ÎCCJ, Secția penală

Ședința publică din data de 04 mai 2022

Asupra recursului în casație de față;

Examinând actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

La data de 29 septembrie 2020, pe rolul Judecătoriei Roman a fost înregistrat rechizitorul nr. x al Parchetului de pe lângă Judecătoria Roman prin care s-a dispus trimiterea în judecată în stare de libertate a inculpaților:

(i) A. sub acuzația de săvârșire a infracțiunii de fals în declarații, prevăzută de art. 326 C. pen.

(ii) B. sub acuzația de complicitate la săvârșirea infracțiunii de fals în declarații, prevăzută de art. 48 alin. (1) C. pen. rap. la art. 326 C. pen.

(iii) C. sub acuzația de complicitate la săvârșirea infracțiunii de fals în declarații, prevăzută de art. 48 alin. (1) C. pen. rap. la art. 326 C. pen.

Conform actului de sesizare a instanței, la data de 07.02.2017, inculpata A. s-a prezentat la Biroul Individual Notarial D., din municipiul Roman, unde a declarat în mod mincinos că imobilul pe care l-a înstrăinat fratelui său, inculpatul C., și soției acestuia, inculpata B., nu constituia locuința familiei; inculpații C. și B., au cunoscut împrejurarea că imobilul pe care l-au achiziționat era locuința familiei Bogza.

S-a reținut astfel că prin contractul de vânzare autentificat sub nr. x din 07.02.2017 de Biroul Individual Notarial D., cu sediul în municipiul Roman, B-dul x, județ Neamț, inculpata A. a înstrăinat fratelui său C. și soției sale B. imobilul pe care aceasta îl deținea în proprietate, reprezentat de o locuință construită în anul 1963 compusă din două camere și hol, o anexă construită în anul 1970 formată din două încăperi și o anexă construită în anul 1972 compusă dintr-o încăpere și alte dependințe, precum și o suprafață de 2.840 mp teren situat în intravilanul comunei Ruginoasa, județ Neamț.

Imobilul înstrăinat de inculpata A. a aparținut inițial defuncților săi părinți E. și F.. În urma ieșirii din indiviziune, prin sentința civilă nr. 671/13.03.2013 a Judecătoriei Roman, irevocabilă la data de 03.06.2013, imobilul i-a fost atribuit în proprietate inculpatei A., luându-se act de tranzacția intervenită între copartajanți.

Din perspectiva acuzațiilor formulate, cercetările efectuate au stabilit că inculpata A., fostul soț G. și fiul acestora H. au locuit în imobilul înstrăinat începând din anul 1977, când au vândut un apartament pe care îl dețineau în municipiul Piatra Neamț, iar cu banii obținuți au procedat la renovarea imobilului din comuna Ruginoasa, județ Neamț.

A rezultat că imobilul înstrăinat de inculpata A. era locuința familiei Bogza, inculpata locuind acolo până în anul 2016, când a părăsit locuința și s-a mutat la mama sa, iar G. (fostul soț al inculpatei) și H. (fiul inculpatei) au rămas să locuiască în continuare în acel imobil.

După înstrăinarea imobilului, la data de 14.02.2017, inculpatul C. (cumpărătorul imobilului) i-a solicitat martorului G. prin intermediul unei notificări trimise prin executor judecătoresc ca, în termen de 5 zile de la primirea respectivei notificări, să procedeze la eliberarea imobilului în care locuia și care devenise proprietatea sa, în caz contrar urmând să declanșeze procedurile legale de evacuare.

Din declarațiile inculpaților și ale martorei I. a rezultat că înstrăinarea imobilului care constituia locuința comună a foștilor soți Bogza a fost determinată de dorința inculpatei A. de a pune capăt comportamentului agresiv, fizic și verbal, al fostului soț G., care ar fi făcut presiuni asupra inculpatei pentru a-i remite actele de proprietate ale imobilului, în vederea obținerii unui împrumut bancar cu garanție imobiliară.

S-a mai reținut că inculpații C. și soția acestuia B. au cunoscut situația legală a imobilului, respectiv faptul că deși acesta aparținea inculpatei A. era și locuința familiei în care încă locuiau numiții G. (fostul soț al inculpatei) și H. (fiul inculpatei), aspect demonstrat și de notificarea de eliberare a imobilului, pe care inculpatul C. i-a comunicat-o lui G..

