Decizia nr. 365/2020 — ÎCCJ, Secția I civilă — recurs împotriva sentinței nr. 984/2018 a Tribunalului Prahova

Obiectul cauzei Prin cererea înregistrată la data de 28 noiembrie 2016 pe rolul Tribunalului Prahova, secția I civilă, A. a solicitat, în contradictoriu cu B. și C., declararea inopozabilității față de reclamant a contractului de vânzare-cumpărare având ca obiect derivat imobilul (teren și construcție) situat în intravilanul comunei Păulești, tarlaua x, parcelele x, județul Prahova, având numere cadastrale x pentru teren, respectiv x pentru construcție și intabulat în cartea funciară nr. x a localității Păulești, încheiat între pârâtul B., în calitate de vânzător și pârâta C., în calitate de cumpărător, autentificat sub nr. x/8 septembrie 2016 de Societatea Profesională Notarială D. și E., precum și indisponibilizarea imobilului în patrimoniul pârâtei C. până la încetarea executării silite a creanței pe care o deține reclamantul față de pârâtul B., ce formează obiectul dosarului de executare nr. 4649/2016 al Societății Civile Profesionale a Executorilor Judecătorești F., cu cheltuieli de judecată.

Sentința pronunțată de tribunal Prin Sentința nr. 984 din 12 martie 2018, Tribunalul Prahova, secția I civilă, a admis acțiunea. A declarat inopozabil față de reclamantul A. contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/8 septembrie 2016 având ca obiect teren și construcție, situat în intravilanul comunei Păulești, tarlaua x, parcelele x, județul Prahova, având numerele cadastrale x. I-a obligat pe pârâți, în solidar, să plătească reclamantului suma de 10.344,27 RON cheltuieli de judecată reprezentând taxă judiciară de timbru și onorariu expert. A luat act că reclamantul și-a rezervat dreptul de a solicita cheltuielile de judecată, reprezentând onorariu avocat, pe cale separată.

Decizia pronunțată de curtea de apel Prin Decizia nr. 834 din 21 martie 2019, Curtea de Apel Ploiești, secția I civilă, a respins, ca nefondate, apelurile pârâților B. și C. împotriva sentinței tribunalului.

Calea de atac a recursurilor formulate în cauză Împotriva acestei decizii au declarat recursuri ambii pârâți. Recurentul-pârât B. și-a întemeiat recursul pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., formulând următoarele critici: Instanța de apel a reținut, în mod greșit, prezumția puterii de lucru judecat, încălcând dispozițiile art. 430 - 431 C. proc. civ., și complicitatea la fraudă a terțului dobânditor (art. 1562 C. civ.). Contrar celor reținute de instanța de apel, pârâta C. nu a avut cunoștință de cuantumul total al împrumutului, ci doar de suma de 223.993 RON, care a fost restituită. Sentința reținută de către instanța de apel ca având putere de lucru judecat a fost pronunțată ulterior încheierii contractului de vânzare-cumpărare, iar prin acea sentință nu se menționează că stația de alimentare cu carburant urma să aparțină sau că aparținea societății G. SRL, administrată de C., ci se reținea că exista divergență cu privire la stația ce urma a fi edificată. Instanța de apel a aplicat greșit dispozițiile art. 1562 - 1563 C. civ., întrucât în cauză vânzarea imobilului nu a dus la micșorarea patrimoniului, ci la creșterea acestuia, prin încasarea sumei de 50.000 RON și degrevarea de împrumutul de 106.350 CHF. Întrucât este vorba de un contract cu titlu oneros, pentru a se putea declara inopozabilitatea acestuia, este necesar ca terțul contractant să cunoască că debitorul își creează sau își mărește starea de insolvabilitate (frauda terțului dobânditor), aspecte care nu se regăsesc în cauză. Deși a reținut că prețul menționat în contractul de vânzare cumpărare nr. 2553/8 septembrie 2016 este unul just, real și corect raportat la obligațiile ce afectau imobilul, instanța de apel a apreciat totuși că acest contract a fost încheiat în frauda creditorului, fără ca la dosar să existe vreo probă care să susțină afirmațiile reclamantului. Creanța nu are un caracter cert, iar împrumutul a fost în parte restituit (700.000 RON), instanța de apel neluând în considerare aceste aspecte. Recurenta-pârâtă C. și-a