ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2196/2020

Ședința publică din data de 26 octombrie 2020

Asupra cauzei civile de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanțe la data de 30.08.2017, sub nr. x/2017, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâtul B. solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să constate nulitatea absolută a contractului de împrumut autentificat sub nr. x/2010 de B.N.P. C..

Prin sentința nr. 334/25 septembrie 2018, Tribunalul Argeș, secția civilă a respins acțiunea formulată de reclamantul A., ca nefondată; a respins, ca nefondată, solicitarea pârâtului de acordare a cheltuielilor de judecată, iar suma de 4.605 RON, reprezentând ajutorul public judiciar de care a beneficiat reclamantul, a dispus să rămână în sarcina statului.

Prin decizia nr. 3610 din 4 octombrie 2019, Curtea de Apel Pitești, secția I civilă a respins, ca nefondat, apelul formulat de reclamantul A..

Pentru a pronunța această hotărâre, Curtea a reținut următoarele:

Prin argumentarea situației de fapt alăturată criticilor aduse sentinței, apelantul tinde să schimbe obiectul judecății cu care prima instanță de fond a fost învestită, dintr-o cerere în declararea nulității contractului părților, într-una în constatarea simulației, acesta arătând, în mod expres, că ar fi solicitat în cursul anului 2009 un împrumut de 30.000 euro cu o dobândă lunară până la restituirea lui, iar în luna septembrie a anului 2010, în acord cu pârâtul, au încercat disimularea împrumutului cămătăresc, printru un contract de împrumut fără dobândă în care, însă, a fost înscrisă suma împrumutată ca fiind cea de 50.000 euro, ignorându-se faptul că, până la acel moment, fusese achitată atât dobânda, cât și jumătate din suma inițială.

În continuare, susține că acordul la încheierea acestui act public care disimulează adevărata convenție a părților a fost dat în condițiile în care avea oarecare tulburări ale discernământului cauzate de afecțiuni cardiace.

Cu asemenea stare de fapt a fost învestită și prima instanță, însă reclamantul și-a fondat demersul judiciar exclusiv de afectarea discernământului său prin boala de care suferea, ca și pe faptul că, în realitate, suma înscrisă în acte nu ar fi fost vreodată înmânată.

Aceleași susțineri face și în calea de atac a apelului, apărările sale vizând exclusiv condițiile de valabilitate cărora le era supus actul public.

Din acest punct de vedere, instanța fondului a dispus administrarea expertizei care să verifice capacitatea reclamantului de a încheia, la data semnării actului denigrat, orice contract sau act prin care să se angajeze, lucrarea științifică ajungând la concluzia că afecțiunile medicale de care acesta suferea nu i-au afectat competența psihică de a înțelege și aprecia critic și predictiv consecințele sociale juridice ce decurg din exercitarea drepturilor și obligațiilor sale civile.

La termenul la care părțile puteau discuta acest raport de expertiză nu a fost formulată vreo obiecție, pentru ca instanța să poată, eventual, dispune, în cazul în care constata necesar, refacerea lucrării sau avizarea acesteia în condițiile legii.

Prin criticile aduse soluției primei instanțe de fond se susține că acest raport de expertiză ar fi ajuns la concluzii greșite, în condițiile în care afecțiunile cardiace de care partea suferă ar fi presupus tratamente apte de a afecta discernământul în sensul necesitat de încheierea contractului de împrumut în mod valabil.

Câtă vreme însă, la adresa probei administrate în fața primei instanțe de fond nu au fost aduse obiecțiuni, criticile nu pot fi adresate în ceea ce privește hotărârea fondată pe această probă, decât în condițiile art. 337-338 C. proc. civ.

Cât privește existența obiectului, ca și condiție de valabilitate a actului, instanța de apel a reținut că apelantul pretinde că obiectul determinat al contractului nu ar fi existat, aspect nereal de vreme ce obiectul este concret delimitat în termenii contractului încheiat în fața unui profesionist, părțile cunoscând bine noțiunea de împrumut care presupune remiterea unei sume cu obligația restituirii într-un termen defipt de ele, sumă de bani de altfel, pretinsă a se fi restituit, total sau doar parțial. Așadar, obiectul determinat al contractului este cel al remiterii unei sume de bani spre a fi folosită o perioadă, cu obligația de restituire, la termenul stipulat în contract.