Prin sentința penală nr. 198 din 09 aprilie 2021 a Judecătoriei Roman s-a dispus, în baza art. 396 alin. (1) și (5) C. proc. pen. rap. la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I-a C. proc. pen., achitarea inculpaților A. și respectiv C. și B. sub aspectul infracțiunii de fals în declarații, prevăzută de art. 326 C. pen., respectiv complicitate la infracțiunea de fals în declarații, prevăzută de art. 48 alin. (1) C. pen. rap. la art. 326 C. pen.

Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut sub aspect procedural că trimiterea în judecată a inculpaților a avut loc subsecvent încheierii nr. 752/14.06.2019 a judecătorului de cameră preliminară din cadrul Judecătoriei Roman, pronunțată în dosarul nr. x/2019, prin care s-a dispus infirmarea ordonanței din data de 26.03.2019, de renunțare la urmărirea penală și restituirea cauzei la procuror în vederea continuării urmăririi penale față de inculpata A. și suspecții B., privind săvârșirea infracțiunii de fals în declarații și, respectiv complicitate la fals în declarații, prevăzute de art. 326 C. pen. și art. 48 alin. (1) rap. la art. 326 C. pen.

În baza încheierii mai sus menționate, prin ordonanța procurorului din data de 06.03.2020 s-a dispus redeschiderea urmăririi penale și continuarea cercetărilor în cauză, fiind întocmit rechizitoriul ce constituie actul de sesizare a instanței și parcursă procedura de cameră preliminară.

Prin încheierea nr. 346/02.11.2021 a judecătorului de cameră preliminară din cadrul Judecătoriei Roman, s-a constatat legalitatea sesizării instanței, a administrării probelor și a efectuării urmăririi penale și s-a dispus începerea judecății, conform art. 346 alin. (1) C. proc. pen.

Cât privește situația de fapt, în raport de apărările inculpaților și probatoriul administrat în cauză, prima instanța a constatat că nu există elemente pe baza cărora să se poată concluziona cu privire la săvârșirea infracțiunii de fals în declarații.

S-a arătat că, potrivit dispozițiilor art. 326 C. pen., constituie infracțiune declararea necorespunzătoare a adevărului, făcută unei persoane dintre cele prevăzute la art. 175 C. pen. sau unei unități în care aceasta își desfășoară activitatea, în vederea producerii unei consecințe juridice, pentru sine sau pentru altul, atunci când, potrivit legii sau împrejurărilor, declarația făcută servește la producerea acelei consecințe.

Instanța de fond a constatat că acuzarea a considerat în mod greșit că de declarația inculpatei referitoare la caracterul de locuința familiei a imobilului înstrăinat depindea încheierea valabilă a contractului de vânzare, respectiv că o asemenea destinație a imobilului constituia un impediment la vânzare.

Instanța a arătat că declarația necorespunzătoare adevărului făcută de înstrăinător cu privire la destinația de locuință a familiei nu era de natură a produce consecințe juridice în legătură cu posibilitatea încheierii contractului de vânzare, nefiind prevăzută ca o condiție de validitate a acestuia. Potrivit art. 322 din C. civ., vânzarea locuinței familiei fără consimțământul celuilalt soț atrage nulitatea relativă a contractului, nicidecum nulitatea absolută.

Pe de altă parte, s-a reținut că imobilul nu mai reprezenta locuința familiei, în sensul legii civile.

Astfel, instanța a arătat că, potrivit art. 321 C. civ., locuința familiei este locuința comună a soților sau, în lipsă, locuința soțului la care se află copii. Oricare dintre soți poate cere notarea în cartea funciară, în condițiile legii, a unui imobil ca locuință a familiei, chiar dacă nu este proprietarul imobilului. Conform art. 322 C. civ., fără consimțământul scris al celuilalt soț, niciunul dintre soți, chiar dacă este proprietar exclusiv, nu poate dispune de drepturile asupra locuinței familiei și nici nu poate încheia acte prin care ar fi afectată folosința acesteia. De asemenea, un soț nu poate deplasa din locuință bunurile ce mobilează sau decorează locuința familiei și nu poate dispune de acestea fără consimțământul scris al celuilalt soț. În cazul în care consimțământul este refuzat fără un motiv legitim, celălalt soț poate să sesizeze instanța de tutelă, pentru ca aceasta să autorizeze încheierea actului. Soțul care nu și-a dat consimțământul la încheierea actului poate cere anularea lui în termen de un an de la data la care a luat cunoștință despre acesta, dar nu mai târziu de un an de la data încetării regimului matrimonial. În lipsa notării locuinței în cartea funciară, soțul care nu și-a dat consimțământul nu poate cere anularea actului, ci numai daune-interese de la celălalt soț, cu excepția cazului în care terțul dobânditor a cunoscut, pe altă cale, calitatea de locuință a familiei.