întemeiat recursul pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., formulând următoarele critici: Instanța de apel a interpretat greșit dispozițiile art. 1562 - 1563 C. civ., respectiv în cauză nu sunt îndeplinite condițiile admiterii acțiunii revocatorii. Intimatul nu a suferit un prejudiciu prin încheierea contractului, întrucât această operațiune nici nu a însărăcit, nici nu a profitat reclamantului, iar ca urmare a transferului dreptului de proprietate, reclamantul a evitat riscul unei eventuale proceduri execuționale demarate de către banca creditor ipotecar, obligațiile din contractul de credit fiind preluate de pârâtă. Pe de altă parte, chiar în situația în care contractul de vânzare-cumpărare nu ar fi fost încheiat, reclamantul nu putea executa silit imobilul, întrucât era instituită o ipotecă de rangul I în favoarea H. SA. Contractul nu a fost încheiat în frauda reclamantului, ci cu intenția de a conserva patrimoniul pârâtului, având în vedere sarcina cu care era grevat imobilul, împrejurare ce nu poate fi considerată drept o fraudă a creditorului. În lipsa unei fraude a creditorului, nu se poate vorbi de complicitatea terțului contractant, pârâta neavând cunoștință de întinderea împrumutului încheiat între pârât și reclamant, din perspectiva acesteia, cauza contractului fiind aceea de a obține în proprietate locuința sa și a fiului său, din considerente grefate pe siguranța familială. Contrar celor reținute de instanța de apel, pârâta nu a cunoscut că vânzătorul își mărește starea de insolvabilitate, împrejurare care nu a fost probată de reclamant. Reclamantul nu deține o creanță certă, având în vedere că anterior încheierii convenției, au fost făcute plăți prin care au fost restituite sume de bani împrumutate de către B. de la reclamant, iar raționamentul instanței de apel în sensul că aceste sume nu reprezintă restituirea împrumutului încheiat la 25 mai 2016 între pârât și reclamant este viciat, întrucât sumele prevăzute în convenție derivă din împrumuturi încheiate anterior. Hotărârea instanței de apel nu cuprinde considerentele în temeiul cărora s-a reținut ca fiind îndeplinită condiția caracterului cert al creanței reclamantului, precum și a existenței prejudiciului cauzat acestuia prin actul a cărui inopozabilitate se invocă. De asemenea, motivele de apel invocate sunt tratate cu superficialitate și nu este justificată soluția de respingere a argumentelor apelanților referitoare la inexistența unei creanțe certe a reclamantului și la inexistența prejudiciului.

Apărările formulate în cauză Intimatul-reclamant A. a formulat întâmpinări la recursurile declarate, arătând că, atât apelurile, cât și recursurile sunt netimbrate, respectiv insuficient timbrate, sens în care se impune admiterea excepției de netimbrare/insuficientă timbrare, așa cum a fost invocată și în fața instanței de apel. În acest sens, a precizat că în apel pârâții datorau taxă de timbru în cuantum de 4.672,13 RON fiecare, dar au plătit 1.053 RON fiecare, rămânând de achitat diferența de 3.619,13 RON, iar în recurs datorează 4.672,13 RON. Referitor la recursul pârâtului B., a arătat că încheierea contractului de vânzare nr. 2533/8 septembrie 2016 prin care acesta și-a transferat singurul bun imobil din proprietatea sa e realizată cu fraudarea drepturilor sale. Deși recurentul-pârât a susținut că a fost vorba de un împrumut cu o dobândă foarte mare, plângerea formulată de acesta împotriva ordonanței de clasare dispusă în dosarul penal, având ca obiect infracțiunea de camătă, a fost respinsă, ca nefondată, iar la dosar nu au fost depuse înscrisuri din care să rezulte o eventuală restituire parțială a împrumutului. Referitor la recursul pârâtei C., a arătat că deși aceasta a susținut că imobilul pe care l-a preluat în urma încheierii contractului de vânzare-cumpărare de la B. era grevat de o ipotecă de rang I instituită în favoarea H. pentru suma de 106.350 CHF, a omis să precizeze că această sumă a fost contractată doar de C. în anul 2008, în scopul achiziționării altui imobil din Ploiești, str. x, iar 7 ani mai