Deși, din descrierea situației de fapt, ar părea că se pretinde că scopul ascuns al actului autentificat este acela de a ascunde un împrumut mai vechi, apelantul nu a ales să invoce simulația, ci doar vicierea contractului, prin lipsa obiectului său.

Problema remiterii efective a acestei sume reprezintă o chestiune de executare a contractului, ulterioară încheierii valabile, or condițiile de validitate care pot atrage nulitatea actului sau anulabilitatea lui trebuie să existe la momentul încheierii actului.

Sub aspectul cauzei licite și morale, apelantul pretinde o astfel de lipsă constând în aceea că scopul încheierii contractului de către pârât ar fi fost cel de a obține un profit necuvenit, cu încălcarea normelor morale. Acesta nu arată însă care a fost scopul pe care l-a avut el însuși în vedere atunci când a acceptat semnarea unei astfel de contract, de vreme nu pretinde exercitarea asupra sa a unor acte captatoare de voință, violențe ori alte asemenea manevre apte de a atrage nulitatea relativă sau absolută a manifestării sale de voință.

Nici chestiunile legate de predarea sumei împrumutate, cuantumul acesteia, cu privire la care s-a solicitat primei instanțe audierea de martori, nu pot atrage sancțiunea nulității sau a valabilității contractului.

Chiar martorul propus de reclamant, D., confirmă faptul că avea cunoștință despre existența împrumutului acordat de către pârât, fără să știe momentul acordării, suma sau eventuala restituire a acestuia, ci doar ar fi auzit, de la soția reclamantului - persoană ce nu putea fi ascultată ca martor în cauză - că suma ar fi fost împrumutată fără ca aceasta ar fi fost restituită în parte sau în integralitate.

Despre existența contractului de împrumut a confirmat și cel de-al doilea martor propus de reclamant, E..

Așadar, niciuna dintre relatările martorilor ascultați la cererea reclamantului nu putea atrage pentru instanță vreun dubiu cât privește capacitatea reclamantului de a contracta, astfel cum a fost ea stabilită de lucrarea de expertiză medico legală, spre a se putea dispune, eventual o altă probă pe care, de altfel, reclamantul nu a cerut-o.

Nu s-a relevat vreo încălcare a bunelor moravuri prin acordarea acestui împrumut, de altfel nici reclamantul nu a învederat o astfel de încălcare, singura sa apărare fiind aceea că, prin încheierea contractului autentic, s-a urmărit asigurarea unei forme de recunoaștere a împrumutului părților pe care acum îl contestă, deși public era cunoscut. Or, aceasta nu este o cauză de imoralitate, după cum, nici de ilicitate, dimpotrivă, legea cerând în mod expres ca actul privind sume mai mari de o anumită limită să fie încheiat în formă scrisă.

Sub aspectul imoralității, nici chiar apelantul nu indică o încălcare a normelor sociale, ci doar pretinsa urmărire a unui câștig exagerat sau chiar necuvenit, care, însă, nu se circumscrie sferei de cuprindere a moralității, în sens juridic, ci eventual, a echivalenței plății pentru folosința banilor.

Împotriva deciziei pronunțate de Curtea de Apel Pitești a declarat recurs reclamantul A., invocând motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., întrucât hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a art. 948, art. 962- 968 din C. civ.

În dezvoltarea motivelor de recurs s-a arătat că instanța de apel a reținut în mod eronat că acordul la încheierea acestului public a fost dat în condițiile în care reclamantul avea oarecare tulburări ale discernământului cauzate de afecțiuni cardiace, nu neurologice, neputându-se pune semnul egalității între aceste două afecțiuni, sechelele unui atac cerebral rămânând pe viață.

Referitor la prima condiție de validitate a actului juridic, consimțământul, în cauză a fost dispusă efectuarea unei expertize medico legale, concluziile acesteia confirmând susținerile legate de pierderile de memorie, dificultățile în vorbire și înțelegere cu care se confrunta anterior semnării actului contestat. Membrii comisiei de expertiză au reținut diagnosticul actual de tulburare cognitivă ușoară care produce afectarea judecății, memoriei, capacității intelectuale și orientării.

Cu toate acestea, deși au reținut alte două AVC-uri, membrii comisiei de expertiză au stabilit în mod greșit, în baza unui examen clinic actual, păstrarea discernământului la data semnării actului notarial, concluziile expertizei nefiind clare întrucât se raportează la starea psihică actuală, iar nu la momentul anului 2010.