S-a reținut de către instanță că la momentul vânzării inculpata A. nu locuia efectiv în imobil, fiind plecată la mama sa, I., din toamna anului 2016.

Ca urmare, chiar dacă numitul G. a rămas să locuiască în imobil, respectivul imobil nu constituia locuința comună a soților, cei doi soți fiind despărțiți în fapt, iar fiul lor, H., era major.

În consecință, prima instanță a constatat că fapta reținută în sarcina inculpatei A. nu întrunește condițiile de tipicitate ale infracțiunii de fals în declarații, prevăzută de art. 326 C. pen., și a dispus achitarea acesteia, conform art. 396 alin. (1) și (5) C. proc. pen. rap. la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen.

În ceea ce îi privește pe inculpații C. și B., instanța a arătat că în lipsa elementelor de tipicitate cerute pentru existența faptei imputate autorului nu se poate reține ca fiind îndeplinite condițiile de tipicitate pentru actele de participație secundară.

Pe de altă parte, instanța a arătat că și în situația în care inculpații ar fi cunoscut calitatea de locuință a familiei a imobilului achiziționat de la inculpata A. tot nu li se putea reține săvârșirea infracțiunii de complicitate la fals în declarații, prevăzută de art. 48 alin. (1) C. pen. rap. la art. 326 C. pen., în condițiile în care, potrivit stării de fapt, ei nu au înlesnit sau ajutat în niciun mod la formularea declarației de către vânzător. Or, simpla cunoaștere de către inculpați a situației juridice a imobilului înstrăinat nu putea fi considerată ca reprezentând un act de participație în sensul legii penale, atât timp cât respectivul fapt nu a avut aptitudinea de a înlesni sau favoriza în vreun fel activitatea autoarei, ținând seama și de aceea că formularea declarației constituia un act pur unilateral al vânzătoarei.

Prin urmare, s-a dispus achitarea inculpaților C. și B., conform art. 396 alin. (1) și (5) C. proc. pen. rap. la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen.

Distinct de acțiunea penală, instanța a arătat că la termenul de judecată din 15.01.2021, numitul G. a formulat declarație de constituire de parte civilă, solicitând desființarea contractului de vânzare încheiat de inculpați, restabilirea situației anterioare și obligarea inculpaților la plata de daune morale și cheltuieli judiciare.

Având în vedere dispozițiile art. 371 C. proc. pen., limitele judecății și natura infracțiunii, instanța a constatat că fapta descrisă în actul de sesizare nu aduce atingere unor valori sociale a căror încălcare să poate fi invocată de numitul G., ca titular al valorii sociale ocrotite prin dispoziția legii penale.

3.1 Hotărârea pronunțată în cauză a fost atacată cu apel de către Parchetul de pe lângă Judecătoria Roman și de numitul G., principala critică invocată vizând soluția de achitare dispusă de judecătorul primei instanțe.

Prin apelul procurorului, în esență, s-a criticat greșita apreciere a instanței că fapta reținută în sarcina inculpatei A. nu realizează elementele de tipicitate ale infracțiunii de fals în declarații prevăzută de art. 326 C. pen., cât și faptul că acțiunile inculpaților C. și B. nu se subsumează unor acte de complicitate, în sensul art. 48 alin. (1) C. pen.

S-a arătat astfel că noțiunea de "locuința familiei" este o noțiune de fapt, iar nu de drept, și de aceea prezintă relevanță doar locuința unde familia trăiește efectiv. Afectațiunea sau destinația imobilului de a servi intereselor locative ale familiei constituie criteriul general după care se stabilește locuința familiei, iar în cazul în care soții sunt despărțiți în fapt sau dacă locuiesc separat, îndeplinește rolul de locuință a familiei imobilul în care locuiește unul dintre soți și copiii soților.

S-a arătat de către procuror că regimul juridic al locuinței familiei constă în limitarea impusă de lege a drepturilor unuia dintre soți de a dispune singur, prin acte juridice, cu privire la locuința familiei. Necesitatea consimțământului ambilor soți vizează actele juridice prin care se dispune asupra locuinței familiei ori prin care ar fi afectată folosința acesteia.