târziu, pârâtul B. a fost de acord ca acest împrumut să fie garantat cu imobilul său din Păulești, pe care l-a vândut în 2016 doar cu prețul de 50.000 RON recurentei-pârâte. Faptul că asupra imobilului din Păulești, obiect al contractului de vânzare supus analizei instanței de judecată, este instituită o ipotecă de rang I în favoarea H. nu conduce, în opinia intimatului-reclamant, la imposibilitatea demarării producerii execuționale, ci implică o anumită prioritate de îndestulare între creditori. A mai considerat că hotărârea instanței de apel expune pe larg considerentele cu privire la caracterul cert, lichid și exigibil al creanței, prejudiciul creat, frauda debitorului și complicitatea terțului. Recurenta-pârâtă C. a formulat răspuns la întâmpinare solicitând respingerea excepției insuficientei timbrări/netimbrări a recursului și apelului și arătând că taxa judiciară de timbru a fost corect stabilită de către instanța de judecată. A menționat că încheierea contractului nu a dus la o însărăcire a intimatului B., întrucât în schimbul dreptului de proprietate acesta a încasat un preț just, real și corect, iar ca urmare a acestei vânzări s-a evitat riscul unei eventuale proceduri execuționale demarate de către banca creditor ipotecar. În opinia recurentei, în cauză nu au relevanță scopul cu care a fost contractat creditul în anul 2008, nici momentul la care a încheiat contractul de ipotecă în legătură cu imobilul, acte încheiate anterior convenției nr. 2094/25 mai 2016 în baza căreia reclamantul pretinde că ar avea calitatea de creditor. Recurenta nu a avut cunoștință de existența împrumutului între intimați, iar faptul că aceasta a cunoscut existența unor alte împrumuturi și a unor plăți efectuate pentru restituirea acestora nu poate conduce la ideea complicității la fraudă, câtă vreme nu s-a dovedit că aceasta a cunoscut pretinsa stare de insolvabilitate pe care și-ar fi creat-o B. prin încheierea contractului. Cauza contractului a fost aceea de a obține în proprietate locuința recurentei și a fiicei acesteia, din considerente ce vizează siguranța familială. Contrar susținerilor intimatului, la dosar există dovezi din care rezultă restituiri parțiale ale sumelor de bani împrumutate de către B.. Recurenta a mai susținut că decizia instanței de apel nu cuprinde considerentele instanței în temeiul cărora s-a reținut ca îndeplinită condiția caracterului cert al creanței invocate de către intimat, precum și a prejudiciului cauzat reclamantului prin actul a cărui inopozabilitate este solicitată.

Procedura de filtru Raportul a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 4 decembrie 2019, completul de filtru a admis, în principiu, recursurile declarate de pârâții B. și C. împotriva Deciziei nr. 834 din 21 martie 2019 a Curții de Apel Ploiești, secția I civilă, și a fixat termen de judecată în ședință publică, cu citare părți la data de 12 februarie 2020. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Analizând recursurile declarate de pârâții B. și C., Înalta Curte constată că sunt nefondate. În drept, acțiunea revocatorie este acea acțiune prin care creditorul urmărește obținerea inopozabilității pe cale judecătorească a actelor juridice încheiate de debitor în prejudicierea drepturilor sale, scopul final constând în repararea prejudiciului cauzat creditorului. Dispozițiile art. 1562 și 1563 C. civ. reglementează condițiile de admisibilitate ale acțiunii revocatorii și anume: prejudiciul suferit de creditor ca urmare a încheierii actului juridic de către debitor, frauda debitorului, complicitatea terțului la fraudă (în cazul contractelor cu titlu oneros) și, respectiv caracterul cert al creanței. Cerința relativă la prejudiciul creditorului presupune existența unui prejudiciu personal și actual constând în faptul că debitorul și-a creat sau și-a mărit starea de insolvabilitate prin încheierea actului juridic (act de însărăcire) a cărei inopozabilitate se solicită a se constata. Cerințele relative la frauda debitorului și frauda terțului în materia acțiunii revocatorii au un înțeles mai larg cuprinzând