu, răspunsuri analizate superficial de instanță. Cu ocazia discutării probatoriului în apel s-au invocat și existența unor neregularități cu privire la administrarea interogatoriului, respectiv neconsemnarea completă a răspunsurilor de către judecător. Curtea a notat că proba cu interogatoriul părților s-a administrat la termenul din 13 martie 2019, în prezența reclamantului și a apărătorului acestuia. Or, în măsura în care instanța nu dădea citire întregii întrebări, aceștia aveau obligația de a solicita, în ședința publică, remedierea acestui aspect. Din încheierea de ședință, al cărei conținut nu a fost contestat, nu reiese însă că au fost dezbateri legate de acest aspect. Cât privește faptul că instanța nu ar fi consemnat în întregime răspunsurile, existând diferențe între consemnările din dosar și cele efectuate de apărătorul apelantului, pe notițele proprii, Curtea a constatat, pe de o parte, că acestea susțineri nu au fost invocate prin apel, iar, pe de altă parte, a considerat că, în măsura în care existau aceste diferențe, reclamantul avea obligația de a solicita instanței, la următorul termen de judecată, remedierea acestor neregularități. Or, nici la termenul din 10 aprilie 2019, nici în concluziile scrise depuse în vederea pronunțării, reclamantul nu a semnalat aceste diferențe. Sub aspectul interpretării probelor, Curtea a constatat că probele se analizează fiecare în parte și, în același timp, toate în ansamblul lor. Or, eventualele diferențe între susținerile din întâmpinare și răspunsurile la interogatoriu nu pot fundamenta concluzia relei-credințe a pârâtului, în condițiile în care, din ansamblul probator, reiese că părțile au fost prieteni, iar împrumuturile au fost acordate în mai multe tranșe, de-a lungul a trei ani (2011-2013). Dimpotrivă, așa cum a observat și Tribunalul și cum s-a constatat anterior, există contradicții serioase între susținerile reclamantului, răspunsurile la interogatoriu și faptele acestuia (spre exemplu, efectuarea plății parțiale în contul actului pe care, câteva luni mai târziu, a înțeles să îl conteste), concluzia fiind aceea că reclamantul a încercat inducerea în eroare cu privire la relațiile reale dintre părți, cu scopul exonerării de răspundere. Concluzionând, Curtea a considerat că soluția Tribunalului Argeș este legală și temeinică, motivele de nulitate invocate prin acțiune fiind neîntemeiate, ca, de altfel, și criticile formulate prin apel. Pe cale de consecință, în temeiul dispozițiilor art. 480 C. proc. civ., apelul a fost respins ca nefondat.

Calea de atac exercitată în cauză: Împotriva aceste decizii a declarat recurs reclamantul A., criticând-o pentru următoarele motive: Hotărârea este dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material - art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. În cererea introductivă de instanță, prin care a solicitat constatarea nulității absolute a actului notarial "Recunoaștere de datorie", a argumentat și dovedit că, având în vedere cuantumul sumei împrumutate, notarul nu a certificat remiterea acestei sume, nu a precizat, în acest act, data la care s-a remis suma împrumutată, nici nu a solicitat vreo dovadă în acest sens (dovada plății, data plății, felul în care s-a remis suma de bani împrumutată, etc). Or, deși intimatul enumeră diverse sume de bani pe care pretinde, în mod mincinos, că i le-ar fi înmânat recurentului pe parcursul a doi ani, nu a dovedit că acesta din urmă a primit aceste sume de bani și nici că pârâtul le-a deținut. Singura sumă împrumutată a fost aceea de 200.000 RON, din care recurentul a returnat suma de 152.000 RON, acestea fiind operațiuni bancare, dovedite cu extrase de cont. În ceea ce privește actul de împrumut sub semnătură privată, datat 20 octombrie 2012, pentru suma de 55.000 euro, pe care intimatul îl aduce ca probă în litigiul de față, acesta este lovit de nulitate absolută, întrucât nu întrunește cerințele stipulate în noul C. civ., respectiv cerința "multiplului exemplar" și formula "bun și aprobat"; lipsește numele complet al reclamantului, suma este scrisă doar în cifre, actul nu a fost încheiat în prezența unui martor, suma de bani respectivă nu a fost remisă, neexistând nicio dovadă a remiterii în mod legal, prin transfer bancar. Actul notarial a fost încheiat după împlinirea termenului de prescripție, invocată de reclamant în ce privește restituirea sumei de 48.000 de RON. Constatarea nulității absolute a actului sub semnătura privată, pentru suma de 55.000 euro, se impune și din punctul de vedere al prescripției invocate. Astfel, intimatul pretinde că i-ar fi împrumutat diverse sume de bani în perioada 2011-2012, fără a face dovada acestor