Întrucât din comisa de expertiză nu a făcut parte și un medic neurolog, în apel a solicitat efectuarea unui nou raport de expertiză cu participarea și a unui medic specialist neurolog, probă care i-a fost respinsă în mod nelegal, pentru că nu ar fi formulat obiectini la raportul de expertiză medico-legală.

Recurentul susține că nu are nici o culpă pentru neformularea de obiecțiuni la raportul de expertiză deoarece nu a fost prezent la termenul când se puteau formula obiecțiuni și nici reprezentat de avocatul său, împrejurare de care nu a avut cunoștință.

În ceea ce privește răspunsul la interogatoriu, la întrebarea nr. 2, (dacă este adevărat că în momentul semnării contractului de împrumut nu suferea de nici o afecțiune?), recurentul a răspuns că suferă de afecțiuni cardiologice, nu neurologice, dar răspunsul greșit trebuia să fie observat în raport de faptul că până la acel moment nu știa că suferisem un prim atac cerebral, nefiind depistat, deși simptomatologia specifică acestei afecțiuni exista.

Instanța de apel în mod greșit nu a reținut nici depozițiile martorilor audiați în fața instanței de fond, care au confirmat starea sa de boală dinaintea semnării actului contestat.

Astfel fiind, deși contractul de împrumut poartă semnătura sa, această manifestare de voință nu este suficientă pentru a aprecia dacă a existat un consimțământ valabil care să producă efecte juridice la momentul semnării actului.

În raporturile civile are prioritate voința internă, iar nu cea exteriorizată, motiv pentru care în mod greșit instanța de apel a apreciat ca este nefondată critica legată de prima condiție de validitate a actului, aceea de a fi exprimat un consimțămând valabil de partea care se obligă, nesocotindu-se astfel dispozițiile art. 948 pct. 2 din vechiul C. civ.

Recurentul critică decizia apelată și sub aspectul modului de soluționare a celorlalte două condiții de validitate ale actului și anume, obiectul determinat și o cauză licită, condiții prevăzute în art. 948 pct. 3 și 4, care se coroborează cu art. 962-968 din vechiul C. civ.

S-a reținut în considerentele deciziei recurate că obiectul contractului este concret determinat, acesta constând în remiterea unei sume de bani, or, pentru valabilitatea contractului de împrumut, este necesară și tradițiunea, adică predarea efectivă a lucrului ce formează obiectul contractului, iar suma de 50.000 euro nu a făcut obiectul voinței sale de a contracta și nu i-a fost remisă efectiv de către intimat niciodată.

Proba solicitată, respectiv relații de la B.N.P. C., unde a fost încheiat actul contestat, pentru a se certifica faptul plății sumei înscrise în contract, i-a fost respinsă nejustificat.

Contrar celor reținute de instanța de apel, martorii nu au confirmat că la data semnării actului a solicitat ca împrumut și a primit de la intimat suma de 50.000 euro. Martorii au confirmat că știau de împrumutul din anul 2009, nu de cel autentificat la notar în anul 2010, așa cum greșit a reținut instanța de apel, care face o confuzie atunci când analizează depozițiile acestor martori.

Prin urmare, prin depozițiile martorilor nu se confirmă existența împrumutului în suma de 50.000 euro, așa cum greșit a reținut instanța de apel.

Din faptul că termenul de restituire a împrumutului este menționat diferit în exemplarul recurentului față de cel al intimatului (termenul de restituire a tranșei a doua fiind data de 29.07.2010, anterioară încheierii actului) justifică susținerile în sensul că actul era deja redactat în momentul prezentării la notar și că nu i s-a adus la cunoștință conținutul acestuia anterior semnării sale.

În mod greșit a reținut instanța de apel că nu s-a indicat în ce constă încălcarea normelor sociale, cu nesocotirea art. 962-968 din vechiul C. civ., în condițiile în care intimatul a încălcat aceste norme când a pretins semnarea unui contract de împrumut, deși cunoștea că nu i-a predat recurentului suma de bani menționată în cuprinsul actului, scopul urmărit fiind acela de a obține un câștig ilicit și contrar bunelor moravuri. În aceste condiții, este cert că nu s-a dovedit că există o cauză licită și morală, ca și condiție de validitate a actului încheiat.