nu numai intenția directă a acestora de a-l prejudicia pe creditor, ci și simpla cunoaștere a faptului că debitorul își provoacă sau își agravează starea de insolvabilitate. Ca atare, nu este necesară dovedirea intenției directe a debitorului și a terțului în vederea fraudării intereselor creditorului. Totodată, potrivit dispozițiilor art. 663 alin. (2) C. proc. civ.: Creanța este certă când existența ei neîndoielnică rezultă din însuși titlul executoriu, iar această condiție se verifică, potrivit dispozițiilor art. 1563 C. civ., la data introducerii acțiunii. Rezultă că acțiunea revocatorie este justificată de nevoia de conservare a patrimoniului debitorului în vederea obținerii de către creditorul unei creanțe certe a prestației pe care debitorul i-o datorează. Urmare a admiterii acțiunii revocatorii, actul de înstrăinare dovedit ca fiind fraudulos va fi inopozabil creditorului, el putând urmări bunul care forma obiectul respectivului act ca și cum acesta n-ar fi ieșit din patrimoniul debitorului, având dreptul de a fi plătit din prețul acestuia, astfel cum prevăd dispozițiile art. 1565 alin. (1) C. civ. În speță, se constată că instanțele de fond au verificat îndeplinirea condițiilor de admisibilitate ale acțiunii revocatorii îndreptate împotriva contractului de vânzare -cumpărare autentificat sub nr. x/8 septembrie 2016 de BNP I. încheiat de pârâții B., în calitate de vânzător, și C., în calitate de cumpărătoare, în raport de aspectele de fapt ale litigiului, astfel cum acestea au fost stabilite în urma evaluării probatoriilor administrate, chestiuni care nu pot face obiectul controlului exercitat de instanța de recurs. Aceasta, întrucât recursul, potrivit dispozițiilor art. 483 alin. (3) C. proc. civ., urmărește să supună instanței competente examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile și nu corecta evaluare și stabilire a situației de fapt de către judecătorii fondului. Cât privește creanța reclamantului A., instanțele de fond au statuat cu privire la caracterul cert al acesteia dat fiind că este stabilită prin convenția încheiată de reclamant și de pârâtul B. autentificată sub nr. x/25 mai 2016 de notarul public J., convenție în care se indică atât suma împrumutată de pârât, 1573993 RON, cât și scadența acesteia, 15 septembrie 2016. Cât privește caracterul cert, lichid și exigibil al creanței, instanțele de fond au reținut că în baza convenției menționate s-a înregistrat dosarul de executare nr. 4649/2016 al SCPEJ F., că împotriva formelor de executare silită nu s-au înregistrat contestații, cu mențiunea că nu s-a recuperat vreo sumă de bani. Împrejurarea că suma datorată ar fi mai mică deoarece s-ar fi făcut unele plăți anterior încheierii convenției menționate, sens în care s-ar fi înregistrat contestație la executare ulterior soluționării apelului în procesul pendinte, nu este de natură să pună în discuție neîndeplinirea condiției prevăzute de dispozițiile art. 1563 C. civ., astfel cum eronat pretind pârâții prin recurs, cât timp titlul executoriu menționat care atestă existența creanței nu a fost desființat, în tot sau în parte. Așa fiind, constatând că instanțele de fond au verificat îndeplinirea acestei condiții și au motivat prin considerentele hotărârilor judecătorești pronunțate argumentele care au impus această concluzie, Înalta Curte va respinge, ca nefondate, criticile formulate prin recurs de către pârâți cu privire la aceste aspecte. Cât privește complicitatea la fraudă a pârâtei C., se constată că instanțele de fond au prezentat, de asemenea, argumentele pentru care au reținut a fi îndeplinită această condiție și anume: împrejurarea că pârâta C. cunoștea că debitorul B. datorează sume de bani creditorului (întrucât a încasat personal unele sume de bani care au fost folosite și pentru creditarea activității unei societății comerciale la care este unic acționar și administrator), precum și faptul că debitorul, prin înstrăinarea singurului imobil pe care îl deținea cu o săptămână mai înainte de data scadenței creanței a acceptat să-și creeze o stare de insolvabilitate (în considerarea relației de concubinaj existentă între pârâtă și debitor, aceștia având împreună un copil). Argumentele invocate prin recurs potrivit cărora pârâta C. nu a cunoscut cuantumul total al sumelor împrumutate ci doar al sumei de 223.993 RON iar cauza mediată a actului de înstrăinare a fost aceea de a asigura o locuință pentru ea și copil nu sunt de natură să conducă la concluzia neîndeplinirii condiției relative la frauda terțului, astfel cum eronat se pretinde prin recurs. Împrejurarea că a știut doar de o parte din sumele împrumutate (de 223.993 RON și nu de 1.573.993 RON) nu este de natură să înlăture complicitatea sa la fraudă cât timp nu s-a probat că s-ar fi făcut plăți substanțiale ulterior încheierii convenției autentificate sub nr. x/25 mai 2016 de notarul public J. care să-i fi creat acesteia convingerea că debitorul pârât nu mai are datorii la momentul încheierii actului de înstrăinare. Totodată, împrejurarea că pârâta ar fi cumpărat imobilul în considerarea nevoii de a asigura o locuință copilului său al cărui tată este pârâtul B., impune concluzia existenței unor relații apropiate și bazate pe încredere și ajutorare între cei doi pârâți. În acest context al analizei, se constată că trimiterea în cuprinsul deciziei apelate la considerentele Sentinței civile nr. 2167/13 octombrie 2017 a Tribunalului Prahova, secția a II-a civilă și de contencios administrativ și fiscal, rămasă definitivă, considerente prin care s-a statuat cu privire la relațiile personale și de încredere existente între pârâți, nu pune în discuție încălcarea dispozițiilor art. 430 C. proc. civ., astfel cum eronat se pretinde prin recurs. Prin respectivele considerente instanța a statuat cu privire la existența unor relații de prietenie între pârâți anterior momentului încheierii contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/8 septembrie 2016 de BNP I., relații care presupuneau încredere și ajutor reciproc în activitățile comune și care sunt apte să producă, potrivit dispozițiilor art. 431 alin. (2) C. proc. civ., efectul pozitiv substanțial al autorității de lucru judecat în procesul pendinte în legătură cu chestiunea litigioasă privind posibila înțelegere a pârâților în ceea ce privește fraudarea creditorului în considerarea relațiilor speciale dintre aceștia anterior vânzării. În raport de aceste constatări de fapt instanțele de fond au reținut, de altminteri, că este îndeplinită și condiția relativă la frauda debitorului B.. Prin hotărârile pronunțate în prezenta cauză, instanțele de fond au statuat că pârâtul B. a cunoscut că prin înstrăinarea unicului său imobil în favoarea concubinei, pârâta C., anterior scadenței împrumutului, își creează o stare de insolvabilitate care va conduce la imposibilitatea executării silite a creanței datorate creditorului, fapt care, de altminteri, a fost constatat în dosarul execuțional mai sus arătat. Argumentul invocat prin recurs potrivit căruia actul de înstrăinare ar fi trebuit calificat a fi un act de conservare a patrimoniului său în considerarea faptului că imobilul înstrăinat era grevat de o ipotecă care garanta un împrumut bancar, nu este de natură să conducă la o altă concluzie. Mai întâi este de observat că actele de conservare sunt acele acte, necesare și urgente, prin care se urmărește păstrarea unor drepturi în patrimoniul persoanei, consolidarea și preîntâmpinarea pierderii acestora, cerințe ce nu sunt îndeplinite de actul de înstrăinare a cărui inopozabilitate se cere a fi constatată prin acțiunea dedusă judecății, care este un act de dispoziție. Apoi, împrejurarea că imobilul înstrăinat de debitor era grevat de o ipotecă nu prezintă relevanță, creditorul chirografar având posibilitatea a se îndestula, în tot sau în parte, din valoarea imobilului, în măsura în care imobilul ar fi rămas în patrimoniul debitorului și ar fi fost executat silit, bineînțeles cu respectarea drepturilor creditorului ipotecar. Așa fiind, constatând că în cauză nu sunt incidente motivele de nelegalitate prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondate, recursurile.