În raport de aceste considerații teoretice, parchetul a arătat că între inculpata A. și numitul G. desfacerea căsătoriei a intervenit ulterior încheierii contractului de vânzare, iar faptul că inculpata a decis să părăsească imobilul și să locuiască la mama sa nu avea relevanță în cauză, în condițiile în care fostul soț și fiul lor au continuat să locuiască acolo. Prin urmare, inculpata avea posibilitatea să sesizeze instanța de tutelă pentru autorizarea vânzării sau să formuleze acțiune de divorț și să aștepte ca instanța să se pronunțe asupra desfacerii căsătoriei, nu să eludeze dispozițiile legii civile și să formuleze declarații mincinoase în fața notarului public și să obțină rapid evacuarea soțului și a fiului lor din imobilul în care aceștia au locuit încă din anul 1997.

De asemenea, s-a arătat că judecătorul primei instanțe a considerat în mod greșit că declarația necorespunzătoare adevărului făcută în fața notarului public nu avea capacitatea de a produce efecte juridice în legătură cu posibilitatea încheierii contractului de vânzare, nefiind prevăzută drept condiție de validitate, întrucât, indiferent dacă imobilul era sau nu, notat în cartea funciară, declarația necorespunzătoare adevărului făcută de inculpata A. a produs efecte juridice, soțul și fiul acesteia fiind prejudiciați prin evacuarea lor ulterioară din imobil, chiar la solicitarea noilor proprietari.

În concluzie, s-a solicitat să se constate că fapta imputată inculpatei A. întrunește elementele de tipicitate ale infracțiunii de fals în declarații prevăzută de art. 326 C. pen.

În ceea ce îi privește pe inculpații C. și B., s-a arătat că activitatea pe care aceștia au desfășurat-o a servit efectiv autoarei, întrucât, devenind proprietarii imobilului, au înlesnit procedura evacuării din locuință a numiților G. și H., toți inculpații acționând cu intenție și în același scop, iar inculpații dobânditori ai imobilului erau conștienți de faptul că acțiunile lor creează condițiile necesare, care dau autoarei posibilitatea de a săvârși infracțiunea.

Prin apelul numitului G., criticându-se soluția de achitare dispusă în cauză, s-a susținut că prima instanță nu ar fi analizat în mod corespunzător materialul probator administrat, cu consecințe asupra situației juridice a imobilului înstrăinat, validitatea contractului de vânzare și răspunderea penală și civilă a celor trei inculpați.

S-a arătat că din probele administrate rezulta că pe terenul situat în comuna Ruginoasa, foștii soți A. și G. au edificat împreună cu resurse proprii o nouă construcție, banii folosiți provenind din vânzarea unui apartament ce fusese dobândit în timpul căsătoriei celor doi soți. Ca atare, fiind vorba de o construcție edificată de cei doi soți pe terenul proprietatea doar a unuia dintre ei, imobilul-construcție devine proprietate comună a soților, iar soțul neproprietar dobândește asupra acestuia un drept de superficie pentru partea aferentă construcției. Ca urmare, apelantul a susținut ca fiind posibil să se rețină că inculpații au acționat în scopul de a scoate din masa partajabilă imobilul înstrăinat.

În continuare, s-a arătat că în cazul în care instanța de judecată apreciază că imobilul nu poate fi considerat că intră în comunitatea de bunuri a foștilor soți, atunci trebuie reținută contribuția apelantului la edificarea construcției și obligată inculpata A. la restituirea contravalorii părții din imobil care i s-ar fi cuvenit acestuia, cotă-parte din imobil care trebuia să fi fost stabilită pe cale convențională sau judiciară, în cadrul unui partaj (neefectuat ca urmare a înstrăinării imobilului).

În susținerea celor arătate, s-a solicitat administrarea probei cu expertiză pentru a se stabili felul și vechimea construcției edificate pe teren, cu consecințe directe asupra stabilirii regimului juridic al imobilului și validitatea încheierii contractului de vânzare.

Subsecvent, s-a solicitat desființarea contractului de vânzare a imobilului și repunerea părților în situația anterioară săvârșirii infracțiunii.

Sub un alt aspect, hotărârea primei instanțe a fost criticată pentru gresita apreciere din partea instanței că imobilul înstrăinat nu putea fi considerat locuința familiei în sensul legii civile.