împrumuturi, menționează că i-a transferat, din contul mamei sale, suma de 200.000 RON, din care recurentul i-a returnat, la 11 octombrie 2011, suma de 152.000 RON, aspect nerecunoscut de partea adversă, singura datorie rămasă fiind cea de 48.000 RON. Considerând suma de 200.000 RON, pe care o datora intimatului, împrumutată la 27 iulie 2011 (anterior intrării în vigoare a noului C. civ.), pentru care termenul de prescripție a început să curgă sub imperiul Decretului nr. 167/1958, întrerupt de plata parțială efectuată, aceea de 152.000 RON, la 11 octombrie 2011, dreptul de a cere executarea silită s-a prescris la 10 octombrie 2014. Or, actul autentificat a fost încheiat la 18 februarie 2015, dată la care prescripția extinctivă era deja împlinită. Intimatul susține că, după semnarea actului sub semnătură privată de către recurent, pentru suma de 55.000 euro, i-ar mai fi împrumutat încă 25.000 euro, în scopul justificării diferenței de bani până la 80.000 euro, sumă stipulată în actul "Recunoaștere de datorie". Or, nu numai că nu a produs nicio probă în susținerea acestei pretenții, dar nu avea nicio motivație, în acord cu logica sa, în a-l împrumuta, în continuare, cu această sumă de bani importantă, atât timp cât recurentul nu îi returnase sumele de bani împrumutate anterior anului 2013 și avea dificultăți financiare. Afirmațiile mincinoase, cât și reaua-credință a intimatului, care au indus în eroare instanța, cu privire la lipsa temeiniciei cererii reclamantului, rezultă din susținerile intimatului, atât prin întâmpinarea depusă la fondul cauzei, cât și prin răspunsul la interogatoriu. De asemenea, contabilizând sumele în RON pe care intimatul susține că i le-ar fi împrumutat și nu au fost restituite, ar rezulta o cu totul altă sumă decât cea de 55.000 de euro. Instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 102 alin. (1) din Legea nr. 71/2011, pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ., potrivit cărora contractul este supus dispozițiilor legii în vigoare la data la care a fost încheiat. Astfel, Curtea a procedat, în mod eronat, la aplicarea dispozițiilor C. civ. de la 1864, în privința constatării nulității actului sub semnătură privată încheiat la 20 octombrie 2012, deși noul C. civ. a intrat în vigoare la 1 octombrie 2011. De asemenea, fără să existe o solicitare din partea recurentului prin cererea introductivă de instanță sau prin cererea de apel, instanța a calificat actul notarial drept "contract nenumit", transformând obligațiile specifice contractului de împrumut și considerând, în mod nelegal, că nu există cerința obligatorie specifică acestui contract, aceea de remitere efectivă a sumei de bani stipulate în actul notarial. Mai mult, Curtea consideră contractul nenumit ca fiind titlu executoriu, valabil încheiat, prin care părțile au stabilit un nou termen pentru executarea obligației de restituire a împrumuturilor "contractate anterior, modificând convențiile anterioare". Or, pentru motivele arătate mai sus, nu au existat convenții anterioare, valabil încheiate, și nici înmânarea sumelor de bani pretinse. Instanța de apel a ignorat și lipsa dovezii remiterii sumei de 25.000 de euro, după semnarea actului sub semnătură privată și anterior semnării actului notarial, în anul 2014. În mod greșit, Curtea înlătură cele susținute de recurent, privind eroarea în care s-a aflat la încheierea actului notarial (semnarea actului la un notariat în București, la insistența intimatului, lipsa deținerii unui exemplar din actul semnat, lipsa semnăturii reclamantului pe cererea de autentificare a înscrisului notarial, etc.) În mod eronat, instanța a reținut că, între părți, ar fi existat, în afara relației de prietenie, raporturi juridice și de colaborare în plan profesional, aspect nesusținut de acestea, și că recurentul ar fi recunoscut împrumutul inițial abia în apel, iar nu cum a afirmat, prin chiar cererea de chemare în judecată. În concluzie, Curtea a aplicat, în mod greșit, dispozițiile legale în vigoare la data remiterii sumei de bani, prin transfer bancar, și rambursării parțiale a sumei împrumutate, în raport cu prescripția invocată și încheierea actului notarial; și-a depășit rolul activ în aflarea adevărului, calificând contractul încheiat, fără a fi învestită cu acest capăt de cerere; a ignorat probele și situația de fapt, în ceea ce privește sumele pretins a fi remise de către intimat. Recurentul a solicitat admiterea căii de atac, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei, spre rejudecare, la Curtea de Apel, conform art. 496 alin. (2) și art. 497 C. proc. civ. În drept, au fost invocate motivele de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din același cod.