Intimatul-pârât B. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) din C. proc. civ. a fost analizat în completul de filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 9 iulie 2020, completul de filtru a admis, în principiu, recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 3610 din 4 octombrie 2019 a Curții de Apel Pitești, secția I civilă și a fixat termen de judecată a recursului la 15 octombrie 2020, în ședință publică, complet C4, cu citarea părților.

Înainte de a trece la analiza motivului de recurs invocat, Înalta Curte observă că, față de data introducerii cererii de chemare în judecată, 30 08 2017, și de data întocmirii contractului de împrumut a cărui nulitate se solicită, 29 09 2010, prezentului litigiu îi sunt aplicabile, din perspectiva dreptului material, dispozițiile vechiul C. civ. (VCC), potrivit art. 4 al Legii nr. 71/2011, și prevederile noului C. proc. civ. (noul C. proc. civ.), din perspectiva dreptului procesual civil, conform art. 3 din Legea nr. 76/2013.

În susținerea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 noul C. proc. civ., recurentul invocă greșita aplicare a dispozițiilor art. 948, 962-968 vechiul C. civ. civil care reglementează condițiile esențiale pentru validitatea convențiilor, respectiv obiectul convențiilor.

În motivarea îndeplinirii condițiilor esențiale pentru validitatea convențiilor, recurentul, plecând de la convingerea că nu a exprimat un consimțământ valabil pentru încheierea contractului, datorită afectării discernământului său, urmare a afecțiunilor neurologice de care suferea, învederează că instanța de apel a considerat în mod eronat că s-ar fi dorit schimbarea obiectului judecății în simulație, că vicierea consimțământului reclamantului ar fi fost determinată de afecțiuni cardiace, nu neurolorgice, iar expertiza medico-legală efectuată în primă instanță nu a fost corect administrată, instanța de apel respingând în mod nejustificat refacerea acestei probe. Recurentul face ample referiri la ignorarea actelor medicale care dovedesc contrariul expertizei, la modul de interpretare al recunoașterii pe care a făcut-o la interogatoriu și a depozițiilor martorilor audiați.

Înalta Curte observă că instanța de apel s-a întemeiat, în argumentația sa, privind exprimarea unui consimțământ valabil din partea părții care se obligă, pe concluziile expertizei medico-legale efectuate în cauză care a concluzionat următoarele:

"Numitul A. suferă de Tulburare cognitivă ușoară. Discernământ păstrat la data încheierii actului notarial (20 09 2010)".

A reținut instanța de apel că nici celelalte probe administrate nu au condus la o altă concluzie, iar criticile aduse expertizei nu pot face obiect al căilor de atac, ci pot fi expuse, ca obiecțiuni, în condițiile art. 337-338 din noul C. proc. civ., iar reclamantul nu a formulat obiecțiuni, context în care nu se impunea refacerea acestei probe în apel. Deși s-a apreciat că unele dintre argumentele apelantului-reclamant țin de simulație, acestea nu au fost analizate întrucât reclamantul nu a învestit instanța cu o cerere având acest obiect.

Analizând modul în care a fost interpretat și aplicat art. 948 pct. 2 din vechiul C. civ., Înalta Curte constată că soluția este corectă, întrucât vicierea consimțământului părții care se obligă nu a fost dovedită prin probele administrate în cauză.

Calea de atac a recursului este o cale extraordinară de atac de reformare în care se verifică modul în care se aplică legea la o situație de fapt deplin stabilită în fazele procesuale anterioare care, având caracter devolutiv, permit administrarea tuturor probelor necesare pentru a fi conturată pe deplin situația de fapt.

De aceea, împrejurările de fapt ale cauzei nu pot fi stabilite direct în recurs sau modificate prin reinterpretarea probatoriului administrat, astfel cum se dorește de către recurent care critică modul de corelare și reinterpretare a înscrisurilor, interogatoriului și probei cu martori.

Este nefondată susținerea recurentului că raportul de expertiză medico-legală nu a răspuns obiectivului stabilit de instanță, concluziile acestuia nefiind clare, întrucât s-ar raporta la starea psihică actuală, nu la cea de la momentul încheierii contractului, anul 2010, de vreme ce, astfel cum s-a arătat anterior, raportul de expertiză menționează expres că s-a avut în vedere momentul la care s-a perfectat contractul.