S-a arătat că protecția specială a locuinței familiei este asigurată pe toată durata căsătoriei, inclusiv pe durata separației în fapt a soților, așa cum rezultă din dispozițiile art. 321 alin. (1) C. civ.

În concluzie, s-a solicitat să se constate că la data perfectării contractului de vânzare și a săvârșirii infracțiunii de fals în declarații, apelantul încă locuia în imobil împreună cu fiul H., iar toți inculpații cunoșteau situația juridică a imobilului și au acționat în scopul de a obține evacuarea lor din locuință.

3.2 Prin decizia penală nr. 854 din 07 decembrie 2021 a Curții de Apel Bacău, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, pronunțată în dosarul nr. x/2020, au fost admise apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Judecătoria Roman și partea civilă G., desființată în totalitate sentința penală nr. 198/09.04.2021 a Judecătoriei Roman, iar în rejudecare:

În temeiul art. 83 alin. (1) C. pen. a dispus amânarea aplicării pedepselor amenzii penale stabilite inculpaților A., B. și C. pe un termen de supraveghere de 2 ani, conform art. 84 C. pen., și calculat de la data rămânerii definitive a hotărârii.

S-a dispus ca, pe durata termenului de supraveghere, inculpații trebuie să respecte măsurile de supraveghere prevăzute de art. 85 alin. (1) lit. a)-e) C. pen.

În temeiul art. 86 alin. (1) C. pen., pe durata termenului de supraveghere, datele prevăzute în art. 85 alin. (1) lit. c)-e) C. pen., se comunică Serviciului de probațiune Neamț.

În temeiul art. 404 alin. (3) C. pen., s-a atras atenția inculpaților asupra consecințelor nerespectării măsurilor de supraveghere și ale săvârșirii de noi infracțiuni în cursul termenelor de supraveghere.

A fost obligat fiecare inculpat în parte la plata sumei de câte 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare statului, conform art. 274 alin. (1) și (2) C. proc. pen.

Cheltuielile judiciare efectuate în apel au rămas în sarcina statului.

Pentru a decide astfel, instanța de apel a constatat pe baza probatoriului administrat că între inculpata A. și numitul H. desfacerea căsătoriei a intervenit ulterior încheierii contractului de vânzare, iar la momentul vânzării, G. și H., fiul inculpatului și al părții civile, locuiau în continuare în imobil.

În aceste condiții, s-a arătat că în mod eronat judecătorul fondului a apreciat că imobilul în discuție nu reprezintă locuința familiei în sensul legii civile, reținând că la momentul vânzării, inculpata A. nu mai locuia efectiv în imobil, fiind mutată la mama sa I., din toamna anului 2016.

Instanța de apel a arătat că faptul evocat, respectiv împrejurarea că inculpata a decis să părăsească imobilul și să locuiască la mama sa, nu avea relevanță sub aspectul acuzațiilor formulate în cauză, atât timp cât fostul soț al inculpatei și fiul acestora au rămas în imobil, care, în raport de conținutul dispozițiilor art. 321 C. civ., și-a menținut statutul de locuință a familiei Bogza.

În raport de conținutul acelorași dispoziții legale, instanța de apel a apreciat ca fiind lipsit de relevanță și faptul că soții erau separați în fapt la momentul vânzării imobilului, în condițiile în care membrii familiei Bogza (fostul soț și fiul inculpatei - major) locuiau în acel imobil la momentul înstrăinării, imobilul păstrându-și astfel statutul de locuință a familiei.

Instanța de apel a găsit întemeiate susținerile din apelul procurorului, reținând, la rândul său, că inculpata avea posibilitatea să sesizeze instanța de tutelă, iar aceasta să autorizeze încheierea contractului de vânzare. Până la obținerea unei asemenea autorizații, interdicția vânzării opera chiar și în condițiile în care inculpata era proprietara exclusivă a imobilului afectat ca locuință a familiei.

Prin urmare, s-a arătat de către instanța de apel că, în prezența unei limitări a soțului proprietar în exercițiul dreptului său de proprietate, declararea necorespunzătoare a adevărului făcută de inculpată în fața notarului public cu ocazia încheierii contractului de vânzare autentificat sub nr. x/07.02.2017 de BNP D., cu sediul în municipiul Roman, în sensul că imobilul pe care l-a înstrăinat fratelui său, inculpatul C., și soției acestuia, inculpata B., nu reprezenta locuința familiei, realizează cumulativ elementele de tipicitate ale infracțiunii de fals în declarații prevăzută de art. 326 C. pen.