Apărările formulate în cauză: Intimatul B. a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția de netimbrare a recursului. Pe fond, a solicitat respingerea căii de atac, cu obligarea recurentului la plata cheltuielilor de judecată.

Procedura de filtru: Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ., a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, care nu au depus puncte de vedere, iar, prin încheierea din 1 octombrie 2020, completul de filtru a admis, în principiu, recursul declarat de reclamantul A. și a fixat termen de judecată la 19 noiembrie 2020, în ședință publică, complet C4, cu citarea părților. Prin aceeași încheiere a respins excepția netimbrării căii de atac, constatând că recurentul a achitat suma de 3.666.5 RON taxă judiciară de timbru aferentă recursului.

Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție: Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente: În primul rând, trebuie menționat că motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., evocat de recurent, nu va fi avut în vedere în analiza căii de atac, întrucât susținerile formulate nu se circumscriu niciuneia dintre ipotezele textului de lege, care vizează lipsa sau insuficienta motivare a deciziei, motivarea contradictorie sau străină de natura cauzei. O altă chestiune se referă la criticile privind depășirea limitelor de învestire prin cererea de chemare în judecată și de apel și încălcarea rolului activ al instanței, raportat la calificarea realizată de Curte în privința actului notarial dedus judecății, critici ce vor fi examinate din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., iar nu a pct. -ului 8, evocat de recurent, întrucât vizează pretinse nereguli procedurale, sancționate cu nulitatea, nu nerespectarea dispozițiilor de drept material. De asemenea, susținerile referitoare la motivele de nulitate a contractului materializat în înscrisul sub semnătură privată din 20 octombrie 2012 (pentru neîntrunirea cerinței "multiplului exemplar", inexistența formulei "bun și aprobat", lipsa numelui complet al reclamantului, scrierea sumei împrumutate doar în cifre, absența unui martor la perfectarea actului, nedovedirea remiterii sumei de 55.000 de euro, încheierea contractului după împlinirea termenului de prescripție vizând suma de 48.000 de RON) nu vor fi avute în vedere de Înalta Curte, în condițiile în care, astfel cum, în mod corect, a reținut și instanța de apel, nu a fost formulat un capăt de cerere separat în primă instanță cu un asemenea obiect. Conform principiului disponibilității părților, care guvernează procesul civil, reglementat de art. 9 C. proc. civ., obiectul și limitele litigiului sunt stabilite prin cererile și apărările părților. În respectarea acestui principiu, obligație care revine instanței de judecată potrivit art. 20 C. proc. civ., aceasta trebuie să se pronunțe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără a depăși limitele de învestire (art. 22 alin. (6) din același cod). În plus, în căile de atac, nu se pot formula pretenții noi (art. 478 alin. (3) și art. 494 C. proc. civ.). În concluzie, în absența învestirii primei instanțe cu o cerere în nulitate a contractului încheiat la 20 octombrie 2012, în apel și recurs nu pot fi analizate pretinsele motive de nulitate ale convenției respective. Nu în ultimul rând, aspectele care țin de expunerea situației de fapt și de evaluarea acesteia în raport de probele administrate (nedovedirea sumelor afirmate de intimat ca fiind împrumutate, cu excepția celei de 200.000 de RON, cuantumul diferit al sumelor în RON față de cele în euro, motivația intimatului de a-i acorda în continuare, cu titlu de împrumut, sume de bani, în contextul neachitării de către recurent a împrumuturilor anterioare, natura relațiilor dintre părți, contestată de recurent ca fiind și de ordin profesional) vizează chestiuni de temeinicie a deciziei atacate și care nu pot fi analizate în recurs, față de actuala structură a căii extraordinare de atac, ce permite doar verificarea legalității hotărârii (art. 488 alin. (1) C. proc. civ.). Pornind