Nu poate fi primită nici apărarea recurentului sub aspectul culpei sale procesuale, constând în neformularea de obiecțiuni la raportul de expertiză, cu motivarea că nu ar fi fost prezent și nici reprezentat de avocatul său la termenul la care se puteau face obiecțiuni, întrucât prevederile art. 10 alin. (1) din noul C. proc. civ. instituie obligația părților să îndeplinească actele de procedură în condițiile, ordinea și termenele stabilite de lege sau de judecător, să-și probeze pretențiile și apărările, să contribuie la desfășurarea fără întârziere a procesului, urmărind, tot astfel, finalizarea acestuia.

Se observă totodată că instanța de apel nu a schimbat obiectul cauzei în simulație ci, dimpotrivă, a observat că "apelantul nu a ales să invoce eventualitatea unei simulații, ci doar vicierea contractului".

Analizând criticile recurentului sub aspectul lipsei unui obiect determinat, cerut de art. 948 pct. 3 coroborat cu art. 962-968 vechiul C. civ. și a unei cauze licite ale contractului de împrumut, potrivit art. 948 pct. 4 vechiul C. civ., Înalta Curte constată că sunt nefondate pentru argumentele ce vor succede.

Recurentul susține că lipsa de obiect a contractului de împrumut constă în faptul că suma împrumutată, de 50000 euro, nu i-a fost niciodată remisă, iar acest aspect rezultă din declarațiile martorilor și ar fi putut fi dovedit suplimentar printr-o adresă la notariat, probă care a fost respinsă nejustitificat. Totodată se invocă ușurința cu care instanța de apel a trecut peste greșelile cuprinse în actul notarial, care dovedesc graba cu care notarul a întocmit actul și faptul că nu i s-a adus la cunoștință de către notar conținutul contractului de împrumut, anterior semnării.

Înalta Curte consideră că această alegație pleacă de la interpretarea obiectului contractului ca remitere efectivă a sumei de bani împrumutată, în sensul de executare a obligației asumate prin contract, element ulterior formării acordului de voință, sancționat cu rezoluțiunea contractului, iar nu ca prefigurare a prestației pe care o va obține prin încheierea contractului de împrumut, în sensul de condiție de validitate a contractului care atrage sancțiunea nulității.

Chiar astfel înțeleasă, critica se întemeiază pe reinterpretarea probelor administrate, pe modul în care a fost administrată proba cu înscrisuri și pe o prezumție care tinde să îl disculpe pe recurent pentru neîndeplinirea obligației de a citi actul pe care urma să îl semneze, aspecte care nu constituie critici de nelegalitate, ci tind la dovedirea altei situații de fapt decât cea reținută în apel, sub aspectul remiterii sumei de bani, și nu pot forma obiect al recursului întrucât excedează motivelor de casare limitativ prevăzute în art. 488 alin. (1) noul C. proc. civ.

În ceea ce privește criticile referitoare la modul de aplicare a art. 948 pct. 4 vechiul C. civ., privind necesitatea existenței unei cauze licite pentru încheierea valabilă a contractului de împrumut, recurentul arată că în mod greșit instanța de apel a reținut că nu au fost indicate normele sociale încălcate, deși acestea rezultau din faptul că intimatul i-a pretins reclamantului semnarea unui contract de împrumut știind că nu îi va preda suma de bani, scopul urmărit fiind acela de a obține un câștig ilicit și contrar bunelor moravuri.

Înalta Curte constată lipsa de fundament a acestei susțineri întrucât instanța de apel, deși a menționat că apelantul nu a indicat o încălcare a normelor sociale, a analizat argumentele aduse de acesta, concluzionând că urmărirea obținerii unui câștig exagerat sau chiar necuvenit nu se circumscrie sferei de cuprindere a moralității, în sens juridic, ci eventual, echivalenței plății pentru folosința banilor.

Prin urmare, argumentele aduse de apelant, reiterate de altfel și în recurs, au fost analizate.

Pentru considerentele expuse anterior, Înalta Curte apreciază că nu este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. și, în temeiul art. 497 noul C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

Văzând dispozițiile art. 453 alin. (1) noul C. proc. civ., întrucât nu a fost probată solicitarea de acordare a cheltuielilor de judecată formulată de intimatul-pârât B. prin întâmpinare, va respinge această cerere.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 3610 din 4 octombrie 2019 a Curții de Apel Pitești, secția I civilă.

Respinge cererea de acordare a cheltuielilor de judecată, formulată de intimatul-pârât B..

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 26 octombrie 2020.