Instanța de apel nu a primit argumentul instanței de fond, conform căruia declararea necorespunzătoare adevărului de către inculpată nu avea capacitatea de a produce efecte juridice în legătură cu posibilitatea încheierii contractului de vânzare, nefiind prevăzută drept condiție de validitate, câtă vreme convenția încheiată a produs evidente consecințe juridice, constând în evacuarea ulterioară a părții civile G. și fiului acesteia major la solicitarea noilor proprietari ai imobilului, inculpații C. și B..

Instanța de apel nu și-a însușit nici opinia instanței de fond care apreciase că simpla cunoaștere de către inculpații C. și B. a situației juridice a imobilului nu putea fi considerată un act de complicitate, cât timp aceștia nu au înlesnit ori favorizat în vreun fel activitatea autoarei.

Dimpotrivă, instanța de apel a reținut că activitatea desfășurată de inculpații C. și B. i-a servit efectiv autoarei, întrucât, devenind proprietarii imobilului, au înlesnit procedura evacuării din locuință a numiților G. și H., acționând în calitate de complici.

S-a reținut că toți cei trei inculpați au acționat cu intenție și în același scop, iar soții C. și B. au fost pe deplin conștienți de faptul că acțiunile lor creează condițiile necesare încheierii contractului de vânzare, oferind astfel inculpatei A. premisele săvârșirii infracțiunii.

În consecință, constatând existența faptelor de fals în declarații comise de inculpata A. cu complicitatea coinculpaților C. și B. și vinovăția acestora la săvârșirea faptelor, instanța de apel a stabilit în sarcina lor pedepse cu amenda, sancțiune apreciată ca fiind suficientă în lumina criteriilor prevăzute de art. 74 C. pen., pedepse cu privire la care a dispus mai apoi amânarea aplicării, conform art. 83 C. pen.

Ca urmare, au fost admise apelurile declarate în cauză și desființată în totalitate sentința primei instanțe.

La data de 07 ianuarie 2022, împotriva deciziei penale nr. 854 din 07.12.2021 pronunțată de Curtea de Apel Bacău, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, au formulat recurs în casație inculpații A., B. și C., invocând cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen.

S-a susținut de către apărare că soluția de condamnare dispusă în cauză se întemeiază pe o greșită interpretare a dispozițiilor legale care reglementează noțiunea de "locuința familiei", iar în contextul stării de fapt reținute și a reglementării aplicabile nu erau întrunite cerințele de tipicitate ale infracțiunii de fals în declarații prevăzută de art. 326 C. pen. și, respectiv complicitate la această infracțiune.

În dezvoltarea criticii formulate, s-a arătat că instanța de apel a considerat în mod greșit că fostul soț al inculpatei A., respectiv G., care rămăsese în imobilul înstrăinat, locuia în acel imobil în calitate de "soț la care se află copiii", având în vedere că, în accepțiunea legii, astfel cum rezultă din cuprinsul art. 4 lit. a) din Legea nr. 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului, republicată, prin termenul de "copil" se înțelege persoana care nu a împlinit vârsta de 18 ani și nici nu a dobândit capacitatea deplină de exercițiu, potrivit legii.

Ca atare, s-a arătat că imobilul înstrăinat de către inculpata A., după separarea în fapt de fostul său soț, nu constituia locuința familiei, din moment ce fiul H. nu mai avea calitatea de copil în sensul legii, având vârsta de peste 18 ani la data încheierii contractului de vânzare.

Pe de altă parte, pentru a fi infracțiune, falsul în declarații trebuie să fie de natură să producă consecințe juridice sau să servească la producerea acelei consecințe.

Inculpații au subliniat că în speță consecința juridică a falsului este reprezentată de transferul proprietății prin autentificarea actului de vânzare, nicidecum de evacuarea fostului soț din imobil, așa cum se arată în decizia instanței de apel. În același sens, complicitatea coautorilor se cere a fi analizată în legătură cu autentificarea actului de vânzare și nu în raport de evacuarea soțului neproprietar, cum nelegal s-a reținut în decizia instanței de apel.