de la aceste premise, prezenta instanță constată că susținerile privind nelegalitatea deciziei nu pot fi primite. Astfel, contrar opiniei recurentului, Curtea nu a încălcat dispozițiile art. 102 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a C. civ., cu referire la actul încheiat sub semnătură privată la 20 octombrie 2012, nefiind incident cazul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Potrivit textului de lege sus-menționat, "contractul este supus dispozițiilor legii în vigoare la data când a fost încheiat în tot ceea ce privește încheierea, interpretarea, efectele, executarea și încetarea sa". Se impune a fi subliniat încă o dată că instanța de apel, în lipsa unei cereri în nulitatea actului juridic enunțat mai sus, a verificat puterea doveditoare a înscrisului care a materializat contractul (instrumentum probationis), în limitele apărărilor de fond formulate de reclamant, permise în toate fazele procesuale. Prin urmare, a analizat îndeplinirea formalităților prevăzute de art. 1179 și art. 1180 din vechiul C. civ., din perspectiva puterii doveditoare a înscrisului, în acest context aplicând vechiul act normativ, iar nu actualul C. civ. Or, conform art. 26 alin. (1) C. proc. civ., legea care guvernează puterea doveditoare a probelor preconstituite, cum este și cazul unui înscris, este cea în vigoare la data producerii faptelor juridice, lato-sensu, care fac obiectul probațiunii. La 20 octombrie 2012, în materie de probe, erau în vigoare dispozițiile din vechiul C. civ., noul C. proc. civ., care reglementează aceleași formalități în cazul înscrisurilor sub semnătură privată care constată un contract sinalagmatic (art. 274), respectiv prin care o singură parte se obligă către o alta să-i plătească o sumă de bani (art. 275), intrând în vigoare ulterior, la 15 februarie 2013. În acest sens, dispozițiile art. 230 lit. a) din Legea nr. 71/2011 prevăd că, la data intrării în vigoare a noului C. civ., 1 octombrie 2011, se abrogă C. civ. din 1864, cu modificările și completările ulterioare, cu excepția dispozițiilor art. 1169-1174 și 1176-1206, care se abrogă la data intrării în vigoare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură (actual). În concluzie, în mod corect au fost aplicate, în ce privește puterea doveditoare a înscrisului din 20 octombrie 2012, dispozițiile relevante din vechiul C. civ., nefiind incident art. 102 alin. (1) din Legea nr. 71/2011, care vizează alte chestiuni în materie de contracte decât cea referitoare la forța probantă a înscrisului sub semnătură privată. Criticile referitoare la depășirea limitelor de învestire ale instanțelor de fond și la încălcarea rolului activ prin prisma calificării actului notarial ca fiind "un contract nenumit" sunt, de asemenea, neîntemeiate, nefiind întrunite cerințele motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. Calificarea unui act juridic intră în atribuțiile instanței de judecată, conform art. 22 alin. (4) C. proc. civ., fără să fie necesară o solicitare expresă în acest sens din partea părților, reprezentând tocmai o manifestare, iar nu o încălcare, a rolului activ al judecătorului în aflarea adevărului. Concepția legiuitorului în acest sens, rezultată, fără echivoc, din textul de lege indicat, este consecința firească a împrejurării că raționamentul instanței trebuie să pornească de la premisa unei calificări corecte a actelor și faptelor deduse judecății, în absența căreia însăși soluția finală pronunțată în litigiul respectiv ar fi afectată de viciul erorii. Ca atare, revine judecătorului sarcina de a proceda la calificarea exactă a chestiunilor deduse judecății. Referitor la nelegalitatea deciziei sub aspectul transformării obligațiilor specifice contractului de împrumut, cu consecința, în opinia recurentului, a concluziei incorecte a instanței, în sensul inexistenței obligației de remitere a sumei de bani menționate în actul notarial din 18 februarie 2015, și această critică este neîntemeiată. Calificarea juridică realizată de instanța de apel este corectă, actul intitulat "recunoaștere de datorie", potrivit chiar denumirii, dar și conținutului clauzelor contractuale, reprezentând un contract nenumit, prin care "se recunoaște" existența unei datorii anterioare, stipulându-se un nou termen de plată, la 30 decembrie 2015. Prin urmare, nepunându-se problema unui nou contract de împrumut, cerința specifică contractelor reale, cum este și cel de împrumut, a remiterii, la data încheierii actului juridic, a sumei de bani de 80.000 de euro (art. 2158 C. civ.) nu era necesar a fi îndeplinită pentru formarea valabilă a contractului. De asemenea, nu se impunea nici verificarea remiterii sumei de către notar, în contextul în care părțile și-au asumat, prin semnarea contractului, consimțământul dat în sensul celor stipulate în convenție. În plus, fiind un înscris autentic notarial, care constată o creanță certă, lichidă și exigibilă (la 30 decembrie 2015), actul respectiv constituie titlu executoriu la data scadentă prevăzută de părți, în condițiile art. 638 alin. (1) pct. 2 și art. 639 C. proc. civ., după cum, de altfel, chiar acestea au stipulat în contract. Referitor la eroarea în care s-ar fi aflat recurentul la data încheierii contractului, instanța de apel a reținut, din probele administrate, că partea nu a dovedit existența acestui viciu de consimțământ, critica supunând, deci, dezbaterii un aspect de netemeinicie a deciziei, incompatibil cu structura recursului. Prin urmare, nu va fi analizat de prezenta instanță. În ceea e privește nelegalitatea deciziei sub aspectul menținerii actului notarial, deși acesta a fost încheiat ulterior împlinirii termenului de prescripție a diferenței de datorie recunoscută de reclamant, de 48.000 de RON, nici această susținere nu poate fi primită, în contextul în care, așa cum deja s-a arătat în precedent, partea și-a asumat, prin semnare, manifestarea de voință exprimată în contract și nici nu a combătut, în mod concret, raționamentul Curții, sub acest aspect. Astfel, instanța de apel a considerat că, și în eventualitatea împlinirii termenului de prescripție, această împrejurare nu afectează valabilitatea actului notarial, în condițiile în care efectul împlinirii termenului este cel al transformării obligației inițiale într-una naturală, deci, care poate fi executată voluntar de debitor și după acest moment, iar recunoașterea datoriei materializată în actul din 2015 reprezintă o renunțare la beneficiul prescripției, conform art. 2506 alin. (3) C. civ., realizată de debitor și, totodată, intenția de modificare a obligației naturale într-una perfectă. Recurentul nu aduce niciun argument din care să rezulte de ce actul notarial este nevalid, prin raportare la judecata și instituțiile juridice reținute de Curte în înlăturarea susținerilor vizând efectele împlinirii termenului de prescripție asupra contractului încheiat la 18 februarie 2015. Alegațiile recurentului referitoare la momentul procesual al recunoașterii împrumutului inițial, pe lângă faptul că sunt nerelevante, întrucât instanța de apel a avut în vedere, în soluționarea cauzei, această recunoaștere, nu sunt nici corecte. Prin cererea de chemare în judecată, partea a recunoscut împrumutarea sumei de 200.000 de RON de la mama intimatului, iar nu de la acesta din urmă. Or, tocmai acest aspect l-a subliniat Curtea, în cuprinsul deciziei atacate, menționând că, deși virată din contul mamei intimatului, asupra căruia partea era împuternicită, în realitate împrumutul fusese contractat cu pârâtul, chestiune recunoscută și de reclamant în apel. Expunerea prezentată de instanța de apel corespunde, deci, poziției procesuale exprimate de recurent în fața instanțelor anterioare. Pentru toate aceste considerente, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamant, ca nefondat, nefiind întrunite cerințele motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 din același cod. Va respinge, ca nefondată, și cererea de acordare a cheltuielilor de judecată, formulată de intimatul pârât, care nu a dovedit, în condițiile art. 494 cu referire la art. 452 C. proc. civ., avansarea sumelor de bani pretinse cu acest titlu.