S-a mai arătat și că declarația inculpatei A. formulată cu ocazia autentificării contractului de vânzare nu a fost de natură să producă consecințe juridice în condițiile în care destinația de locuința familiei a imobilului înstrăinat către inculpații C. și B. nu fusese notată în cartea funciară potrivit regulilor în materie de publicitate imobiliară. În lipsa unei asemenea mențiuni care să apară în extrasul de carte funciară avut în vedere la autentificarea actului de vânzare, declarația inculpatei A. nu era aptă să producă consecințe juridice, înstrăinarea fiind posibilă și fără respectiva declarație.

În raport de toate cele arătate, s-a solicitat admiterea recursului în casație, conform art. 448 alin. (1) pct. 2 lit. a) rap. la art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., casarea deciziei atacate și, în rejudecare, achitarea inculpaților A., C. și B., faptele astfel cum au fost reținute, nefiind prevăzute de legea penală.

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 440 alin. (1) din C. proc. pen., a fost analizat în completul filtru, iar prin încheierea din 23 februarie 2022, constatându-se că cererea de recurs în casație îndeplinește condițiile de admisibilitate, completul de filtru a declarat recursul formulat ca fiind admisibil în principiu și, în temeiul art. 440 alin. (4) din C. proc. pen., a fixat termen de judecată pentru soluționarea pe fond a recursului.

Examinând decizia atacată în raport cu criticile formulate și motivul de casare invocat, cu luarea în considerare a situației de fapt stabilite în cauză și a dispozițiilor legale aplicabile, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că recursul în casație declarat în cauză este fondat.

Rezultă din cuprinsul dispozițiilor art. 433 C. proc. pen. că scopul recursului în casație urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție judecarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Aceasta înseamnă că analiza în calea de atac a recursului în casație permite instanței să verifice doar dacă situația de fapt, astfel cum a fost ea reținută de instanța de apel, corespunde tiparului obiectiv al infracțiunii pentru care s-a pronunțat condamnarea.

În cauză, starea de fapt reținută prin decizia recurată, aceeași cu situația de fapt avută în vedere și de prima instanță, constă, în esență, în aceea că, la data de 07.02.2017, inculpata A. s-a prezentat la Biroul Individual Notarial D., cu sediul în municipiul Roman, unde a declarat că imobilul pe care îl înstrăinează fratelui său și soției acestuia, respectiv inculpații C. și B. nu constituie locuința familiei.

Ambele instanțe au reținut că între inculpata A. și numitul G. desfacerea căsătoriei a intervenit ulterior încheierii contractului de vânzare, iar la momentul vânzării, G. și H. locuiau în continuare în imobil. S-a mai reținut că H. (fiul inculpatei A.), care a continuat să locuiască în imobil împreună cu tatăl său, G., era major la data încheierii contractului de vânzare.

Deopotrivă, instanțele fondului au reținut că inculpata A. nu mai locuia efectiv în imobil, fiind mutată la mama sa I., din toamna anului 2016.

Raportat la situația de fapt astfel reținută, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că, în mod greșit, instanța de apel a considerat că imobilul înstrăinat constituia locuința familiei în sensul legii civile și că, în atare condiții, declarația inserată în cuprinsul contractului de vânzare era de natură să producă consecințe juridice în legătură cu posibilitatea de încheiere a contractului de vânzare.

Instanța de apel a arătat că numitul G., care a rămas în locuință după despărțirea în fapt a soților, ocupa acel imobil în calitate de "soț la care se află copiii", fiind astfel îndeplinite condițiile cerute de lege pentru calificarea imobilului ca "locuința familiei", potrivit art. 321 C. civ.

Înalta Curte constată însă că această interpretare este eronată și în dezacord cu conținutul normativ al reglementării în cauză.

Astfel, potrivit art. 321 C. civ., locuința familiei este locuința comună a soților sau, în lipsă, locuința soțului la care se află copiii.

Pentru a înțelege semnificația sintagmei "soț la care se află copiii" trebuie avute în vedere dispozițiile Legii nr. 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului, republicată, care, la art. 4 lit. a), definește termenul de copil ca fiind "persoana care nu a împlinit vârsta de 18 ani și nici nu a dobândit capacitatea deplină de exercițiu, potrivit legii."

Or, numitul H., care a continuat să locuiască cu tatăl G. în imobilul proprietatea recurentei-inculpate, împlinise deja vârsta de 18 ani la data încheierii contractului de vânzare, așa încât, neavând calitatea de copil în sensul legii, nu era îndeplinită condiția ca imobilul înstrăinat să poată fi calificat ca reprezentând locuința familiei, după criteriul locuinței soțului la care se află copiii.

Legea ocrotește familia și relațiile de familie, iar în ceea ce privește copiii, până la vârsta de 18 ani.

Prin urmare, Înalta Curte constată că instanța de apel a făcut o greșită interpretare a legii la situația de fapt dedusă judecății, apreciind în mod eronat că imobilul ce a făcut obiectul contractului de vânzare nu putea fi înstrăinat fără consimțământul expres a soțului neproprietar.

Dimpotrivă, vânzarea putea fi valabil consimțită fără acordul soțului neproprietar ori autorizarea instanței de tutelă câtă vreme la data încheierii contractului de vânzare intervenit între recurenții-inculpați, imobilul înstrăinat nu reprezenta locuința comună a soților, aceștia fiind despărțiți în fapt, și nici calificat ca reprezentând locuința soțului la care se află copiii, în condițiile în care singurul copil al foștilor soți, care rămăsese să locuiască în imobil cu tatăl, avea împlinită vârsta de 18 ani.

Ca atare, declarația recurentei-inculpate A. formulată în sensul că imobilul înstrăinat prin contractul de vânzare încheiat cu recurenții-inculpați C. și B. nu constituia locuința familiei în sensul art. 321 C. civ., nu poate fi considerată ca atestând o stare de fapt neconformă cu realitatea, susceptibilă a produce consecințe juridice, nefiind astfel întrunite elementele de tipicitate obiectivă ale infracțiunii de fals în declarații prevăzută de art. 326 C. pen.

Astfel, pentru realizarea elementului material al laturii obiective trebuie îndeplinite cumulativ condițiile prevăzute de norma de incriminare, respectiv: (i) să existe o declarație necorespunzătoare a adevărului, (ii) declarația să fie făcută unei persoane dintre cele prevăzute în art. 175 sau unei unități în care aceasta își desfășoară activitatea și, de asemenea, (iii) să fie făcută în vederea producerii unei consecințe juridice pentru sine sau pentru altul, atunci când potrivit legii ori împrejurărilor, declarația făcută servește la producrerea acelei consecințe.

Or, în speță, nu este întrunită una din cerințele esențiale atașate elementului material, respectiv aceea de a exista o declarație necorespunzătoare adevărului, din moment ce declarația recurentei-inculpate nu poate fi considerată ca atestând o stare de fapt neconformă cu realitatea, astfel că nu se mai impune analiza celorlalte cerințe, cum ar fi aceea ca declarația făcută să servească la producerea de consecințe juridice.

În ceea ce îi privește pe recurenții-inculpați C. și B., în lipsa elementelor de tipicitate cerute pentru existența faptei imputate autorului, respectiv recurentei-incupate A., nu se poate reține îndeplinirea condițiilor de tipicitate pentru actele de participare secundară.

Prin urmare, reținând că în cauză nu exista nicio situație care implice asigurarea protecției speciale a locuinței familiei din perspectiva dispozițiilor art. 321 din C. civ., faptele recurenților-inculpați, astfel cum au fost ele menționate în decizia instanței de apel, nu întrunesc elementele de tipicitate ale infracțiunii prevăzute de art. 326 C. pen., respectiv complicitate la această infracțiune, Înalta Curte de Casație și Justiție, în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 2 lit. a) C. proc. pen., va admite recursul în casație declarat de inculpații A., B. și C. împotriva deciziei penale nr. 854 din data de 07 decembrie 2021 pronunțată de Curtea de Apel Bacău, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, în dosarul nr. x/2020.

Va casa în integralitate decizia atacată și va menține sentința penală nr. 198 din 09 aprilie 2021 a Judecătoriei Roman, privind pe inculpații A., B. și C..

Va face aplicarea dispozițiilor art. 275 alin. (3) și (6) C. proc. pen., în ceea ce privește plata cheltuielilor judiciare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul în casație declarat de inculpații A., B. și C. împotriva deciziei penale nr. 854 din data de 07 decembrie 2021 pronunțată de Curtea de Apel Bacău, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, în dosarul nr. x/2020.

Casează în integralitate hotărârea atacată și menține sentința penală nr. 198 din 09 aprilie 2021 a Judecătoriei Roman, privind pe inculpații A., B. și C..

Cheltuielile judiciare efectuate în recurs în casație și în apel rămân în sarcina statului.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 04 mai 2022.